No menu items!

Genetica nebuniei

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată cât de mic e pasul de la “în toate minţile” până la nebunie… Eu am simţit-o de mai multe ori.  Chiar şi acum… Am aşa o senzaţie că în clipa următoare ies de sub control… şi… nu ştiu ce va ieşi, ce va urma. E ca şi cum aş viziona un film captivant tocmai prin nesiguranţa finalului, prin nesiguranţa clipei următoare de peliculă.  Trec uşor de la calmitate la nervi, de la ură la o dragoste sufocantă, de la râs la plâns… E ceva patologic?

Într-un fel ador să fiu aşa. Când nu e aşa parcă e plictisitor… Sună patetic când spui “sunt nebun după cineva”, dar dacă eşti chiar în pielea personajului care o spune cu toată convingerea, îţi dai seama că de fapt e un privilegiu. Un dar al vieţii. Ce monoton ar fi totul dacă nu ar fi nebuniile acestea de moment ! De moment sau de mai multe momente… pentru că starea de acum mă ţine de vreo lună. Şi e fain. E obositor, e înjositor, e degradant de patetic în ce grad de nebunie am ajuns, dar e frumos. Şi îmi aduc aminte de un om drag care cred că simte ce spun acum… şi în sfârşit îl înţeleg. 

Înţeleg cum e să trăieşti pe marginea prăpastiei, să accepţi că nu ştii dacă vei face un pas spre hău sau spre pământul de lângă tine. Să nu ştii unde ajungi în final, dar să accepţi ideea că a trăi pe marginea aia subţire nu-i un lucru aşa de rău. Ce dacă mândria personală nu mai contează? Ce dacă tot ce ţi-ai clădit în minte despre viaţă şi oameni până la începutul nebuniei îşi pierde acum înţelesul şi dispare ca umbra în ceaţă? Ce dacă sunt mulţi alţi oameni flămânzi după fiinţa ta care poate merită mai mult decât merită această umbră pe care o venerezi? 

Contează valurile care te poartă când pe vârful lor, când te afundă în talazurile negre… E frumos… E frumos din punctul de vedere al unui critic de… viaţă… Pentru mine, dacă trag o linie şi încerc să fac un rezumat, nu e chiar atât de plăcut. Sau cel puţin nu e plăcut în sensul în care înţeleg “plăcutul” de obicei. Poate după ce ar trece furtuna, şi aş putea privi cu detaşare, aş spune că a fost plăcut. Îmi doresc uneori să piară furtuna asta. Am ameţit. dar când aproape a pierit, ţin cu dinţii să revină. Cu ochii roşii, obosiţi, extenuaţi, arunc picături de sânge şi lacrimi în apă pentru a invoca din nou furtuna. Şi revine… fără prea multă greutate… Şi agonia începe din nou… 

Sunt singurele momente, acelea când sunt purtat nebuneşte pe valuri în mijlocul furtunii,  în care fac distincţia clară între “raţiune” şi “simţire”. Nu e nevoie să citesc nici o carte despre asta. Îmi sunt de ajuns valurile. Toate cărţile pe care le-am citit până acum despre asta sunt nule. Şterse… De ce se mai chinuie ăştia să le scrie? 

Oare de ce toţi oamenii au tendinţa să nege că fiinţa lor e cu totul altceva decât nebunie? Suntem făcuţi din asta… spre asta tindem… filozofăm o viaţă dacă e nevoie, dar furtuna vine oricum… dacă aşa este scris… Cel mai mare orgoliu (şi din punctul meu de vedere cel mai prostesc) e acela de a crede că ne putem închista în faţa furtunii. Că nebunia nu ne poate atinge. Cel mai mare păcat al omenirii este acela de a înota împotriva curentului, împotriva direcţiei furtunii. Poate dacă ne-am lăsa toţi purtaţi pe valuri, expresia “în toate minţile” ar fi ridicată la rang de anormalitate. Şi atunci, a fi în toate minţile ar însemna de fapt să fii nebun. Nu ar fi mai normal aşa? 

Ca să nu mă cred nebun, am început să cred că de fapt nebunia este parte integrantă din fiinţa mea. Am început să cred că deosebirea mea faţă de ceilalţi nu este aceea că am anumite calităţi sau defecte, ci e aceea că nu mi-e frică de nebunie. Ba chiar îmi doresc să nu fiu în toate minţile. Şi asta nu pentru că ar fi mai simplu aşa… Ci pentru că aşa ar fi mai natural. 

Suntem fiinţe cărora nebunia le descoperă calităţi. Suntem fiinţe asupra cărora nebunia sau furtuna are efect. De ce să nu mă bucur de darul ăsta? Alcoolul dezinhibă, drogurile sucesc minţile…. De ce tuturor ne e frică de efectele nebuniei? E acelaşi lucru. Îţi scoate mintea din colivia de aur. Din siguranţa zăbrelelor. Dar e mintea ta. Sau a mea. E acelaşi cuget ca şi cel colivie. Dar e liber. E adevărat, e imprevizibil şi înspăimântător câteodată, dar  e acelaşi. E parte din tine. 

Voi când aţi fost ultima dată nebuni? 

6 COMMENTS

  1. Cuvintele scrise de tine, zaceau latente, undeva adanc in mine. Ma bucur ca ai putut sa le scoti la suprafata. Daca “haul de la marginea prapastiei” este dragostea adevarata, atunci merita sa faci pasul… si sa devii cu adevarat nebun.

  2. Nebun ultima oara? Atunci cand am facut ceva ce nu au putut intelege cei din jur si se uitau cam straniu. Cand mi-am infipt degetele pentru a “n”-a oara in perete (a nu se intelege “ad literam”). Atunci cand am tinut mortis sa ajung intr-un joc pana la un nivel la care ajung 1% (fuck… sa ma ocup de kestii serioase??? Yeah… right). La mine nebunia tine de copilarie. Ai urmarit vreodata un copil? Ai vazut probabil ca lui ii este permis totul, nu stie ce e bine si ce e rau, nu are un sens bine definit si nu se supune “regulilor” facute de cei mari. Unde este limita dintre COPIL si OM MARE? De ce copii sunt o alta specie? De ce ne parasesc copiii sufletele?

    Nebunia (asta de care vorbim) este (cred io) de doua feluri: impusa si neimpusa. Nebunia neimpusa este cea mai curata forma de a actiona, forma suprema a libertatii, instinctul imaculat. O respect si imi pare rau ca dispare la varste din ce in ce mai fragede.

    Nebunia impusa este nimic altceva decat incercarea disperata de a evada din realitate. E ca si cum ai incerca sa te dezbraci de haine si sa visezi ca esti un alt om (din pacate se intampla invers, adica unii imbracandu-se viseaza ca sunt alti oameni…hahaha). E ca si cum MIELUL ar vrea sa mearga la futut si se travesteste in LUP crezand ca e mai macho si ca e mai “cool”, lepadandu-se astfel de tot ceea ce il facea pe el… EL. E ca si cum ai venera un pai de supt sucul “citro”-ul (sa-mi fie cu iertare, bwahahahaha) in locul unui fir de lacramioara.

    E ca si cum ai renunta la tot ceea ce esti (ca si om) si ai asuma rolul unui boschetar, astfel incat altii sa te compatimeasca si astfel sa cersesti o mana intinsa de sus in jos. Cu alte cuvinte… e ca si cum ti-ai bate joc de… tine. Si e pacat sa iti bati joc de tine pentru ca atunci cand o faci nesocotesti tot ceea ce esti, ce ai fost dar mai ales ceea ce ai putea fi (nu pentru altii, pentru tine). Ajungi sa devii doar mijlocul unora de a se amuza si zeul, idolul altora, a acelora care au pierdut lupta inainte de a o incepe. Iar daca asta multumeste, satisface atunci imi este mila de bietul nebun fugar.

    Imaginati-va cum s-ar simti un magician faimos care a fost obisnuit cu mii de spectatori pe seara daca s-ar “transfera” la o stana de oi si ar face scamatoriile in fata a mii de oi imbecile care s-ar uita cu ochii mari si limpezi (si ar rumega incetutz in acest timp) si ar spera (magicianul) in continuare ropote de aplauze. Guess what?

    Merita. Sunt convins. Pentru ca viata nu e niciodata pe “invisible”, pentru ca un sarut nu se formeaza din doua acolade ci din carne si saliva si pentru ca niciodata nu ti se ia ceva fara a ti se da inapoi sub o alta forma.

    Next.

  3. Nebunie impusa? hmmm … Daca as putea controla ceea ce se intampla acolo… “deep down” as fi zeu. Dar din pacate, sau din fericire… nu stiu si nici nu conteaza, nu pot controla… Ce faci atunci cand toata fiinta ta iti spune ca nu e bine ceea ce faci… si totusi faci…?? Chiar daca nu o faci constient, ci in vis…
    Stii? I don’t give a shit. Daca as fi facut asa mare comparatie intre oameni, poate as fi crosetat mai mult la puloverul ce il constituie ceea ce reprezinta fiinta mea in fata mea si a altora. Dar pe mine nu ma multumeste asta… E obositor si nu imi ofera satisfactie…poate doar admiratie… a mea sau a altora… si asta iarasi nu ma incanta…
    Cele mai frumoase momente din viata mea sunt acelea in care eram inconstient din cauza nebuniei… din cauza ca nu ma puteam abtine sa nu fiu asa… din cauza faptului ca eram parca teleghidat de o mana nevazuta… De momentele acelea imi amintesc cu placere… atat eu cat si partasii la ele. De nimic altceva nu imi amintesc… nici de satisfactii profesionale, nici de carti de valoare…
    Nu ma incanta sa fac comparatie intre mine si altcineva. Daca ar fi sa fac asta ar insemna sa imi croiesc nefericirea in fiecare zi. Nu ma multumeste cu nimic sa spun: “da, omul ala merita, trebuie sa stau langa el” sau “omul ala e un nimic fata de mine, nici nu ar trebui sa discut cu el”. Si??? Daca fac asta ce? Se intampla vreo minune? Nu. De ce sa nu am rabdare cu fiecare? De ce sa pun in balanta oameni care poate au pornit de la aceeasi celula si au evoluat in functie de imprejurari? De ce sa particip la acele imprejurari si sa nu fac abstractie de ele? Sa conteze doar originea aia, doar samburele ala mic care de fapt reprezinta un om. Samburele de la care pleaca fiinta unui om… Esenta.
    Ce faci cand devii constient ca in fiinta ta se da o lupta? Intre rational si ceea ce simti? Ce faci cand iti dai seama ca rationalul e coplesit de simtire, si ii ofera atatea scuze… incat la un moment dat iti spui: “What the fuck? Mai conteaza?”. Crezi ca daca nu as lasa rationalul sa piarda in fata irationalului, as fi mai fericit? sau mi-ar ridica cineva statuie? Pe dracu. Toti ajungem in acelasi loc. In pamant. Asa ca, pana la urma urmei, de ce sa fac comparatii eu, cand pamantul chiar nu se sinchiseste de asta.

  4. De fiecare data cand descoperi ceva nou, trebuie sa lasi la o parte pentru o fractiune de secunda actorul si sa te transformi in spectatorul propriei descoperiri, s-o analizezi, s-o rumegi, s-o validezi (daca e cazul) sau din contra sa o condamni.

    Aceasta dubla calitate presupune insa si o educatie solida ca spectator. Spectatorul din tine itzi foloseste doar in masura in care el este si are un sistem de referinta. Altfel, iti este inutil.

    Actorul e dependent de spectator si vice-versa.

    Un bun actor trebuie sa fie cel mai bun spectator al sau SI cine spune ca viata e o “profesie” de trei ore pe zi (seara in afara orelor de serviciu cand imi permit sa “traiesc”) si in weekendurile libere (cand fumez in pat cu o pizda/pula langa mine) se insala amarnic.

    Asta e tot ce am avut de spus. 😛

  5. Nu e nici o nebunie. Nu încă 🙂 . E doar o furtună a simțurilor făcându-și de cap pe pajiștea rațiunii. Îndoiala, oricât de cumplită și de chinuitoare ar fi, e marca înregistrată a rațiunii, nu a nebuniei. Atâta doar că îndoiala se naște din focul simțirii și e ațâtată de flacăra mereu vie a emoțiilor și sentimentelor, gardienii dintotdeauna ai gândirii.

    Numai un nebun nu are îndoieli – nebunia fiind boala certitudinilor – dar asta nu face în nici un chip nebunia mai suportabilă (și cu atât mai puțin dezirabilă), pentru că nebunia e calea prin care sentimentele, departe de-a mai putea fi strunite prin control rațional, erup la suprafață și preiau controlul total al rațiunii, impunând certitudinea simțirii asupra îndoielilor rațiunii și împiedicând astfel rațiunea să mai funcționeze. Din această cauză, nebunia adevărată nici nu poate fi plăcută în vreun fel, pentru că e imposibil de trăit cu sentimentele pe-afară și cu emoțiile exhibate în permanență. Ar fi ca și cum ai încerca să trăiești cu mațele atârnând sau cu creierul dezvelit.

    Rațiunea e totodată și forma de protecție a tot ce avem mai intim și vehiculul spre lume a acestor resurse necunoscute, inabordabile și fără de preț. Din cauza asta, rațiunea poate greși în fața sentimentelor în două moduri, ambele fiind la fel de periculoase prin provocarea unei iminente insurgențe a simțurilor: fie devine hiperprotectoare și obiectivă, rezervând simțirii un loc secund, marginal sau obscur, cel mult de satelit al gândirii dacă nu chiar o amenințare la adresa acesteia, fie devine un avocat inutil al simțirii, dând glas unor sentimente atunci când acestea nu se cer a fi exprimate. Prima eroare aparține gândirii de tip științific-obiectiv, cea de-a doua fiind caracteristică rațiunii subiectiv-religioase. În ambele cazuri însă e vorba de o rațiune surdă la vocea simțirii.

    Și totuși, raţiunii îi place concubinajul cu nebunia – cel puțin ca idee, a te putea ridica deasupra îndoielilor pare un lucru atrăgător – însă flirtul acesta nu ține la tăvăleală, pentru că nebunie pe placul rațiunii nu există, dat fiind că îndoiala e însăși ființa rațiunii, iar gândirea se hrănește cu minciuna care învăluie întotdeauna adevărul. Adevărul pur e o esență prea tare pentru mințile sănătoase. Numai nebunia se hrănește cu adevăr, însă din păcate nu îi (mai) folosește la nimic – doar ca drog zilnic. Pentru că nebunia e o beţie a raţiunii. Aşa cum simţirea se îmbată cu senzații, rațiunea se îmbată cu propriile ei succese. Şi uneori, în urma beției, rațiunea cade într-un somn adânc.

    Nebunia adevărată e somnul necesar unei raţiuni prea înfierbântate, suprasolicitate de efortul urmăririi neîncetate a propriilor viziuni şi ambiţii. Prinsă în plasa propriei sale neputinţe şi îmbătată fiind de ea însăşi, raţiunea se poate transforma în reală nebunie, asta cu atât mai mult cu cât divorțul rațiunii de simțuri se prelungește și poartă rațiunea pe terenul minat al simțirii, acolo unde rațiunea se pierde și nu are ce căuta. Însă frumuseţea şi măreţia raţiunii nu constă în ambiţia de a se depăşi pe sine și neputințele sale, aspirând la spargerea barierelor gândului pentru a cuceri simțirea din spatele gândirii. Dimpotrivă puterea rațiunii apare numai atâta vreme cât raţiunea rămâne străină de neputinţele sale, care țin întotdeauna de resursele de simțire care o alimentează și cărora le rămâne pe veci datoare. O dată intrată în vârtejul confruntării cu limitele ei intrinseci, raţiunea e cuprinsă de ameţeală şi cade, ieşind în cele din urmă din joc ca nebunie.

    Dar ce anume ţine raţiunea departe de ceea ce ea nu poate înfăptui? Simţirea. Simţirea dă raţiunii cursul cel bun şi o aduce mereu aproape de menirea sa. Dar glasul simţirii înfiorează şi sperie. Raţiunea, îmbătată de aroma performanţei, rămâne mai mereu surdă la adevărata sa menire, ignorând cu bună ştiinţă busola simţirii. Și atunci, spectrul nebuniei nu mai pare atât de atrăgător…

Comments are closed.

Vezi si...

Jocul de-a toleranta

"...autoritatea toleranta este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai granita pozitiv determinata a tolerantei, si este exterioara acesteia din urma..." "...iluzia mantuirii de antipatica sila exterioara este doar o iluzie adanca si naiva a asteptarii. Iluzia aceasata este neindoielnic indispensabila pentru lupta pe care timpul nostru trebuie sa o dea...

Articole din aceeasi categorie