shadow

„Don’t ask, don’t tell” reprezintă acea cultură – sau politică – care încurajează menținerea persoanelor aparținând minorității LGBT în dulap, construind un instrument de coerciție socială care îi obligă pe unii să nu întrebe despre orientarea sexuală a altuia, ia pe ceilalți să nu răspundă.

De-a lungul ultimilor ani am putut observa cum funcționează acest acord tacit „don’t ask, don’t tell” dintre elitele intelectuale, studenți, politicieni și alți actori ai spațiului social, academic și politic. Deși există multe bârfe, informații, etc. despre orientarea sexuală a unor doamne și domni din mediul academic și politic bucureștean, toată lumea păstrează tăcerea și aplică politica menționată anterior. Este asta bine sau rău? Asigură asta împotriva discriminării sau este destinat doar menținerii heteronormativității? Nu duce asta la blocarea progresului în obținerea de recunoaștere și drepturi civile egale pentru persoanele LGBT, drepturi pentru cuplurile de același sex și o îmbunătățire a integrării în societate (iar în final acceptarea) românească?

„Don’t ask, don’t tell” a existat în rândul elitei românești de secole, probabil. În perioada interbelică, elitele intelectuale și politice erau poate ceva mai tolerante față de homosexuali, în buna tradiție liberală de origine franceză, dar integrarea homosexualilor în colectiv cu recunoașterea publică a homosexualității era ceva rar, chiar excepțional, deși mediul intelectual românesc nu a dus lipsă de exemple (Buhuceanu, 2011).

În perioada comunistă avem defăimătoarele și regizatele „procese ale homosexualilor”, parte a prigoanei lui G.G. Dej împotriva oricăror grupuri potențial „subversive”, cât și ca parte a prigoanei împotriva valorilor occidentale decadente și a capitalismului. Începute în vara lui 1958, acțiunile de arestare a tuturor exponenților „mediilor suspecte” au afectat un număr important de intelectuali români postbelici, iar regimul comunist, format din „proletari” fără acces la cultura înaltă, s-a arătat a fi fără limite în încercarea eliminării homosexualilor din mediile înalte ale elitei românești, chiar dacă acțiunile asupra homosexualilor din rândul „muncitorimii” și „tărănimii” erau cvasi-inexistente și mereu asociate cu influența nefastă a unui provocator in rândul elitelor. Totuși, așa cum spune și Florin Buhuceanu în Homoistorii, viața homosexualității românești continua, chiar și în rândurile elitelor intelectuale și ale nomenclaturii, grupurile ce se strângeau în casa lui Petre Sirin (Castele în Spania, 2013) găseau locul prielnic pentru a se simți bine în mediul libertar al regizorului, se spune că și Constantin Noica ar fi fost printre ei. Mulți homosexuali ajungeau, în mod forțat, informatori la securitate. Securitatea se folosea de homosexualii ajunsi informatori, sub amenințarea vizitării beciurilor reci ale poliției politice, pentru a supraveghea acțiunile „depravaților” din cadrul întâlnirilor acestora și nu numai. Nu avem mărturii care să ateste cultura „don’t ask, don’t tell” din România postbelică, dar putem presupune în mod corect că exista în rândul elitei culturale și politice un sentiment de auto-conservare ca grup, în utopia colectivistă proletară, care ar fi putut duce în mod direct la o tendință de protejare a homosexualilor din rândul grupurilor lor de prieteni, prin limitarea curiozității personale.

Post-comunismul aduce cu el rămășițe ale practicilor de auto-cenzurare din perioada comunistă, asociată cu conservatorismul unei părți considerabile a elitei intelectuale românești, precum și cu influența nefastă a religiei. Dacă până pe la începutul primului deceniu al acestui secol, homosexualitatea era condamnată, inclusiv penal, iar potențialul de toleranță și acceptare din rândul mediului academic era destul de redus, majoritatea fiind crescuți și educați în comunism, al doilea deceniu se prezintă ca fiind ceva mai liberal, cu mulți tineri intelectuali având educație occidentală liberală, cu gândire critică și tendința spre reformă. În mediul politic, situația s-a mai liniștit și ea, odată cu debarcarea partidelor naționaliste și a indivizilor cu gândire arhaică, deși sunt destule rămășițe ale vechii generații (Puiu Hașotti, etc.), dar scena politică rămâne hiper-masculinizată și cu tendință inerentă de homofobie instinctuală, mulți dintre politicienii români provenind din provincia rurală, având un fundament etic-moral de origine heteronormativă și, uneori, religioasă.

Chiar și în condițiile unei influențe crescute a occidentului în mediile elitiste din România, a mobilității crescute a intelectualității românești și a dezvoltărilor sociale din occident, se menține în România ceea ce numesc cultura „don’t ask, don’t tell”, metodă de protejare a homosexualului de discriminare, dar și de izolare a lui, de izolare a acelei părți a identității lui de totul personal. Este asta un lucru bun sau rău? Depinde pe cine întrebi. Sunt persoane care consideră că este mai bine așa, pentru că societatea românească, inclusiv mare parte din mediul academic, „nu este încă pregătită pentru schimbare”. Dar când va fi? Niciodată, în condițiile în care nu facem noi schimbarea, nu o vor face alții. Rămânerea în dulap și don’t ask, don’t tell favorizează heteronormativitatea, starea „veche” a lumii.

Știu, o să mă întrebați de ce nu ies eu din dulap în fața mediului academic din care fac parte? Nu știu ce să vă răspund la asta. Nu mi-am ascuns modul de-a fi, nu mă lăfăi cu orientarea sexuală, iar faptul că sunt homosexual este destul de evident, dar întrebarea „ești homosexual?” nu vine niciodată, chiar dacă bârfele sunt sigur că există.

Ce fac eu, ce facem noi, ce fac ei, toate ajută la limitarea acceptării de către societate a ceea ce suntem, a limitărilor legale instituite împotriva egalității în drepturi de orice fel. Mișcarea pentru drepturi egale din SUA a început peste noapte, în noaptea de 27-28 iunie 1969 când a început ceea ce este cunoscute în istorie drept „Stonewall riots”, dar mișcarea a căpătat importanță abia când o parte din elitele americane s-au raliat solicitărilor acestora. Pentru ca societatea să devină mai tolerantă, ca statul să ofere drepturi egale, este nevoie ca elitele să accepte, să integreze identitatea LGBT în mediul academic și social. Nicio revoluție socială nu începe fără elite, niciuna.

 

1. Florin BUHUCEANU, Homoistorii, Editura Maiko, București, 2011

2. Petre SIRIN, Castele în Spania, Humanitas, București, 2013

3. Stelian TĂNASE, Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat, Humanitas, București, 2003


Alte articole scrise de același autor (MarioG):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

MarioG

Mario G este un tânăr entuziast, pasionat de tot ce ține de „social”. Pe DarkQ publică articole despre discriminare, normativitate, legislație și politici queer, precum și despre construcția socială a identității de gen și a orientărilor sexuale.

Comments

  1. Martin    

    Parlamentul României are 176 de senatori și 412 deputați. Aș spune că în total, vreo 40 dintre ei sunt gay (sau lesbiene).

    Sunt curios cât de bine dorm ei noaptea în condițiile în care proiectul de lege al parteneriatului civil este respins de comisia juridică în unanimitate, sau în cazul în care partidele politice se folosesc de ura și prostia maselor vis-a-vis de comunitatea LGBT pentru a câștiga cvorum la rescrierea constituției (așa cum s-a întâmplat în primăvara lui 2013).

    Aproape tot progresul public pentru drepturile LGBT din România post-comunistă a fost făcut la presiunile partenerilor ei economici: UE și SUA. Cred că ăsta este un eșec fenomenal al clasei politice anterior menționate. Mie mi se pare un imperativ să încerci să lași lumea un loc mai bun decât l-ai găsit (cu atât mai mult cu cât nu iei nimic cu tine), dar poate că sunt idealist.

  2. Drakkmo    

    In mediul academic din care fac parte (politehnica, student) nici eu nu sunt momentan out, desi daca cineva m-ar intreba le-as spune.

    @Martin Cred ca atat cat au stomacul plin nu prea le pasa?

    Avem un drum lung de parcurs in lupta pentru drepturi in Romania.

  3. Dracarys    

    Cum vezi tu iesirea din dulap in mediul academic? Cum crezi ca ar trebui sa procedeze profesorii tai de exemplu?

    Tin cursuri la universitati din tara si din US, nu am ascuns niciodata ca sunt gay, dar nici nu tin minte sa fi afirmat asta in fata studentilor…mi se pare complet deplasat pentru un cadru didactic sa discute aspecte despre viata lui privata la curs.

    Nu cred ca coming out-ul trebuie sa presupuna afirmarea explicita si directa a faptului ca suntem gay, este suficient sa ne traim viata fara a pretinde ca suntem altcineva. Pe mine nu m-a intrebat inca nimeni direct aici si nici in US daca sunt gay pentru ca nu cred ca este nevoie sa o faca…locuiesc de vreo 20 de ani cu un barbat, merg la evenimente, in concedii cu el etc. Colegii de job au parut siderati cand au realizat (am mai scris asta intr-un post anterior) dar nimeni nu m-a intrebat nimic…pana la urma nu e mare lucru, asa cum ei iubesc si traiesc alaturi de o persoana de sex opus, noi o facem alaturi de o persoana de acelasi sex.

    Despre conceptul „don’t ask don’t tell”, am auzit in cazul armatei din SUA cand era contrar legii ca persoanele gay sa fie militari si ca sa fie cumva protejati nu era permis sa fie intrebati despre orientarea lor sexuala. Cat despre ideea cu elita din mediul academic si politic romanesc mai bine sa nu discutam, lol.

  4. TudorTM    

    @ MarioG, la început am crezut că va fi un articol despre DADT militar dar mă bucur că ai folosit conceptul pentru a ilustra situaţia autohtonă. Ok, ştim că intelectualii liberali homosexuali au fost victimele comuniştilor, dar în tot acest timp unde erau membrii homosexuali ai partidului comunist? Presupunem că ei se aflau în ambele tabere şi că se ajutau reciproc. Cunoaştem vreo poveste ca asta – un fel de rezistenţă gay românească?

    @Martin, cred că e cam exagerat numărul – eu aş zice că sunt maxim 20 (bărbaţi şi femei). Şi media de vârstă a parlamentarilor este de peste 50 de ani (cred). Asta înseamnă că toată copilăria, adolescenţa şi vârsta adultă tănără şi-au petrecut-o într-o perioadă în care nu s-a vorbit absolut deloc despre fenomenul ăsta, probabil majoritatea găsind târziu definiţia a ceea ce simţeau şi aflând că nu sunt singurii care s-au născut aşa. Şi chiar după ce aflau, nu cred că le-a fost uşor să cunoască pe cineva sau să aibă o relaţie fericită. Suferinţa din copilărie şi-a lăsat amprenta asupra atitudinii lor prezente despre homosexualitate. Mulţi homosexuali de la noi care au peste 50-60 de ani cred că au sufletul amputat, de suferinţă, de respingere, de nefericire. Puţini mai reuşesc să-şi învingă demonii interiori.

    @Drakkmo, cum zici tu, dacă cineva întreabă îi răspund. Dar nimeni nu a avut curajul ăsta până acum. Mi-am şi impus o regulă: oricine mă întreabă direct asta merită un răspuns sincer şi direct, în semn de apreciere pentru curajul de a deschide acest subiect.

    @MarioG, vezi tu, dacă recunoşti în faţa studenţilor (deduc din text că predai) că eşti gay face o diferenţă foarte mare. E o chestiune de comunicare interculturală. Asumându-ţi acest status, de bărbat gay român,  vorbeşti automat în numele grupului, comunităţii gay din România, ca reprezentant. Atâta timp cât nu e asumată public de către tine, această identitate nu există în mintea studenţilor, chiar dacă e bănuită.

    E important să fie asumată, odată pentru că studenţii pot să cunoască exponentul unei (sub)culturi, a unei minorităţi care dovedeşte că poate să fie un membru „funcţional” al societăţii şi învaţă să privească lumea şi din altă perspectivă decât a lor (tineri hetero români) . Tu le mai pui o lentilă curcubeu la ochelarii prin care văd lumea.

  5. MarioG    

    TudorTM, nu mă refeream neapărat la recunoașterea în fața studenților. Mă refeream la mediul academic dintre profesori, academicieni, etc… și inclusiv studenți.

    Legat de asumare și reprezentare a comunității. Mi se pare că cei mai buni exponenți ai comunității ar trebui să fie chiar homosexualii din rândul elitei culturale și academice, tocmai pentru motivele pe care le expui și tu. Exemplul pozitiv al unui cadru didactic (sau coleg student) funcțional în cadrul societății poate schimba niște stereotipuri.

  6. grid    

    Nu știu de ce e atât de important să mărturisești, mai ales atunci când știi că smulgerea unei confesiuni îl face atât de fericit pe cel care o solicită… Michel Foucault a scris mult pe tema asta, observând că obținerea unei mărturisiri e întotdeauna foarte importantă în mecanismul puterii, fiind instrumentul prin care se asigură „producerea” adevărului despre subiectul care vorbește și care, în calitate de obiect asupra căruia puterea acționează, trebuie să se supună și să fie supus. Viața sexuală rămâne, se pare, domeniul privilegiat despre care se continuă solicitarea unor mărturisiri complete și cât mai exacte.

    De ce afirmația: „sunt homosexual” stârnește mult mai mult interes decât a spune „sunt heterosexual„? De ce numai prima spune cu adevărat ceva, pe când a doua este doar secundă celei dintâi, subliniind doar delimitarea de aceasta? De ce numai în primul caz avem de a face cu o mărturisire, cu o recunoaștere (aproape vinovată) a practicării unui anume tip de sexualitate și mod de obținere a plăcerii, pe când în cel de-al doilea nu e vorba aproape deloc despre sexualitate, ci doar despre apartenența la un grup în care viața sexuală nu are un loc privilegiat în stabilirea identității persoanei?

    Trebuie remarcat, de asemenea, că recunoașterea unor relații sexuale homosexuale (presupus pasagere, până în momentul confesiunii de tip coming-out) nu e niciodată satisfăcătoare, probabil pentru că o sumă de „derapaje” nu ajunge pentru revelarea unei identități; însă atunci când spui: „sunt homosexual” efectul obținut este întotdeauna conformarea (și reducerea) identității tale exclusiv la aspectul sexual, devenind în acest mod o persoană care se definește prin viața sa sexuală și ale cărei trăsături umane derivă din sexualitatea sa.

    Mie mi se pare că politica „don’t ask, don’t tell” e nefirească nu prin faptul că refuză o recunoaștere deschisă a stării de fapt, ci dimpotrivă, pentru că încearcă să acrediteze ideea că de fapt nici nu ne interesează cum stau lucrurile. Mica monstruozitate ascunsă de această practică (inițial instituționalizată ca procedură curentă de lucru în armata SUA, dar care a atras ulterior numeroase abordări informale similare și în alte domenii ale vieții sociale) este faptul că, de fapt, refuză unor oameni deptul de a se expune pe sine în aceeași măsură în care alții au voie să se expună pe ei înșiși. Potrivit acestei practici, începi să deranjezi abia atunci când încerci un coming-out. E posibil ca această practică să placă elitelor tocmai pentru că presupune o anume gentilețe a abordării specifică intelectualilor, oameni a căror primă calitate este să știe să se abțină. Influența pe care elitele o au în viața unei societăți derivă tocmai din retentivitatea lor, anume din capacitatea de a se reține de la manifestări abrupte, de a decripta pentru mase doar esențialul și de a păstra misterele neatinse de mâna ingrată a prea-lumescului.

    Ceea ce e trist (și greu de recunoscut în aceeași măsură) este că oamenii se interesează atât de mult de viața sexuală a semenilor lor pentru că propria lor viață sexuală lasă de dorit. „Normalitatea” este un viciu cu mult mai păcătos decât anormailtatea cotidiană, pentru că restrânge și plictisește. Dependența tuturor de normalitate se justifică doar în numele unei plăceri negative – aceea de a nu ajunge să fii judecat de ceilalți. Intimitatea e un teritoriu străin normalității, pentru că fiecare trebuie să trăiască cu cel puțin un picior în afară, priponit cumva de normele sociale care ne guvernează existența. Problema pe care heteronormativitatea o ridică este cea a faptului că outsider-ii nu pot fi și ei struniți în același mod (prin instrumentul căsătoriei și al vieții de familie). Totodată, singura speranță a celor care încep să privească homosexualitatea cu un ochi mai îngăduitor este cea de a-i vedea și pe homosexuali așezați la casele lor, imaginându-și-i supuși acelorași reguli de conviețuire familială care n-au reușit – de-a lungul secolelor – să prevină declinul constant al familiei tradiționale.

    Dincolo de toate acestea, trebuie totuși să remarc că apetitul pentru cunoașterea orientării sexuale a celor din jur începe să diminueze în România, ceea ce mi se pare îmbucurător. Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că orientarea sexuală e oricum din ce în ce mai greu de ascuns în condițiile lumii moderne a rețelelor de comunicare tot mai invazive, sau pentru că lumea s-a mai deșteptat și pe la noi, însă în orice caz cred că e un lucru bun.

    😎

  7. RobertG    

    Asa de mult tam-tam pe baza „iesirii din dulap”… :)

    Pe atatia i-am auzit cu „vaaaiiii, sa nu se afle… sa nu se stie”, altii au prietene de forma… evita sa iasa nush pe unde, intrebarea cretina „esti cunoscut!??”. Ce naiba? E cumva o crima homosexualitatea sau bisexualitatea?

    Niciodata, dar niciodata nu am avut parte de remarci homofobe din partea cunostintelor, amicilor, prietenilor str8. Nici macar o data.

    Ideea e ca nu intereseaza pe absolut nimeni cu cine ti-o tragi. Niciun om intreg la minte (nu ma refer aici la tanti Maria si nea’ Vasile de la 3… care au educatia pe care si-au permis-o si prin urmare mentalitatea adiacenta, nu ma refer la indobitocitii, indoctrinatii care cred ca ploua prea mult sau prea putin pentru ca „maica, tineretul nu merge la biserica” sau la cei care nu au ochi sa vada lucrurile in ansamblul lor) nu o sa se simta lezat inprezenta ta, nu il va interesa orietarea ta, etc.

    Contezi TU, ca om  – in primul rand. Evident, nici nu ma comport ca o matza in calduri cand vin in contact cu tipi str8… nu imi iau tocuri 43 sa defilez pe la parade „pentru o viata mai buna si-o comunitate mai unita”. Sunt ceea ce sunt ci c’est la vie.

    Personal, nu am o insigna roz cu „I’m gaayyy!!!!” pe mine, si nici nu incep o conversatie cu „Buna, sunt Robert si sunt gay!” – pentru ca nu consider ca orientarea sexuala ma defineste.

    Si da, in ultima vreme, poate si din cauza faptului ca nu s-a mai facut atata „reclama”, lumea si-a cam pierdut interesul.

    Sunt oameni care stiu ca stiu, nu am vorbit niciodata despre asta, ne comportam normal, iesim, nu punem intrebari… si daca chiar se ajunge la subiectul ala, nu neg pentru ca nu are sens. Ce as avea de castigat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *