Ora 4 și-un pic. Pic poc pic poc…

Mă gândesc ciudat de obsesiv la cineva. Cineva pe care abia am cunoscut. Cuidat de obsesiv. Ciudat. Foarte ciudat, având în vedere că în ultimul timp devenisem cam sociopat, din cauze… familiale, ca să zic așa. Sau familiare? Mi se face un pic pielea de găină, căci obsesiile îmi sunt deja cel mai mare inamic, de la ultima bătălie. Căci având în vedere trecutu-mi furtunos, mă rușinez la gândul unei noi confruntări cu mine însumi și… îmi vine mai bine să … beau.

Să bem puțin… așșșaaa.

Deci cum spuneam, în timp ce mă certam cu Ionel, prietenul meu imaginar, care îmi tot urla în urechea dreaptă „Not again, you stupid fuck!!” iar eu mă scuzam galant, ca o fetișcană sfioasă, spunându-i „Da, dar știi? Nu a fost chiar așa rău!”, mi-a venit ideea să ascult ceva chestii muzicale pe care le căutasem cu ceva vreme în urmă, după ce am citit despre studiile nu-știu-cărui Institut Monroe din SUA, care cică ar fi studiat efectul undelor sonore asupra celor doi lobi, aka creierul uman.

Ei, și mi-am pus căștile pe urechi, am stins lumina, am pus capul pe pernă și am dat drumul la player. Așa cică e recomandat.

În țeasta-mi seacă tot se auzea cum se lovesc ideile alea  nesimțite cu băiatul ăsta. Am dat playerul la maxim, să fiu sigur că nu le mai aud, m-am chinuit puțin să fie liniște din partea mea și…

Frate (sau soro), la un moment dat am început să văd imagini ale sunetelor pe care le auzeam. Acu… sincer nu știu dacă sunt eu de vină, că de, oi fi și puțin dereglat la chichițele dinlăuntru… sau o fi ceva adevărat în polologhia aia multă pe care o citisem pe Wikipedia. Sper să nu vă plictisesc dacă încerc să vă descriu (ascultând încă o dată, cu ochii închiși) ceea ce cred că am văzut în mințișoara asta cât o nucă.  O să fie cam greu să scriu cu ochii închiși, nu?

Să mai beu puțin. Așșșaaaa…

Iaca:

Somn. Sună ceasul. Tic toc tic toc… A venit vremea. A venit vremea să … Cântăm cu vântul. Sunetele îmi aleargă în interior de la o extremitate la alta a craniului. Din creștet, mi se prelinge pe frunte un șuvoi de apă rece de izvor. 

Crește ritmul. Hotărâre. Vreau mai mult. Vreau … Vorba actorului dintr-un film lejer și fain ăăă … offf, iar am uitat numele. Grid, cum se numea filmul ăla cu „J`aimerai…”? Vă zice Grid ce film. Unde eram? Aaa, da. Vreau… Mi-aș dori… Numai că acum nu e vorba de nimic material. Mi-aș dori să … cuprind… mai mult… cu mintea. Aș fi ipocrit să spun că vreau totul. Sau? Vreau totul? 

Totul sau nimic. 

Aaaah. Muzica asta! Vreau în Peru. Acolo sus, la incași (că nu mai vreau la mayașii ăia care acu cică se învârtesc în mormânt că nu le-au ieșit bine calculele). La Machu Picchu sus. Să văd cum se uitau nebunii în jos.  Să te uiți în jos, să vezi prăpastie de munte și să te mai și clatini puțin de la… băutură… Ce tâmpiți! Le aud fluierele. Ce nebuni sunt, ei cântă melodia asta o aud. Se face liniște. 

Se limpezește totul. 

Fiecare notă îmi cade înăuntru, în mine, ca și picătura chinezească. Numai că … e din ce în ce mai plăcut. Lumină. 

Lumină multă. Cântec de leagăn. Soare. Pe un fir de iarbă aleargă un atom, scoțând o șuierătură, care îmi înconjoară craniul alergând în cerc. Atomul devine bătaie de vânt. Și crengile astea lovesc ferm lacul. A început să bată vântul mai tare. Se aude prin cotloanele casei în care m-am adăpostit. Arde focul, e cald și bine aici unde sunt eu. E un șemineu de marmură albă. 

Iar nu sunt atent la muzică. 

Acum aud ceva sinistru. Ca o ceață de sunet. O pădure în care e ceață. Și vietățile nopții îmi dau fiori pe șira spinării. Rând pe rând apar toate vietățile lângă mine. E lumea lor. Pe care eu le-am călcat-o acum. Le-am deranjat. Dar ele, fiarele, m-au înțeles. M-au luat drept unul de-al lor. S-au potolit acum. A început să plouă. Mai tare.

Se înseninează. Se aud pescărușii. Sunt pe nisip. Și o fată extrem de frumoasă îmi cântă la cap. Nu am idee de ce e fată. Probabil că nu știe că sunt gay. Dar cântă frumos, dintr-un soi de scoică mare și întortocheată. Se face liniște. Valurile mării. Și pescăruși, din nou.

Tot apă, dar o apă curgătoare. E un pârâu de munte…

 

Aș putea continua până la sfârșit, dar nu am ajuns nici la jumătatea piesei numite „Dreamer`s Journey”. Genial.

Ați putea să încercați și voi, dacă găsiți pe net… Este vorba de o serie de CD-uri, scoase la vânzare sub eticheta „ Hemi-Sync”.  Adică… Institutul Monroe din Virginia, SUA. Doctorul Monroe, fondatorul Hemi-Sync, zice-se că ar fi cunoscut pe plan internațional pentru studiile sale cu privire la tipare de sunete care pot avea un impact dramatic asupra nivelurilor de conștiință. Monroe a observat că anumite sunete provoacă un anume răspuns frecvențial diferit în activitatea electrică a creierului uman. Punând cap la cap aceste descoperiri cu ceea ce se cunoaște despre activitatea diferitelor zone cerebrale, el a reușit să creeze anumite tipare (pattern) sonore similare unor piese muzicale, care induc stări profunde de meditație. Sper că am tradus/înțeles bine de pe website-ul lor oficial.

Cu alte cuvinte, doctorul ăsta ar fi descoperit metoda prin care se pot obține meditații profunde, calmarea minții, relaxarea și multe multe alte modificări ale conștientului (și poate și al subconștientului) uman, în scopuri benefice, aș spune eu. Dacă n-o fi așa, să nu mă spânzurați. Pe Wikipedia parcă scrie (mi-e lene să mă mai uit acum) că și guvernul SUA a trimis agenți FBI și CIA la instruire acolo, la Institut. Se organizează și acum sesiuni de terapie cu ajutorul sunetelor. Un bătrân budist, practicant al meditației spune că rezultatele obținute cu parcticipanții la un curs de câteva săptămâni la Institutul Monroe sunt similare celor obținute după zeci de ani de meditație. Deci… ceva serios tot e în toată povestea asta.

Aș fi curios să văd ce senzații vă provoacă și vouă acele CD-uri de care spuneam. Nu aveți nimic de pierdut. Le puteți asculta 10 minute doar. Sau ascultați unul din ele. Se găsesc pe net… Vă descurcați voi…  Eu cred că merită să încercați să ascultați cu căștile în urechi, 10 minute înainte de somn, cu lumina stinsă.

Pe mine mi se pare că m-a relaxat enorm chestia asta. Nu că nu aș fi  fost relaxat … :)

E important să ai căști. Stereo. La boxe nu are același efect.

surse:

– http://www.monroeinstitute.org/

– http://en.wikipedia.org/wiki/Monroe_Institute

 


Alte articole scrise de același autor (FireMan):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

FireMan

Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Comments

  1. rediam    

    Fireman, Hors de prix iti spune ceva?:D

    Daca muzica asta merge si la invatat, toata luna ianuarie o sa stau cu catsile-n urechi.

  2. FireMan    

    Bravos, ăla e filmul. Despre învățat nu știu ce să zic.

  3. grid    

    Văd că Monroe ăsta are darul de a deturna și liniști obsesiile… Uneori e păcat să strici nebunia furtunii. Amețeala din mijlocul vârtejului e neprețuită – face parcă mai mult decât liniștea sferelor.

    Da, tumultul n-are preț. E mai bine să-ți ții inamicul aproape decât să încerci să-l dovedești… sau să-l cucerești. Cred că fața atrăgătoare a obsesiilor noastre împrumută ceva din chipul obstinației de a trăi. Nu-și dorește nimeni o viață în care să nu se întâmple nimic; ba mai mult, fiecăruia i-ar plăcea… și-ar dori… să fie scos din balamale – măcar din când în când.

    Ne cățărăm pe iluzii cu nonșalanța copilului care, suindu-se în copac, nu se mai gândește că va trebui mai apoi să și coboare de acolo. Vertijul ne dă întotdeauna fiori, dar ne e sete de senzații ca de aer. Însă unde e, de fapt, lumea? Acolo sus, pe tărâmul supra-viețuirii, sau aici jos, în viața reală?

    Hors de prix e un film… neprețuit pentru că fructifică într-un fel obsesia. Înaintând orbește în logica obsesiei, fără a încerca s-o stăpânească în vreun fel, obsesia se consumă pe nesimțite, se fură pe ea însăși. Până la urmă, ceea ce sperie nu e vertijul obsesiei, ci terminarea lui și aterizarea în banalitate. În aer plutește nevoia de o nouă aventură, insuficiența unei trăiri conduse exclusiv pe urma senzației și care se cere permanent repetată, validată și intensificată.

    Cu căștile în urechi, experimentez și eu impregnarea asta senzorială. Emisferele mi se pliază, cuminți, după cum dictează undele sonore. Nebunia a trecut, trăiască nebunia! Rememorez, încet, un șir lung de întâmplări pe care nu le-am trăit. Ah, cunosc atât de bine această muzică a sferelor. Da, mă remontează… dar urechile mele înving rezonanța. Balamalele mă strâng prea tare chiar și așa, anesteziat fiind în coșciugul ăsta plutitor. N-aud nici ceasul deșteptător, dar îi simt chemarea stringentă la realitate. Mă rog, la iluzia realității, pe cale să se piardă.

    Libertatea asta a sferelor parcă n-are aripi. E o deziluzie. Unde e misterul realității? Nu cumva trăim cu iluzia că nu există iluzii? Nu ne pierdem cumva, rătăciți printre senzații de fum? Zborul – pe care îl cunosc atât de bine – e mult mai mult decât o senzație: e un sentiment. Da, e adevărat, zborul are dezavantajul că e o înfruntare – a gravitației, a căderii, a urletului turbat al ceasului deșteptător. Dar are, totodată, eleganța și maiestuozitatea unui vis. Sferele nu pot, din păcate, să te facă să visezi, chiar dacă te scapă cu succes de coșmaruri.

    Aș vrea… mi-aș dori… în fine, nici nu contează. Esențial în toată povestea asta e să mai putem simți bătaia vântului peste obraz, să ne lăsăm purtați de adierea care prevestește furtuna… cu speranța că nimic nu ne va distruge și că vom găsi, atunci când timpul va veni, niște brațe care să ne prindă căderea. Cineva, acolo, ne va ghici fără îndoială aripa frântă. Vom primi oricum acele brațe întinse cu inima tremurândă, pentru că nu vom ști niciodată exact dacă cel care ne-a prins din cădere ne e prieten sau dușman. Tot ce vom ști e dacă am trăit sau nu clipa, până la capăt.

    Asta se va întâmpla, desigur, numai dacă nu zburăm închiși, deja ermetizați într-un coșciug ambiental full-option, în lumea în care nu există nici zbor și nici cădere, ci numai impresia autentică (chiar supra-autentică) a existenței lor.

    😎

  4. FireMan    

    Dar nu s-a stricat nici o nebunie :)
    Dimpotrivă… :)

  5. asp.pet    

    Parcă zicea și misfit la un momentdat ceva de astfel de melodii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *