E noapte şi e târziu. Ciudat, deşi sunt în inima oraşului, e atât de linişte încât parcă mi-e teamă ca ţipătul gândurilor care acum se nasc în capul meu să nu trezească pe cineva. Îmi aud paşii scrâşnind apăsat pe nisipul din faţa casei şi îmi dau seama că numai ei mă însoţesc. N-am nici măcar umbră. Noapte fiind, asta pare normal. Însă ştiu că şi mâine, când soarele va străluci din nou, tot fără umbră voi fi. Ştiu asta pentru că eu însumi am ucis-o.

Cândva, demult, am dezlipit-o cu grijă şi am pus-o la păstrare într-un seif al sufletului. I-am uitat însă cifrul, iar acum rătăcesc stingher în noapte în speranţa că vreun hoţ de suflete, un hacker rebel şi fără scrupule, mă va ajuta să-mi recapăt umbra şi să redevin om. Altfel, lumina zilei mă va chinui şi va sfârşi prin a mă răpune. Până atunci însă voi rămâne un rege al nopţii.

Umbra mea pierdută mă face să devin eu însumi o umbră. Mereu o umbră a cuiva care are nevoie de una. Pentru că nu numai eu mi-am pierdut umbra. Suntem chiar prea mulţi în situaţia asta – suntem umbre unii altora. Numai că eu nu vreau o umbră-substitut. Îmi vreau umbra mea. E doar un vis? Poate. Orice vis e o prăpastie în care te arunci în gol, fără paraşută. Unii cad şi nu se mai ridică. Alţii au noroc, în căderea lor, de câte un copac care să îi prindă din zbor, agăţaţi în vreo creangă salvatoare. Ei scapă doar cu zgârieturi. Pe alţii însă îi salvează câte un înger rătăcit în rondul său de noapte.

Dar îngerii nu-i pot vedea pe cei fără de umbră şi de-asta nu le pot opri căderea. Şi totuşi, o pană de înger poate face miracole. De pildă, te poate face să-ţi aminteşti combinaţia secretă… Unde sunt oare îngerii? Trebuie jumuliţi negreşit!

Ziua de mâine s-a sfârşit. Punct şi de la capăt.


Alte articole scrise de același autor (grid):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

grid

Mă captivează frumuseţea care nu sare în ochi, ci se cere descoperită - mai ales dacă nu se lasă descoperită. Mă atrage scânteierea adevărului învelit în minciună. Mă frământă binele pe care îl poate face răul. Îmi place să testez limitele suportabilului şi să iau pulsul câte unei iluzii. Nimic nu e mai fascinant decât să dai piept cu iluzia numită realitate şi să guşti, zi de zi, câte puţin din misterul de nepătruns al fiinţei. Atât cât îţi este dat... Sau atât cât rezişti să-ţi pui şi tu la bătaie propriul tău mister. E doar un joc - între mine şi cel care cred eu că sunt. Miza vieţii este jocul, iar jocul în sine nu are altă miză decât aceea de a fi jucat până la capăt. Adică până acolo unde începe să devină un lucru serios, căci seriozitatea e întotdeauna un lucru funest. Doar copiii se pot juca. Dar astăzi nu mai există copii; există doar adulţi în devenire. Iar adulţii nu se joacă niciodată - ei doar construiesc jocuri. Jocuri cu miză, în care miza e controlul asupra jocului însuşi. Ce uşurare că m-am născut bătrân! Cel puţin am scăpat de grija de a creşte mare. Maturizarea trebuie să fie un lucru extrem de plicticos...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *