Despre viaţă…

19 octombrie 2013, noapte, ora 2:02, suficient de rece afară încât să nu poţi ieşi în tricou, eclipsă parţială de lună şi frunze uscate căzute pe stradă. -Nu, nu mă iau de mână cu Alecsandri, nu priveliştea de la fereastră este subiectul.
3 luni, 10 zile şi 13 ore de când sunt forţat de viaţă să trăiesc în singurătate.
Este cumplit de dureros să ştii că ai rămas singur pe lume. Am pierdut tot, absolut TOT! Sentimentul este sinistru, rece, trăiri din trecut, amintiri şi durere.

Cine sunt eu?

Un băieţel s-a născut în prima decadă a lunii mai a anului 1986, ca rezultat al unei iubiri interzise dintre o simplă tânără fată de provincie R şi un “boier” de oraş, F. Tipic, astfel de relaţie nu a fost menită să funcţioneze, fata fiind nevoită să-şi abandoneze copilul nou-născut într-un orfelinat ca urmare a tratamentelor violente a mamei ei revoltată că fata “a făcut-o de râs”.

Copilul a fost adoptat la scurt timp de sora mai mare a fetei, pe numelei ei D. Aceasta din urmă neputând avea copii ca urmare a unei intervenţii chirurgicale. D s-a măritat cu un străin ce a acceptat să crească băieţelul adoptat de D chiar dându-i numele său şi integrându-l în familia lui islamică.

Anii au trecut, băieţelul ajuns la adolescenţă începea să conştientizeze sensul în care se învârtea lumea în care trăia. Viaţa căpăta alte nuanţe. Era sacul de box al mamei sale D, în momentele ei de istrie şi depresie; afecţiunea din familie se diminuase simţitor.

În 1997 D a decis că cel mai bine ar fi ca ea să se mute împreună cu fiul ei în România. Situaţia din Orientul Apropiat fiind foarte tensionată militar la acea vreme. Fapt ce s-a şi întâmplat. D şi-a luat băiatul şi s-a stabilit în casa părintească din România.

Timpul s-a impus. Băieţelul devenise ditamai tânărul de 20 de ani şi 83kg. Vremea facultăţii, vremea când D şi-a pierdut controlul asupra fiului ei. Deja era uşor trecută de 40 de ani, şi îşi pierdea repede răbdarea.

Punctul culminant şi declinul familiei a survenit în anul 2010 când D şi-a pierdut soţul, răpit de un fulgerător cancer pulmonar. A fost puternică, nu a arătat nimănui suferinţa din sufletul ei. O avea pe mama ei, surorile şi, bineînţeles băiatul ei.

Însă soarta nu s-a mulţumit să lovească doar în soţul ei. Tot în 2010, fiul ei a fost diagnosticat ca fiind hiv pozitiv. Era contrariată, nu ii venea să creadă. Refuza să creadă. Spunea că este o eroare medicală şi îşi îndemna fiul să mănânce cât mai sănătos şi să se odihnească.

Însă tot nu a fost suficient. Viaţa a lovit din nou. După 3 ani de atunci, tânărul a ajuns în stadiul incipient SIDA. Ajuns la 61 de kg de la 75 în doar câteva luni. Şi viaţa a considerat că durerea nu a fost suficientă nici de data asta.

În urmă cu trei luni mi-am îngropat buna mea mamă. Eu sunt fiul doamnei D. O femeie frumoasă, puternică, ambiţioasă dar firavă în faţa unui infarct subit ce mi-a răpit-o la doar 51 de ani.

Din acea zi viaţa mea este pustie. M-am îndepărtat de toată lumea. Am obosit să tot pierd. Intru pe diverse site-uri de socializare încercând să leg măcar un salut cu cineva, însă eşuez şi mă retrag imediat.

La cei 27 de ani ai mei, îmi pierd răbdarea, mă plictisesc repede, nu mai am nicio plăcere în nimic, obosesc repede, imi amorţesc braţele şi de la un creion, iar viaţa mi se scurge zi de zi din calendar.

Paradoxul este că moartea nu mă mai înspăimântă, ci dimpotrivă. Ştiu că acolo voi fi cu mama mea, doar sunt speriat de senzaţie.

Închei prin a vă dori multă sănătate, căci este cea mai importantă, noroc în viaţă şi nu în ultimul rând bucuraţi-vă de viaţă. Eu am pierdut tot, voi încă mai aveţi de câştigat. Timpul uneori este scurt, aşa că profitaţi de fiecare secundă!

Numai bine, S.