Tatăl este o figură foarte importantă în dezvoltarea unui băiat. Bărbatul, care ești acum, a fost scuptat de mai mulți factori, printre care se numără și relația cu tatăl tău. Cum a fost relația cu tatăl tău când erai copil? În ce fel s-a transformat această relație tată-fiu când te-ai convins de homosexualitatea ta?
Dacă tatăl își respinge fiul homosexual sau se retrage emoțional când fiul său are nevoie de sprijin patern, băiatul începe să se simtă neiubit, ajungând, mai târziu, să fie convins că el nu poate fi iubit. Astfel, ca adult, acest gen de gay nu are încredere în iubirea pentru un alt bărbat și devalorizează complet ideea de iubire.
Respingerea și preferința tatălui pentru frați (dacă există) au adesea ca rezultat faptul, că fiul său gay este într-o veșnică competiție cu partenerul sau iubitul lui, lucru care contribuie la dificultatea a se a atașa cu adevărat de un alt tip gay.
De asemenea, respingerea mai mult sau mai puțin generală pe care o trăiesc băieții gay în adolescență, fixațiile pe care mulți le fac pentru tipi hetero și strigătele bigoților, pentru care a fi gay înseamnă a fi contra naturii, rău, pervers și păcătos, toți acești factori, întăresc neîncrederea tânărului gay în iubire. Ruina rezultată în urma acestei avalanșe constante ajunge să creadă că nu va a avea parte niciodată de dragostea și înțelegerea de care are atâta nevoie.
Băiatul gay devine un bărbat superficial, lipsit de principii și infidel. Singur, el se simte de neiubit, prin urmare trece de la întâlnire la întâlnire și sare din pat în pat cu o nonșalanță strigătoare la cer. Acest gay este nesigur pe el și are nevoie de confirmări permanente, că poate să atragă și să-i facă pe alții să se îndrăgostească de el.
Puțini dintre cei care au intrat în acest cerc vicios reușesc să scape din el. E nevoie de ceva mai mult decât de putere de concentrare și de autoanaliză obiectivă pentru a face o schimbare. Deși poate suna deplasat, în vederea mea e nevoie ca tipul să coboare garda și să se lase iubit pentru ceea ce este cu adevărat și nu pentru ceea ce poate aparenta.
Cu toții am suferit cândva de un soi de respingere, fie din partea familiei, a prietenilor sau a mai știu eu cui, dar oare chiar trebuie să permitem acestor răni să ne afecteze toată viața?
Avem curajul să ne lăsăm iubiți?
Nu știu dacă articolul tău este bine fixat pentru că arată o oarecare detașare a autorului de subiectul discuției. Dar mă așez comod pe canapeaua ”psihologului de serviciu” și închid ochii ca un copil sub mângâierea mâinii bunicii. Oftez încet și încep a povesti:
Primele amintiri cu tatăl meu sunt acelea din timpul unui cutremur… Nu știu cât de puternic era pe scara Richter, dar știu că eram în pat, lumina era stinsă (pentru a economisi curent – parcă era ceva impus… ceva ore în care nu era curent electric parcă), iar singura lumină era cea a unei lămpi pe gaz adusă de la ruși. Este cea mai puternică amintire cu tatăl meu de când eram mic: A început cutremurul, mama mea plângea în dormitor, iar tatăl meu s-a aplecat peste mine pentru a mă proteja de o eventuală cădere a avanului.
El nu era niciodată autoritar, mai tot timpul zâmbea, cu ochii blajini și mă mângâia pe creștet când îmi încasam morala mamei. M-au preferat întotdeauna pe mine, în fața fratelui meu mai mare… care mai tot timpul mă necăjea, mă ura pentru că eram ”tare în gură” și chiar îmi furam câte o bătaie zdravănă de la el, când erau părinții plecați. Dar nu îmi pare rău. Așa am ajuns să îmi doresc să îi protejez pe cei mai slabi, să ajut, să fiu un frate bun prietenilor mei. Și am mai învățat că violența e cel mai prost mod de manifestare al mâniei și că atunci când cineva recurge la ea, poate fi considerat cu ușurință cel slab, cel frustrat, cel ce are nevoie de a demonstra că este puternic, că este superior, că…
Nu știu de ce nu accept ideea de ”gay”. Nu știu de ce, de câte ori am iubit un om, nu a fost niciodată unul care se definea ca ”gay”. Prefer oamenii care nu se gândesc la asta prea mult. Prefer oamenii care sunt ceea ce vor ei să fie, care sunt cu cineva nu pentru că el și celălalt sunt gay, ci pentru că simbioza lor zămislește fericire, bucurie de a trăi și iubire. Prefer oamenii care nu exclud femeile din preferințele lor, pentru că femeile au și ele locul lor, nu trebuiesc excluse. Actul procreării rămâne cea mai mare minune a lumii. Și femeile sunt cele care pot iubi cel mai mult un miniME. Da, marele dar al femeii este acela că iubirea ei pentru un bărbat se încununează, se împlinește prin zămislirea copilului, ocrotirea și iubirea pe care i-o poate dărui. Nici o iubire pe lumea asta nu este mai puternică decât iubirea mamei pentru copilul ei. Pentru că pornește de la o legătură fizică, plodul trăiește un timp în pântecele ei.
Nu, hai să nu le excludem. aaa, că majoritatea lor nu merită nici măcar să fie băgate în seamă, asta e altă poveste.
Da, sunt și eu ca voi, îmi plac băieții și tot ce e legat de băieți. Dar nu văd ce mă deosebește atât de mult de un om heterosexual, decât faptul că îmi recunosc atracția, mi-o conștientizez și am preferat, atunci când am simțit, să îmi dau frâu liber sentimentelor față de băieți, decât să mă înconjor de homofobisme și negații și interdicții care nu țineau de ființa mea. De fapt prima persoană pe care am iubit-o a fost un băiat, și nu o fată. Abia apoi a urmat ea. Îmi pare rău că nu s-a putut mai mult, că o fată nu gândește ca un băiat. 🙂
De ce să îmi pun acum brățările la mână și să spun: ”nu domle, eu sunt gay, așa am fost mereu. și îmi plac gay-ii” ? Am avut relații destul de frumoase. Și ceea ce sunt, gay, bi sau hetero, a fost ultima problemă ce ne-a preocupat. E ca și cum aș fi negru și aș căuta numai negrese sau negri, că așa e normal. ?!?! Nu știu ce sunt. Și nici nu vreau să știu, atâta timp cât atunci când sunt cu un om, dăruiesc ceea ce în mod normal nu sunt în stare să dăruiesc.
Curaj să te lași iubit? :)) Nu îmi vine să cred că TU întrebi asta, când știi faptul că astfel de întrebări nu se pun niciodată atâta timp cât între cei doi există atracție și bucuria de a trăi. Dacă m-ar întreba cineva așa, chiar dacă nu aș putea dormi noaptea de nerăbdare să=l văd a doua zi, mi-ar pieri tot cheful … încet-încet sau dintr-o dată 🙂
Firstline, toate bune și frumoase, însă îndemnurile din postu’ tău sunt aplicabile oricui, atat celor gay cat si celor hetero (și cei hetero pot fi la fel de superficiali și infideli, poate chiar mai rau). Nu te face fidel sau profund orientarea sexuală și nici chiar voința. A nu simți nevoia de a înșela pentru a te simți împlinit (a se înțelege a nu-ți ajunge ceea ce ai), a avea o anumită inteligență emoțională și de a-ți păsa și de ‘ăl de lângă tine NU țin de voință.
Se crede că există o legătură între a fi gay și lipsa tatălui sau tată absent, părinți divorțați, tată autoritar dar nimic concret.
Apoi întrebarea din final… Avem curajul să ne lăsăm iubiți?… aaa… e vorba de curaj oare? Făcând o paralelă cu unul din posturile tale, acela cu bărbații însurați, tu ai avea “curajul” să te lași iubit?
Oricum ai din partea mea o biluțică.
Textul ăsta e o remodelare a unui articol citit într-o revistă. Pur și simplu e o chestie la care m-am mai gândit. Așadar ideea nu este neaparat a mea.
Îndemnurile nu sunt ale mele și da, sunt aplicabile oricui, dar ăsta-i un blog cu tematică gay, așa că a trebuit să aplic întreaga chestie pe nișa gay.
NU sunt psiholog, sunt doar vinovat de neinspirație și de atacarea unei idei citite altundeva.
Ce-i drept, bărbaţii dintr-o familie în general sunt reticenţi când vine vorba de subiectul ăsta. În schimb, cu mamele e mai uşor în majoritatea cazurilor (Mary din Prayers for Bobby nu intră-n ecuaţie!). Cel puţin aşa a fost în cazul meu, cu mama m-am înţeles beton încă de la început… . Dar revenind la articolul tău.
Din moment ce familia este prima instituţie cu care luăm contact încă de la o vârstă foarte fragedă, în cadrul acesteia ne modelăm ca şi indivizi, ni se formează o viziune asupra vieţii şi asupra celor din jurul nostru, la cel ca şi caracterul. Personal, cred că un părinte are puterea să facă din copilul lui absolut tot ce vrea. Dacă ţine neapărat, îl poate transforma într-un campion chiar dacă asta înseamnă să-i răpească copilăria. Pe de cealaltă parte, îl poate transforma într-un alcoolic dacă the male pattern e la fel.
E interesant articolul, nu ştiu cum de nu ne-am gândit la aşa ceva mai devreme… .
“Din moment ce familia este prima instituţie cu care luăm contact încă de la o vârstă foarte fragedă, în cadrul acesteia ne modelăm ca şi indivizi, ni se formează o viziune asupra vieţii şi asupra celor din jurul nostru, la cel ca şi caracterul. Personal, cred că un părinte are puterea să facă din copilul lui absolut tot ce vrea. Dacă ţine neapărat, îl poate transforma într-un campion chiar dacă asta înseamnă să-i răpească copilăria. Pe de cealaltă parte, îl poate transforma într-un alcoolic dacă the male pattern e la fel.”
Probabil in linii generale ai dreptate, dar in cazul meu, nu e asa. Eu ar fi trebuit sa devin un alcoolic, un dependent de droguri si mai mult decat atat, un puscarias. Si nu pentru ca tatal sau mama au fost. Nicidecum, doar ca atat tatal, cat si parintii lui mi’au implementat, pe langa faptul ca faceam boacane si ma certau, ideea ca eu voi deveni puscarias, alcoolic si draq mai stie ce 😆
“ni se formează o viziune asupra vieţii şi asupra celor din jurul nostru, la cel ca şi caracterul” – de ce eu am luat drept exemplu (e prea mult spus exemplu, dar e cel mai la indemana) , referitor la unele aspecte ale vietii, de la mama si de la tata nu am luat niciunul ?!
Un copil este capabil, desi pare greu de crezut, sa’si gaseasca model in alte persoane, nu neaparat parinti si asta nu din cauza faptului ca parintele ar fi abuzat psihic sau fizic de copil, ci pentru ca sunt capabili sa faca asta. Si exemple as putea sa dau o gramada.
Am dat cu mucii-n fasole, cum ar zice Persona non grata, așa că stau să dați cu roșii și ouă. Ma faute!
Mai mult de atât nu am de zis.
Da` cu ce ai greșit …? Poate că o nota un pic mai personală la articolul acesta nu ar fi stricat, dar nici nu se pune problema de roșii și ouă. Nu de alta, dar e criză și e 50 de bani ou` ! 😆
Cu toate că a contribuit mult la emanciparea sexualității din constrângerile societății, psihanaliza nu a reușit să aducă prea multă lumină în domeniul atât de obscur al naturii atracției sexuale. E adevărat că modelul psihanalitic al devenirii homosexuale a băiatului implică existența unei mame hiperprotectoare – cu care copilul ajunge să se identifice – și a unui tată cvasi-absent din viața copilului, incapabil să prevină identificarea băiatului cu mama sa. (Pentru homosexualitatea feminină explicațiile cât de cât convingătoare aproape că lipsesc, cu toate că literatura feministă – care se revendică în bună măsură de la psihanaliză – este extrem de bogată, fiind chiar la originea a ceea ce se cheamă “queer studies” sau “queer theory”.)
Potrivit psihanalizei, în cheie ultrasimplificată, imediat după naștere copilul vede în mama sa primul și singurul reper al lumii care-l înconjoară. Atașamentul său față de mamă (care, pentru copil, reprezintă lumea întreagă) este o primă formă de iubire, iar psihanaliza ipostaziază această iubire primordială ca fiind una obiectuală și simbolică, adică mama este iubită în persoană și ca persoană, dar nu pentru ceea ce ea este (ca femeie) ci pentru ceea ce reprezintă în ochii copilului (subzistență și protecție). Relația copilului cu mama are rolul de a modela și întări personalitatea copilului în raport cu el însuși. Iubirea aceasta de tip matern, legătura ombilicală între copil și mama sa, are darul de a structura modul în care copilul se vede pe sine ca un întreg, independent de lumea din jur, pe care n-o poate cunoaște altfel decât prin intermediul mamei. Mama absoarbe orice temere a copilului și o reflectă înapoi spre acesta într-o formă mai ușor de asimilat. Asta contribuie la o primă definire a personalității copilului și la construirea increderii lui de sine.
Rolul tatălui este de a extrage, treptat, copilul din brațele mamei, încurajându-l în mod persistent în această operațiune de desprindere de fusta mamei, cu scopul de a-l introduce în lumea reală, unde încrederea de sine poate fi fructificată în mod real prin confruntarea cu un Altul (și nu doar cu el însuși). Acest braț patern oferit copilului îi face cunoștință celui mic cu un alt fel de iubire, făcând trecerea de la iubirea-obiectuală (a cuiva anume, respectiv a mamei) la iubirea-subiect (adică iubirea care își alege singură ținta). De la tată, copilul învață că nu mai are nevoie de protecție din afară, că se poate proteja și singur și că e, pe cale de consecință, liber să iubească și altceva decât îi este dat să iubească (prin simpla lipsă de alternativă).
Rolul matern dus la extrem împinge copilul spre narcisism. Identificarea cu mama și cu aspirațiile ei închide copilul în perspectiva propriei imagini de sine. Încrederea de sine a unui astfel de copil e mare, impresionantă chiar, dar goală pe dinăuntru și nesustenabilă (susținută de nimic altceva decât de propria convingere). Egoismul și propria măsură devin pentru acest copil unitățile de măsură ale întregii lumi. Narcisismul e un teren foarte fertil pentru devenirea homosexuală a cuiva, pentru că aspirațiile unei persoane care se admiră pe sine vor fi îndreptate în mod sigur spre cei care pot facilita această autoadmirație, jucând în mod involuntar rolul de oglindă a personalității proprii (și contând numai în această calitate de falși susținători). Ori, comunitatea gay este un exemplu perfect de autoreferențialitate permanentă. Un bărbat găsește într-un alt bărbat calea cea mai simplă spre sine însuși, pentru că are de-a face nu cu un Altul veritabil (necunoscut, femeie) ci doar cu un Celălalt (cvasi-cunoscut, aparținând tot modelului masculin de comportament).
Sigur că un Celălalt este totuși, în mod real, totodată și un Altul absolut (fiind vorba de o cu totul altă persoană), însă majoritatea relațiilor gay au la bază această similitudine relativă, de la care nu se abat din pură comoditate. De aceea relațiile gay sunt cu mult mai predispuse la superficialitate și instabilitate decât relațiile straight.
Rolul patern dus la extrem (sau, in extremis, lipsa de foarte timpuriu a mamei) duce la scoaterea în lume a unui copil pus în situația să se descurce fără a se putea baza pe o autentică încredere în sine. Astfel de copii sunt nesiguri pe ei și au, de aceea, tendința de a-și rezolva problemele în mod violent. Identificarea exclusiv cu figura tatălui produce personaje “100% straight” care vor vedea însă, în orice femeie, figura mamei care i-a părăsit prea devreme, răzbunându-se de aceea pe femei la cel mai mic semn de abandon.
Așadar, ca să închei, rolul tatălui în viața unui copil nu e deloc unul simplu de evaluat, pentru că trece cu mult dincolo de prezența fizică a tatălui. Ceea ce contează cu adevărat e dinamica relațiilor intre părinți și felul în care aceasta îl influențează pe copil. Sintagme ca “mamă hiperprotectoare” sau “tată absent” nu au valoare absolută, ci doar relativă. O mamă poate deveni hiperprotectoare tocmai datorită unui tată mai mult absent, iar un tată poate deveni absent în condțiile în care nu se înțelege bine cu mama copilului său. Unde mai punem faptul că unul sau ambii părinți pot avea tendințe homosexuale neasumate, ceea ce complică foarte mult rolul tipic, ipostaza clasică de mamă sau de tată.
De aceea, e foarte posibil ca numărul crescând de persoane cu orientare homosexuală să reflecte tocmai dezechilibrul emoțional din sânul unei familii și faptul că ceea ce în mod tradițional numim “familie” (uniunea unui bărbat cu o femeie) se bazează pe o înțelegere eronată a ceea ce o femeie și un bărbat reprezintă, înțelegere limitată la sexul biologic al acestora. Se cunosc destule cazuri în care un bărbat joacă perfect rolul de mamă, sau în care unele mame reușesc să suplinească foarte bine absența paternă. Însă pentru asta e nevoie ca în familia respectivă să existe o armonie de așa natură încât partea nevăzută, emoțională, a relațiilor dintre părinți, să fie pe plan de egalitate cu relația vizibilă (fizică) dintre cei doi.
În ea însăși, relația dintre băiat și tatăl său nu spune mai multe despre orientarea sexuală a copilului decât o arată, eventual, relația dintre el și ceilalți băieți în general. Modul în care un băiat relaționează cu cei de același sex e, într-adevăr, o rezultantă a modului în care a fost crescut, în care tatăl poate sau nu să fi avut o influență decisivă. Angajamentul fizic direct (chiar sexual, dar nu numai sexual) e perceput ca o atitudine masculină. Rezerva de la contactul fizic direct (fie bătaie, fie act sexual) și tendința la angajamente preponderent emoționale cu cei de același sex (prietenie, afecțiune, loialitate) e o caracteristică feminină prin natură. Dar toate astea nu clarifică prea mult în ce măsură cineva preferă parteneri sexuali de același sex. În sine, sexul nu spune prea multe despre persoana care îl practică, pentru că sexul e o formă de comuniune totală care poate fi consumată complet (total) sau incomplet.
În general, căutăm ca prin sex să restabilim o anumită armonie a ființei noastre. Nu știm prea sigur dacă e o armonie pierdută sau o armonie pe care încă n-am găsit-o. Nu știm dacă chemarea alterității vine din trecut, din viitor, sau din străfundurile ființei noastre eterne. Cert este că alegerea unui partener sexual nu e străină de felul în care ne percepem pe noi înșine. Partenerul de sex e, întotdeauna, o încercare de validare a propriei imagini de sine. Prin sex, aspirăm la un “dincolo” care altfel nu ne e la îndemână. Sexul e bariera pe care, depășind-o, ai trecut de tine însuți. Însă, uneori, desprinderea de sine nu e decât un pretext pentru revenirea la status-quo, iar partenerul sexual e doar un mijloc confortabil de a putea conviețui cu tine însuți.
S-ar prea putea ca sexul să ne uzeze și să se uzeze în timp. Nu știu dacă e posibilă relația perfectă, în care sexul să fie de fiecare dată altceva și întotdeauna mulțumitor, astfel încât noțiunile de “partener sexual” și “partener de viață” să fie sinonime. Dar cred că nu ar trebui niciodată să aducem în postura de partener sexual pe cineva care nu poate fi, în primul rând, un partener de viață. Știu, mulți vor spune că de la sex începe totul și că nu se poate concepe o viață alături de cineva cu care nu ești perfect compatibil sexual. Nici eu nu spun altceva, numai că nu trebuie sărite etape, pentru că altfel avem șansa de a tot reveni asupra lor și de a le repeta la infinit. Compatibilitatea sexuală este esențială, doar că nu poate fi apreciată în termeni strict sexuali. Sexul e o poartă spre altă lume și, chiar dacă e nevoie de doi oameni pentru a deschide acea poartă, trebuie ca ambii să poată trece prin ea. Altfel te trezești dincolo singur și tot ce-ți dorești este să revii de unde ai plecat.
😎