Intotdeauna m-a fascinat frumusetea, chiar daca o consider rece si parsiva, indiferent sub ce forma. Intr-devar, frumusetea este o simpla sclipire, un foc de artificii insa poate incapsula destul de multa energie incat sa te faca sa vibrezi. Consider de-adreptul fermecator momentul ala in care te cuprinde acel fior, dorinta, pasiunea pentru frumos. Frumusetea ingenuncheaza. Frumusetea face ca pielea sa aiba gust si ochii sa fie un taram unde vrei sa hoinaresti in voie… si clipa isi pierde valoarea, nu mai e niciun tic, niciun tac.
Eu o recunosc, mereu am fost tributar unui anumit soi de frumusete si nu ma refer la frumusetea data de photoshop si de obiectivele aparatelor de forografiat. Adica, nu e doar frumusete, e un amalgam, o amestecatura de frumusete cu mister. Ma plictisesc repede de 1, 2, 3, 4, 5… astfel caut mereu sa fiu provocat, sa nu pot ghici ce se va intampla in continuare. E super plicticos cand poti prezice cu exactitatea ceasului elvetian miscarile frumusetii. Pur si simplu pot aproape venera persoanele care pot jongla cu focul fara sa se arda. Frumusetea simpla este de consumat iar cea slefuita, misterioasa de contemplat. In cazul frumusetii epidermice dupa cele doua ore de audienta plec mai departe caci nu a mai ramas nimic nedescoperit iar in al doilea caz ma transform de fiecare data intr-un prizonier.
Videoclipul acesta spune tot. La voi cum e? Cat de mult (sau putin) conteaza frumusetea?
Ne-am obisnuit sa cautam frumusetea doar prin mijlocul simplu al privirii, ne-am obisnuit sa percepem esteticul doar prin vaz si auz. Raman atatea simturi neexploatate si, dincolo de cele cinci simturi obisnuite, ramane frumusetea aceea pe care doar sufletul o poate recunoaste…
Vi s-a intamplat, sper, fiecaruia din voi sa se indragosteasca (fie ca e vorba de o iubire platonica, fie ca e vorba de o iubire carnala ) – exista un tip de frumusete pe care doar inima indragostitului il poate simti : e frumusetea creata de armonia vibratiilor.Sunt oameni cu care rezonam din prima clipa, oameni pe care ii gasim frumosi de la prima vedere pentru ca ei corespund tipului nostru de frumusete interioara, sunt oameni in care credem fara nicio umbra de indoiala fiindca ne spune sufletul ca nu ne inselam…asta e genul de frumusete spre care ar trebui sa aspiram : frumusetea nefardata, neajustata, frumusetea naturala si sincera, frumusetea nevremelnica…
Si ce e pana la urma frumusetea ? Este ea oare armonia esteticului sau esteticul armoniei ?
Cine stie…
Poate ca nu e decat un “ceva” ce ne atrage privirea si ne face sa ne oprim macar pentru o clipa.
Poate ca nu e decat o urma a trecerii lui Dumnezeu pe acolo.
Poate ca nu e decat o iluzie, ca tot ceea ce ne hipnotizeaza pe-aceasta lume, obsedandu-ne cu nevoia de-a o poseda…
Stii ce cred Tony? Ca trebuie sa ai ochi pentru a vedea. Suna prostesc, nu? Ma refer la faptul ca trebuie sa ai acel “ochi” ca sa poti vedea dincolo de frumusetea epidermica. Trebuie sa fi plamadit si din alte ingrediente decat superficialitate ca sa poti vedea dincolo de o carcasa, un ambalaj care oricum va imbatrani. Pana acum am intalnit doar doua persoane cu care stiam ca stau pe aceeasi treapta inca de cand i-am vazut. Trebuie sa recunosc insa ca acele persoane imi sunt pe plac si din punct de vedere fizic. Multa lumea o da in sus si in jos cu “ceea ce conteaza cu adevarat”. Cred ca ideal este sa fie o balanta intre frumusetea extrioara si cea interioara. Poate ca in mintea noastra e undeva o balanta care “cantareste” lucrurile (poate e doar modul nostru de a percepe frumusetea) insa clipele cu adevarat memorabile, clipele care cantaresc in amintirea noastra sunt cele in care balanta imaginara de care vorbeam mai sus era echilibrata cat de cat.
Am intalnit multe “jumatati” de oameni, spun jumatati deoarece niciodata nu a reusit vreo carcasa goala sa ma aiba cu adevarat (am oferit ce am primit) cum niciodata nu am fost tentat sa ating vreo frumusete interioara. E foarte ciudat modul in care se intampla la nivel psihic lucrurile, uneori am impresia ca trebuie sa faci niste compromisuri in favoarea uneia din cele doua tipuri de frumusete (asta bineinteles in cazul in care in mod paradoxal dai cu piciorul situatiei ideale, care iti poate iesi in cale o data sau de doua ori). Este ciudat caci indiferent cat “mananci” iti este tot “foame”. Si e neplacut sa iti fie foame pana cand atingi performanta de a te hrani cu tine, de a musca din propria-ti carne si atunci chiar ca nu iti mai este nici foame, nici sete insa mi-e teama ca se pierd alte lucruri pe acest “drum” in aparenta viabil in scopul impiedicarii dereglarii la un moment dat. Sper sa poti descifra ce zic, uneori doar asa ma pot exprima.
Sunt oameni care indiferent cat de tampit si gol e posesorul unei carcase frumoase prefera situatia aceasta celei in care intr-un ambalaj de frumusete mediocra se afla un continut minunat. Cum iti explici asta? Oamenii platesc pentru frumusetea exterioara: ma cutremur de-adreptul cand vad cate o persoana de 50 de ani sau de vreo doua tone langa cineva de 20 de ani si suplu. In cazurile acestea care din cei doi crezi ca este satisfacut catusi de putin? Sau sunt? E ok asa? Cum se simte cineva care deschide meniul si vede:
– Mangaiat (50 de grame) – 30 Eoro.
– Sarut (doua bucati) – 25 Euro.
– Futut (una la doua saptamani) – 200 Euro.
– Imbratisare (nelimitat la cererea clientului) – Momentan nu mai avem pe stoc.
Pe de cealalta parte cum se simte cel care stie ca este ca un animal intr-o cusca cu barele turnate din amestec de neputinta, comoditate, etc?
De aceea spuneam ca frumusetea poate ingenunchia. Pana la urma am impresia ca toata povestea asta despre frumusete se reduce la a avea curajul, puterea si demnitatea de a cere ceea ce poti oferi in consecinta ceea ce ti se cuvine, NUMAI CA in functie de cat poti oferi depind si asteptarile tale caci cu cat poti da mai mult – cu cat aluneci mai mult spre o extrema, cu atat sansa de a fi singur(a) e mai mare. Gandeste-te la curba lui Gauss si cam unde crezi ca te situezi pe ea? Ei? Cati sunt acolo cu tine?
Frumusetea… delicat subiect. Frumusetea fizica si frumusetea sufleteasca… Parerea mea este ca un om frumos este frumos din ambele puncte de vedere. Si din experienta, pot trage 2 mari concluzii:
1. Frumusetea fizica e cel mai bun pasaport care deschide portile oriunde
2. Majoritatea oamenilor frumosi fizic tind sa aibe si o frumusete interioara de invidiat. Pentru ca nu au complexe, decat de superioritate, pentru ca nu au inhibitii, pentru ca lor nu le pasa asa tare despre frumusetea lor pe cat de mult le pasa altora. Si nu vorbesc despre acea frumusete SINTETICA mentinuta cu sute de ore la sala, solar, stilist, machiaj, etc…. Ma refer doar la frumusetea naturala… neatinsa de vreun chin de a o sublinia sau spori.
Cat despre “meniul” pe care oamenii mai in varsta il prefera, este un schimb cu care ambii cad de acord. Cel in varsta ofera stabilitate si siguranta financiara, iar cel tanar ofera un corp frumos si senzatia ca celalalt nu a imbatranit. Acum totul depinde de exagerarile pe care le atribuie situatiei respective ambele parti. Daca primul… crede ca va cumpara ceva mai mult decat corpul celuilalt, atunci merita toata mila si batjocura. Iar daca Frumosul are impresia ca poate deveni stapanul celuilalt numai pe considerente de varsta si aspect fizic… atunci isi merita captivitatea in care va cadea mereu.
Ideal ar fi ca schimbul situati materiala buna – frumusete sa se realizeze fara obligativitatea vreuneia din parti, ci din placere (cel frumos sa nu puna asa mare pret pe frumusetea lui, neconsiderand ca face un favor, iar cel in varsta sa daruiasca din placerea de a impartasi ceea ce are)… si atunci da, ar fi situatia ideala. Dar din pacate schimbul nu va fi facut niciodata din placere de ambele parti ci creeaza dependenta si de aici fel de fel de ciudatenii psihologice. Cel mai trist este atunci cand observi ca uniele persoane, inzestrate cu frumusete de la natura, considera ca li se cuvine totul numai pentru acest lucru.
Singuratatea nu ar trebui sa sperie pe nimeni. Dar intr-o tara in care manelele au un post TV special si in care cantitatea conteaza mai mult decat calitatea, va exista mereu dorinta de a fi cu cineva si de a face cat mai multe compromisuri in a realiza acest scop. De curand am fost uimit sa vad cat de mult doreste cineva “o relatie de durata” indiferent de calitatea ei.
M-am întrebat adesea de ce se spune că frumusețea e în ochii privitorului („Beauty is in the eye of the beholder”). Afirmația rezonează puțin cu ipocrizia, de vreme ce e foarte neobișnuit ca cineva să placă ceva îndeobște considerat de alții ca fiind urât, sau cel puțin neplăcut. De regulă ne plac lucrurile care plac și altora. Parcă un pic de obiectivitate tot e în frumusețea asta, căci altfel nu și-ar merita numele. Ce motive aș avea să cred că trebuie mai întâi să știi să vezi pentru a-ți putea folosi ochii? Ce a fost mai întâi – ochiul sau vederea? Aceeași îndoială o avem vizavi de Adevăr, pentru că Adevărul nu e pur și simplu “susținut” de fapte, ci se ascunde mai curând îndărătul lor, ceea ce e totul altceva. La fel cum faptele sunt pretextul Adevărului, tot așa frumusețea (sau plăcerea) e scuza de care ne agățăm atunci când proclamăm Frumosul.
Problema nu e că am putea fi atrași, la o adică, chiar de ceva urât, dacă această atracție vine dintr-un loc pe cât de înalt și prețios, pe atât de abscons (și numit cu atâta emfază “frumusețe interioară”). Nu. Cine pune “frumusețea interioară” deasupra frumuseții fizice aduce o insultă frumuseții, căutând-o acolo unde ea nu-și are locul și refuzând să accepte enorma putere de seducție pe care o are aparența. Senzațiile urmează orbește mirajul formelor și caută cu aviditate siguranța iluzorie pe care o dă faptul în sine. Problema vine abia după ce suntem prinși cu totul în plasa fină a propriilor noastre simțuri. Ne dăm atunci seama că simțurilor noastre le-a scăpat ceva, ceva ce le scapă întotdeauna atâta vreme cât simțurile vor să simtă fără a fi, la rândul lor simțite. Simțurile neancorate în simțire (și neînfrânate de aceasta) vor întotdeauna din ce în ce mai mult, spiralând către un sfârșit apoteotic, de orgie. Un astfel de final te solicită fără să te întoarcă mai întâi pe dos, consumându-te fără măcar a te satisface.
Nu e vorba, deci, de a ne feri de superficialitate, cât de a ști cum să alunecăm pe suprafața ei, astfel încât să nu alunecăm de-a dreptul în ea. Frumusețea nu ar fi periculoasă dacă nu ar avea capacitatea să ne înghită și să ne acapareze viețile. Fumusețea, oricât ar fi de trecătoare, trebuie să fie întotdeauna un vehicul spre altceva. Nu neapărat spre ceva mai profund, ci pur și simplu spre ceva care să te îndepărteze de pericolul de a fi înghițit de oglindă. Uneori această trecere nu se consumă – fie din pricină că devenim între timp prizonieri fără speranță ai câte unei imagini (de sine sau a celuilalt), fie pentru că pur și simplu nu există nicio destinație și niciun pașaport care să facă posibilă această trecere. Alteori, dimpotrivă, această trecere spre altceva are totuși loc și, atunci și numai atunci, frumusețea se dă în lături lăsând să apară Frumosul. Pretextul dispare, rămânând doar înțelesul – un miez fără coajă.
Cam ăsta e inconvenientul frumuseții fizice. Nimeni nu vrea să priceapă că frumusețea nu poate aduce Frumosul decât dacă e scuipată la timp, precum sâmburele unui fruct. Perfect inutil, deși posibil dătător de rod, sâmburele aceasta al frumuseții (fizice sau “interioare”) e pretextul de care toți avem nevoie pentru a putea privi Frumosul drept în ochi. Ne amăgim spunând că suntem în căutarea sâmburelui, dar de fapt ne place miezul. Și, astfel, toate lucrurile sunt altceva decât par a fi.
8)
Cam mult 200 :-)) dincolo era mai ieftin 😛
Foarte bine punctat, de acord.
Ai perfecta dreptate…..:)))))))))))
Hmm… frumusetea as indrazni sa spun si eu cateva cuvinte despre asta si ca de obicei ajung sa citesc topicurile mai tarziu imi cer scuze pentru asta 🙂
Oare ce defineste acest frumos care acum cativa ani era cu totul diferit sau mai bine zis cine il defineste ?
Daca stam putin sa analizam standardele de a categorzia ceea ce este frumos sau etaloanele dupa care ne ghidam cand facem aceste aprecieri sau schimbat dea lungul timpului vorbesc aici despre frumusetea umana.
In ultima perioada de cand avem atatea programe tv, reviste emisiuni cred ca santem mult mai usor influentabili despre ceea ce este si ce nu este frumos si cred ca standardele se pun foarte mult de moda desi dupa parerea mea nu este necesar sa fi la moda pentru a fi frumos sa te tunzi intrun fel sau sa te imbraci cu niste haine anume doar pentru ca asa este moda depinde de tine daca te simnti bine in pilea ta si atunci emiti vibratii sau energie sau nush un anumit sharm si restul te privesc si incep sa vada in tine o persoana mai frumoasa decat daca ai fi neancrezator.
Desi cu toti neam dori langa noi persoane cu trasaturi angelice si suflete pe masura de cele mai multe ori nu este asa si daca cineva este frumos exterior sigur are alte defecte interioare.
Dar cum am spus acest “frumos” este intro contiuna schimbare ….
Lucrurile se leaga foarte mult de modul in care sunt intelese relatiile interumane, care par sa nu mai aiba loc decat la nivel superficial, epidermic…
Statistic, intr-adevar, conteaza mai mult frumusetea exterioara, insa la nivel profund, aceasta nu are nicio valoare daca nu este insotita si de altceva. Frumusetea exterioara este cea care atrage dar cea interioara este cea care mentine si sustine relatiile. Un corp frumos atrage atentzia si curiozitatea si poate un prim gest de admiratie..
Un om frumos pe interior, este frumos si pe exterior, deoarece trupul este expresia sufletului, a psihicului.
Desi nu este aplicabil in toate cazurile dar eu cred ca ar trebui undeva sa existe un echilibru intre cele 2 sa fie din fiecare acum chiar daca un om de peste 100 kg este frumos in interior si este o persoana deosebita asta nu va putea niciodata schimba faptul ca il percepem si cu simntul vazului si deci vor fi atrasi de el mult mai putini oameni decat de un om cu un trup normal.
Frumusetea este poate cel mai perisabil dintre atributele umane. Ea isi pierde din consistenta inca de la ce-a dea doua alunecare a privirii asupra-i. Pe langa faptul ca este supusa oricand indoielii, in functie de ochii ce o cerceteaza, frumusetea se topeste cate putin cu fiecare noua revedere. Fascinatia privitorului se estompeaza. Supraexpunerea banalizeaza orice figura, fie ea si neasemuit de rapitoare.
Iar atunci cand de exemplu esti indragostit tinzi sa nu mai vezi micile defecte ale omului din fata ta, pentru ca toti avem si defecte nu este nimic natural perfect iar dupa parerea mea frumusetea trebuie sa fie in primul rand naturala si nu ar trebui sa ni se mai umple mintile de frumosul prezentat prin ochii altor oameni fiecare are standardele sale despre ce este si nu este frumos si ar fi mult mai util daca am fi invatati sa ni le cultivam mai mult si sa invatam sa apreciem mai mult ceea ce simntim noi ca frumos si nu ceea ce este comercial ca frumos caci tindem sa ajungem niste iubitori de carcase goale….
Sau incepem sa folosim fiecare chirurgia si atunci vom fi cu totii niste carcase goale….
Si da frumusetea este de fapt in ochiul celui care o priveste tocmai ca fiecare dintre noi intalegem si percepem diferit.
Cat despre cei care fac frumusetea vandabila … e trist dar fiecare isi face propilee alegeri unii urmati de faptul ca sant pur si simplu goi si nu ii duce capul mai mult decat sa realizeze ca sant doriti si sa puna un pret pe asta iar alti fortati de anumite cricumstante demne de luat in seama care poate uneori le scuza faptele, iar cei care o platesc … asta e sant uni oameni care au nevoie sa detina acea frumusete sub orice fel.
Am citit undeva ca “Omul frumos si fara minte este ca un inel de aur pus in ritul unui porc.”
Sper ca nu vam plictisit cu cele cateva idei pe care am incercat sa le expun si ca nu sant niste tampenii mai mari ca mine dar am incercat sa spun cam ce cred eu despre frumusete.
Va multumesc pentru timpul si spatiul acordat
Cu multa stima.
Bine zis mai Florine… parca ai spus niste vorbe din batrani… dar stii doar ca vorbele sunt vorbe… si ca, in functie de situatie, ramanem muti si vorbele se fac praf…
da mai parinte dar asta e un blog pe care oameni spun vorbe 🙂 ceai fi vrut sa zic 2 cuvinte ? :))
Aici m-am oprit putin! de ce? probabil din modul in care Robert.G a descris frumusetea!!… si parerea mea la ce a zis robert ”frumusetea simpla e de consumat, iar cea slefuita, misterioasa, de contempat”, este ca in spatele unei frumuseti ”simple” se afla in acelasi timp complexitate si mister, tocmai pt ca este ”neslefuita”!! in nici un caz nu este de consum… .iar cea ”slefuita” este frumusetea comerciala in cele mai multe cauzuri!parerea mea!:)…. mi-a facut placere sa citesc ce ati scris voi pe aci:)… o zi buna!!
Bien sur ma cherie. 😀
frumusetea conteaza foarte mult.este adevarat cand te trece acel fior…cand vezi cva superb.totusi as vrea sa scri ceva despre iubire:Dsunt curioasa.pusi