Aș vrea să vorbim de exclusivitate și de momentul în care te decizi să te întâlnești cu o singură persoană. E interesant că până acum nu am mai fost pus în fața întrebării, când devenim exclusivi cu cineva? Primele 24 de ore după o întâlnire? Două săptămâni de băut cafele pe centru? Prima partidă de sex? Sau poate prima noapte petrecută împreună?
E un lucru atât de banal, dar și atât de greu de descifrat. Vorbesc aici de perioada în care doi oameni se întâlnesc pentru a se cunoaște, cu speranțe că în cele din urmă vor forma un cuplu.
De obicei, eu aplic regula, dacă vreau să te cunosc, iau o pauză de la a întâlnii alte persoane, însă nu sunt sigur că asta e cea mai înțeleaptă decizie. Alte persoane obișnuiesc să cunoască mai multe persoane în paralel ca mai apoi să aleagă. Personal, nu-mi place să aleg oameni, îmi e greu să lucrez cu trăsături și caractere, să le întorc, să le măsor și să le compar. În schimb, încerc să mă concentrez pe o singură persoană și evit să o văd prin prisma alteia. Problema în regula mea e evidentă, cea a oportunității pierdute, refuzi alte persoane pentru o persoană care se poate dovedi diametral opusă la ce cauți tu. Sănătos e să deschizi gură și să vorbești direct despre asta cu cel cu care te vezi, însă e o iluzie. De cele mai multe ori suntem prea timizi, ne gândim ce părere și-ar face persoana dacă abordăm atât de devreme asemenea subiect, etc.
http://vimeo.com/31870903
Dar sunt situații în care îți place de o persoană și din varii motive nu poți oficializa relația, fie că vorbim de timp / bani / ochii lumii / comfort personal, ai dreptul să ceri exclusivitate din partea ei? Un fel de pus pe așteptare până realizezi ce vrei de fapt. Sigur, poate părea nedrept, dar cred că ține de voința și părerea celeilalte persoane, până la urmă nu trebuie să se simtă vinovat cel care cere să fie așteptat, ci cel care e dispus să aștepte.
Confirmarea finală mi se pare că ar trebui să o ai în momentul în care îi propui să fie iubitul/a tău(a) și acceptă. Chiar dacă nu ai purtat o discuție directă despre exclusivitate, aceasta vine o dată cu relația la pachet, iar discuția devine obligatorie doar în cazul “deschiderii” relației pentru a 3-a, a 4-a, … persoană.
Sunt curios de părerile voastre, mai suntem dispuși să așteptăm pe cineva sau totul e o junglă în care totul trebuie prins și etichetat înainte să zboare?
E ciudat. În momentul în care cineva are exclusivitete, nu prea știe ce să facă cu ea. De obicei e mai interesantă alergătura până ce se obține exclusivitatea. Apoi lucrurile se cam schimbă. 😕
Ideal ar fi dupa prima intalnire
Drept, de multe ori ți se pare că atunci când te așezi cu cineva te caută mai multă lume, de fapt atunci când ești exclusiv cu cineva, ispita e mai mare 🙂
Păi așa e, nu știu de ce. Extrem de rar am întâlnit oameni care după ce trece fiorul inițial să nu uite acele zile. Cred că trebuie să fie ceva reciproc, exact ca în melodia postata de tine. Și nu prea e. Mereu una din jumatati e mai grea, cealalta mai ușoara. Which is odd…
Parerea mea e ca devii exclusiv cu cineva, in momentul in care si celalalt hotareste sa devina exclusiv cu tine. Cu alte cuvinte cand hotarati de comun acord sa va vedeti doar intre voi.
Bine, bine… da’ nu merge așa ca aștepți să ți se dea ca să dai… adică chestiile astea nu-s un negoț. Sau nu ar trebui să fie.
Dacă oferi exclusivitatea o oferi pentru că așa simți nu că e o îndatorire.
Vorbeam odată cu maică-mea… și îmi povestea că tata nuș’ pe unde a umblat (când era mai tânăr). Și am întrebat-o dacă ea vreodată s-a gândit sau a fost cu altcineva? Mi-a zis că nu, pentru că nu a simțit niciodată nevoia să se se ofere unui alt bărbat. Și o cred.
@Voyager_3
În felul ăsta fiecare asteaptă de la celălalt 🙂
@RobertG
Așa e, trebuie să simți lucrurile acestea, dacă simți că cel pe care-l vrei poate să-ți ofere ce cauți, uiți de cei din jur și oferi exclusivitatea tacit.
Cred că aș putea să mă văd cu cineva care se vede în paralel cu altcineva, atât timp cât e sincer și știu de la el.
How about your dad? A simtit sa se ofere vreounei alte femei? 🙂 Apropo de relatii and stuff like that, observ multa lume in jurul meu care foloseste mai degraba iubit/a decat partener/a. Pt mine partener inseamna mai mult decat iubit par example.
@Tomitzel. Asteptarea este o stare pasiva si depresiva in general, care iti aduce poate mai putine beneficii pozitive decat ai crede. Eu prefer sa clarific cat mai rapid situatiunea si sa evit drame inutile.
@Voyager_3
În teorie sună bine ce zici, îl abordezi și el îți zice că nu știe exact ce vrea, să-i dai timp 🙂 Ce te faci? Poate e sufletul pereche într-o situație delicată, câteodată e bine să aștepți.
Atâta timp cât încă există dorința de a te vedea și cu altcineva, faptul că te “decizi” să nu mai ai alte întâlniri nu reprezintă decât o amânare a finalului.
Paradoxal, o relație așa-zis “închisă” este cu adevărat exclusivă numai atunci când rămâne deschide spre orice altceva, adică atunci când nu este limitată în mod conștient. Exclusivitatea presupune că nu există nici pe departe alte tentații.
Apariția plictiselii într-o relație și, mai ales, faptul că așteptarea celuilalt e resimțită în mod neplăcut (momentele de singurătate devenind mai degrabă o tortură decât reflecția în oglindă a companiei celui drag) indică fără doar și poate că iubirea e mai mult imaginată decât trăită.
Chestia cu “cerutul prieteniei” (respectiv, propunerea fățișă a unei relații de exclusivitate) e tot atât de bizară precum ar fi semnarea la notar a unui contract sentimental. Așa ceva ține de grădinița iubirii, unde partenerul e ținut pe post de jucărie.
Și totuși, ideea exclusivității nu e complet nefondată. Orice om recunoaște o relație potrivită pentru el atunci când o întâlnește și de aceea, într-un fel, nici nu există dragoste decât dacă e “la prima vedere”. Singura problemă care se pune e cum să-ți dai seama dacă ceea ce ai recunoscut încă de la bun început în celălalt e rezultatul gândirii sau al simțirii.
De multe ori trăim cu imagini preconcepute despre ce avem nevoie în viață, despre ce ne dorim, despre felul în care arată dragostea, despre lucrurile care ne plac sau ne deranjează la un om, etc. În iubire, ideile sunt ca un medicament – ajută, dar numai până când devine toxic.
Gândirea operează cu idei și, adesea, transformă chiar și sentimentele în idei de sentimente. Așa se face că, de multe ori, se întâmplă să “știm” că iubim, chiar dacă nu simțim nimic care să ne facă să spunem asta. Invers, există lucruri pe care le simțim și cărora gândirea le interzice orice șansă de expresie formală, mergând până la a le desființa ca sentimente numai pentru că nu se încadrează în tiparul nostru de gândire.
Din cauza asta dragostea la prima vedere (love at first sight, coup de foudre) are un ascendent incontestabil asupra relațiilor verificate prin proba timpului, care sunt mai degrabă acomodări reciproce la defectele celuilalt decât potriviri inefabile la acestea.
Ceea ce ține doi oameni împreună împotriva oricăror obstacole este nu atracția pentru calitățile celuilalt (așa cum se crede) ci modul în care defectele lor se completează reciproc, anulându-se ca efect al apropierii.
Așadar, fața tăcută a exclusivității este tocmai faptul că nu este necesară. Fidelitatea în cuplu nu este miza relației, ci un efect secundar al bunei compatibilități dintre cei doi.
😎
Mai bine ar fi ca la inceput sa se aplice acel “let’s be friends”. Incepeti ca prieteni, discutati verzi si uscate si la modul sincer, asa incepeti sa va cunoasteti cat de cat unul pe altul, va mai si intalniti prin oras. Daca afisati si o conduita decenta, un comportament ok, nu de catel in calduri care nu mai are rabdare, cred ca lucrurile pot veni de la sine, pentru ca e posibil sa va placa amandurora timpul petrecut impreuna. Dar, daca lucrurile pot merge bine, la fel se pot strica dupa ce “spurcati” asternutul 🙂 . De aceea e nevoie de o prietenie buna, dupa care sa devina si mai buna, astfel incat sa discutati despre tot, ca intre prieteni. Dar trebuie rabdare si ceva timp pentru cunoastere.
@Grid
Într-adevăr în relaţii nu trebuie să existe mize, însă exclusivitatea trebuie să fie parte obligatorie a unei relaţii, cel puţin aşa o văd eu.
@Adi
Deci tu eşti adeptul unei înţelegeri non-verbale în care se subînţelege că sunteti exclusivi? Exclusivitatea vine atunci când eşti convins că ai ajuns să cunoşti o mare parte a persoanei?
Exclusivitatea se referă la cei casătoriți, la cei care sunt îndrăgostiți dar nu la prieteni. În consecință poți avea câți prieteni vrei. Iubirea cere fidelitate de aceea trebuie să fie ceva exclusiv. Indoiala vine atunci când nu-ți cunoști bine sentimentele și nu știi ce vrei.
As putea sa vorbesc ca grid, exclusivitatea este reperul prim, dupa care constientizam nivelul de simparie/iubire de care ne bucuram in ochii celulilat si care ne face sa ne simtim bine si apreciati, insa desi sunt tentat, am sa ma rezum la cuvinte/idei simple.
Exclusivitatea apare pentu doi oameni in acelasi timp foarte rar, iar pentru asta trebuiesc indeplinite o gramada de conditii favorabile, timp, dispozitie, simpatie/iubire, atentie, amabilitate, ingaduinta + dorinta expresa de a nu supara, deranja, strica, desparti, pierde pe celalalt.
Nu exista o reteta pentru a ajunge la exclusivitate, fiecare din voi are dreptate, Robert si Voyager_3 si tomitzel, insa ceea ce stiu sigur este ca cei doi oameni trebuie sa fie obligatoriu pe aceeasi frecventa, pe aceeasi unda, in acelasi gand.
Si iar stiu sigur ca aceste momente te incarca energetic pozitiv si te face sa simti cu adevarat ca nu esti singur in lume.
Avocatus exclusivitatea poate exista la orice relatie, nu doar la cei casatoriti.
Mai mult exclusivitatea se poate exdinde si la mediul afacerilor.
exemplu: Fac afaceri cu un om pe care il apreciez si imi face mare placere sa fac afaceri cu el, fiindca este foarte corect cu mine si il simpaticez mult.
Cristy, sunt de părere că in momentul în care vorbim de afaceri, pritetni avem un grad mai mare de libertate. Pe cand atunci cand vorbim de o relație sentimentală nu mai avem aceiași libertate de mișcare. “Ori jucăm individual, ori in echipă”.
In domeniul în care activez mi s-a spus de mai multe ori: “Nu mi-am înșelat niciodată barbatul”. Cu alte cuvinte i-am fost fidelă, și îi aparțin exclusiv lui.
Ia gandeste, nu rocmai aceast grad mai mare de libertate face ca exclusivismul sa devina mai de apreciat?
Cristy … in domeniul afacerilor mai ales unde este concurenta mare … foarte, foarte greu ajungi la exclusivitate.
Avocatus, exclusivitatea se refera in mare la acel grad de atentie pe care il oferi in special persoanei iubite in cazul unei relatii, dar si atunci cand interactionezi cu prietenii. Dar in cazul in care se aplica prietenilor, sau oamenilor cu care faci afaceri, este vorba de acel ceva care iti face drag sa faci ceva cu persoana respectiva. ( si nu ma refer la sex aici )
Depinde Cristi, el se refera la cu totul altceva si tu la cu totul altceva, sau cel putin asa reiese din ideile fiecaruia.
Grrr … ah la naiba … daca m-am trezit tarziu … mi-ati furat ideile pe care le aveam si eu … si acu n-am cum sa le mai zic si eu ca m-ati considera papagal … ma rog … unii nu toti :laugh:
În teorie sună bine ce zici, îl abordezi și el îți zice că nu știe exact ce vrea, să-i dai timp Ce te faci? Poate e sufletul pereche într-o situație delicată, câteodată e bine să aștepți.
@Tomitzel. Asa este, uneori e bine sa astepti. Dar cat? si in ce conditii? Hai sa luam un exemplu concret: te vezi cu cineva, iti place, fluturasi, compatibilitati multe etc. Si el/ea nu e inca pregatit. Ce faci? Astepti pana o sa fie pregatit, daca o sa fie pregatit? Si ce inseamna sa astepti mai exact din punctul tau de vedere? Am cam pus cam multe intrebari nu? 😛
Asa cum spunea si Adi eu cred din ce in ce mai mult ca o relatie misto, lunga si frumoasa, poate sa inceapa numai dintr-o prietenie frumoasa (care nu inseamna neaparat si ca sunteti iubiti).
E un sistem de valori.
Ceva exclusiv este… vechi. Nu tot ce este vechi e si frumos, decat daca bine intretinut. Doar ca intretinerea asta e actiune si reactiune – molima.
@Voyager_3
Există riscul să aştepţi degeaba, asta e clar 🙂
@smog
Mai pe şleau, prea multă muncă?
cam asa ceva.
tomitzel, unul din lucrurile cele mai de preț pe care le-am învățat în toți acești ani care au trecut (pe lângă mine, cu mine!?… dracu’ mai știe…) a fost acela că cuvântul “trebuie” este un mare clișeu.
Spui că “exclusivitatea trebuie să fie parte obligatorie a unei relaţii”. Sunt de acord cu tine, în principiu. Însă nu poți merge cu acest “trebuie” înainte. De exemplu eu, la 20 de ani, visam cai verzi pe pereți, îmi spuneam că iubirea e ceva extraordinar și nemaivăzut… c-o să fac, c-o să dreg…
Am avut parte de iubire. De foarte multă iubire. Din multe surse. Uneori am știut ce să fac cu ea, dar de cele mai multe ori i-am dat cu piciorul. Am iubit și eu, nu zic. Dar, paradoxal este că aproape niciodată nu s-au întâlnit aceste iubiri, ele – între ele. Am ajuns astfel la concluzia că aproape întotdeauna iubim pe cine nu trebuie. E comic, dar cam așa e. Și unul din motive este acest “trebuie”.
Știi cum e? Dacă pornești din start cu ideea că exclusivitatea trebuie să fie componentă obligatorie a unei relații… automat excluzi știrbirea exclusivității, automat exprimi celui de lângă tine faptul că “watch out, dude, I’m yours – you’r mine” ceea ce de fiecare dată are exact efect opus sentimentului care l-a generat.
Adevărata exclusivitate este un rezultat secundar al libertății și prea rar simțită de ambii. Dar lasă-l pe “trebuie”. Chestiile astea se simt sau nu. Nu are ce să caute “trebuie” între ele.
Fiecare percepe o relaţie într-un anumit fel, adică cu câţiva de “trebuie”. Ce-i drept, trebuie devine relativ pe parcursul vieţii şi de cele mai multe ori se schimbă. “Excepţia” îi i-a locul lui “trebuie” şi din excepţie devine regulă, tot aşa.
Ideile preconcepute fac parte din mentalitatea noastră şi doar în timp se pot schimba. Eu sunt încă la faza “trebuie exclusivitate într-o relaţie”. 🙂
Eu cred ca chezul cu exclusivitatea este perfect normal intr-o relatie. E ca si cand semnezi cu un distribuitor si iti respecti angajamentul pana la clauzele ce iti permit anularea contractului.
E mult prea flower-power toata chestia asta cu libertatea care “genereaza” constrangere. Consensul trebuie sa fie calea cu un pic de realism.
Smog, da, este perfect normală dacă vine din ambele părți. Dacă nu, nu.
Este exact același lucru cu și când i-ai spune cuiva “hai, îmbrățișează-ma”. Ok, și persoana respectivă vine și te îmbrățisează. Sau… “cumpără-mi și mie un cadou”, “fă-mi o surpriză” sau bunăoară “de ce nu mă iubesti? Iubește-mă te rog!”. Sunt unele lucruri care ar trebui să vină natural, nu să fie chemate să vină. În mometul în care ai chemat-o, venirea nu mai e necondiționată, s-a întâmplat pentru că ai… chemat-o. E ca și cum ai plăti o prostituată să întoarcă curu’. Liantul, mijlocitorul în acest caz sunt banii pe care i-ai dat. ideal ar fi fost să se întâmple fără a-i fi dat bani. Bine, extrapolez poate prea mult dar bănuiesc ca se înțelege ce vreu să zic.
Majoritatea relațiilor pornesc cu exclusivitatea reciproca DECLARATĂ, care e un mare rahat: “să nu ne înșelăm, să nu intrăm pe Romeo, să nu flirtăm, să nu ne mințim, să ne iubim cu pathos până la moarte, să facem sex de 10 ori pe zi…să…să…să…să…să”. NU. Chestiile astea treuiesc să vină de la sine, din ambele părți în caz contrar “compatibilitatea” este una iluzorie. Nu mă înșeli dacă nu vrei să mă înșeli, nu intrii pe Romeo pentru că nu vrei să intrii, nu mă minți pentru că nu simți că ar trebui s-o faci, mă iubești pentru că asta simți și invers. Și bineînțeles, oferi exclusivitate dacă vrei, nu pentru că “trebuie”. Muncești pentru că trebuie, mănânci pentru că trebuie, dar nu iubești pentru că trebuie.
Nu poți cumpăra Adevărul (nu, nu la ziarul cu același nume mă referer).
Sunt de acord cu tine smog, probabil în “…. şi la bine şi la rău … ” partea cu răul e o altă privare de libertate, pe același principiu.
@ Robert
Filosofia lui „trebuie”.
Albert Camus susținea că omul este condamnat la libertate. Atunci când omul întră în lume întâlnește un obstacol: se află în sânul mamei. Nu experimentează libertatea, sânul mamei e ca o “închisoare”. Dar acel loc este sigur, cald, și permite fătului să se dezvolte, sa ajungă la maturitate. Odată cu nașterea întâlnește diferite obstacole: sociale, de limbaj, cultură, educație. Cu trecerea anilor este educat între libertate și constrângere: „nu-i voie”, “de ce-ai făcut asta”……Viața de elev, student este o recomadare de știință și valori: trebuie să înveți (examene, Bac, facultate), trebuie să respecți, trebuie să plătești impozite…….
Legea nu ar trebui să ne condiționeze dar să ne de-a siguranța libertății. Inima însă de mult ori nu ține cont de nici o lege.
Avocatus, bine, ideea e că e relativă treaba. Nu te obligă nimeni dacă nu înveți, citești, plătești taxe etc… dar suporți consecințele. Ține strict de tine.
Eu am avut o întâmplare cu cineva destul de apropiat… i-am spus cândva că atunci când călătorește peste mări și țări să îmi dea câte un semn din când în când, să știu că îi este bine. Chiar am insistat, să fiu sincer. Omul m-a sunat și mi-a scris de fiecare dată când pleca. Apoi, relația s-a mai maturizat, s-a mai copt un pic și mi-a zis “Îți mai aduci aminte când trebuia să te sun să-ți spun că sunt bine, ce mai fac etc?”…. “Cum adică… trebuia?”… “Păi dacă așa mi-ai cerut… “. Vezi? Aici e diferența… și întrebarea “oare ar mai fi făcut-o dacă nu i-aș fi spus să o facă?”.
Da este adevarat Robert. Majoritatea relatiilor incep cu o abordare generica vesnic prezenta in viziunea “puritatii” unui cuplu. Insa speram sa pornim discutia de la premisa ca locul oamenilor de acest gen e pe romeo. Adica hai sa o confruntam – e trist cati barbati gay sunt la fel de neinteresanti ca si o femeie. De aceea relatiile lor sunt complet.. irelevante.
Da poate suna dur, insa cand apare ceva previzibil in mai mult de o mie de cazuri devine trend.
smog, da, așa e. Exact de aceea nu pornești de la o anumită premiză pentru că n-ai de unde ști cum va fi. Lucrurile care vin de la sine, natural, fără să fie constrânse să vină sunt cele care contează cu adevărat. Restul e muncă la ocna de sare.
@Robert O relație de prietenie nu poate fi bazată pe ideologia lui „trebuie”. Am mulți prieteni, uneori mă simt singur sau îmi reproșez că nu am dat destulă atenție. În prietenie există anumite legi tacite. Chiar citeam cândva o chestie tare interesantă și profundă: în viață unii îți sunt prieteni pentru o clipă, unii pentru o perioadă, alții câțiva ani și altă categorie toată viața (cazuri mai fericite). Mă cuprinde de multe ori nostalgia prieteniilor de altă dată. Dar mă opresc și merg mai departe. Deoarece suntem oameni e nevoie să facem pași reciproci. “Cine a găsit un prieten a găsit o comoară”. Prieteni adevărați sunt rari. De aceea ma gândesc ce pot face eu pentru ei, sau să încerc să nu-i neglijez. După fiecare prietenie pierdută sufăr și mă întreb dacă mai pot recupera ceva.Lista e lungă iar față de unii conștiința a găsit un oarecare răspuns mai mult sau mai puțin satisfăcător.
@ Avocatus – oamenii in ziua de azi nu vor prieteni ci fani! Arata-mi un prieten care e alaturi de tine si cand esti pe minus la maxim sau nu mai ai bani de benzina si-ti impinge rabla cot la cot cu tine. Prietenia defapt are doua etape: perioada abundentei si perioada marii stramtorari. Daca supravietuieste ambele perioade, de abia atunci poate fi numita prietenie.
Cred că se deviază puțin de la subiect, ideea este, în timp ce ieși cu cineva e bine sau rău să te vezi cu alte persoane? Când ești într-o relație mi-e clară situația, iar într-o prietenie nu se pune problema de exclusivitate.
Da, “trebuie” e un cuvânt neplăcut pentru romantici și visători, însă trebuie să avem și “trebuie” 🙂