Căsătoria între persoane de același sex a devenit în ultimele două decenii pilonul principal al mișcării LGBT, în special a celei din Statele Unite ale Americii. Aclamată sau criticată, abordarea adoptată de mișcarea LGBT din SUA s-a dovedit un succes mondial. Este un succes nu pentru că a reușit redefinirea căsătoriei și o transformare a acestei instituții sociale într-una mai inclusivă și adaptată nevoilor și aspirațiilor de astăzi ale societăților occidentale, parte a mai largului vechiului proces feminist de egalizare și redefinire a rolului partenerilor, ci este un succes, în principal, pentru că are un „spillover effect” în domeniul politicilor publice și, de ce nu, în domeniul social.
Căsătoria este nucleul în jurul căreia au fost construite celelalte aspirații și obiective ale mișcării LGBT din occident. S-a întâmplat asta pentru că instituția căsătoriei este încă fundamentală pentru societatea occidentală, clară și identificabilă social într-un mod extrem de natural, iar extinderea ei prin includerea cuplurilor de același sex a fost construită în jurul unei mitologii și a unui discurs ideatic centrat pe „iubire” și „egalitate”, idei înrădăcinate atât de adânc în cultura occidentală încă au devenit de bun simț, astfel devenind ușor de înțeles și de acceptat.
Da, unii vor critica mișcarea de cosmetizare și transformare a mișcării – și implicit a comunității – într-una „mainstream”, inclusiv prin excluderea anumitor segmente mai greu de înghițit de către societatea heteronormativă. Criticile sunt întemeiate, dar asta nu scade din valoarea abordării adoptate pentru realizarea obiectivelor mișcării, adică integrarea și acceptarea persoanelor LGBT și chiar schimbarea heteronormativității într-un mod care să răspundă aspirațiilor LGBT. Excluderea nu este niciodată dezirabilă, iar mișcarea ar trebui, acum, când și-a solidificat poziția în cadrul societății și elitei, să înceapă un proces de sprijinire a acelor părți componente care au fost „uitate” în marșul spre „egalitatea căsătoriei”. Această „uitare” a fost intenționată și subțiază solidaritatea comunității LGBTQIA+, îi diluează idealul bazat pe celebrarea diversității.
Proiectul căsătoriei între persoane de același sex a reprezentat, în opinia mea, instrumentul prin care și celelalte obiective ale comunității LGBT au ajuns în atenția publică și și-au făcut loc în legislația anti-discriminare. Fără un subiect central, precum cel al căsătoriei, care să creeze dezbaterea publică necesară și să atragă atenția asupra problemelor unei comunități ostracizată și discriminată, celelalte obiective precum legislația anti-discriminare, „gay rights are human rights” etc. ar fi fost mai greu de promovat și introdus în drepul public al statelor occidentale.
Căsătoria nu este o instituție care să intereseze întreaga comunitate LGBT, dar drepturile, politicile și creșterea acceptării publice pe care această o aduce are un aport pozitiv pentru fiecare persoană LGBT. Desigur, mulți vor contesta rolul căsătoriei în promovarea celorlalte obiective ale comunității LGBT, dar o corelație directă există.
Nu spun, așa cum se afirma într-un studiu retractat acum ceva vreme, că promovarea căsătoriei între persoane de același sex ar avea un efect direct de schimbare a percepțiilor individuale ale persoanelor, ci că este instrumentul de schimbare și presiune a statului și a societății ca sistem. Este tangibilă și identificabilă, iar odată cu avansul acestui obiectiv, pe drumul spre lărgirea definiției căsătoriei, sunt înfiripate în regulile și normele sociale, inclusiv cele legale, celelalte obiective ce țin de nediscriminare și incluziune. Așadar, ar fi păcat să dăm cu piciorul și să condamnăm mișcarea pentru căsătoria între persoane de același sex, oricât de arhaică și deplorabilă ar părea ea unora.
