No menu items!

Despre răstignire și înviere

Acelasi autor

The Case Against 8 / Dosarul contra Inițiativei 8 (documentar, 2014)

Un documentar excepțional recent difuzat la TV (sau, poate, redifuzat?) - și despre existența căruia nu știam - stă mărturie despre cele câteva calități esențiale pe care trebuie să...

O broșură expirată

Acum câteva zile, când am pomenit de degenerare (răspunzînd unor comentarii imberbe care păreau să banalizeze ideologia crimei), nu mă gândeam că România ne va oferi atât de curând...

Iubire la distanță

Ne știm de-atâta timp și, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată, aș zice că ne cunoaștem pe de-a-ntregul. Însă cum ar putea cunoașterea...

Despre comoția și locomoția sexuală

Comoția sexuală Nu, nu e un titlu de film și nici numele unei afecțiuni din cine știe ce tratat de patologie. Nu știm prea bine...

g r i d

În viaţa de zi cu zi mă ocup cu spălatul geamurilor. Adevărul e că postura de    windows washer mă prinde destul de bine....
grid
gridhttp://www.integralgrid.blogspot.com
Mă captivează frumuseţea care nu sare în ochi, ci se cere descoperită - mai ales dacă nu se lasă descoperită. Mă atrage scânteierea adevărului învelit în minciună. Mă frământă binele pe care îl poate face răul. Îmi place să testez limitele suportabilului şi să iau pulsul câte unei iluzii. Nimic nu e mai fascinant decât să dai piept cu iluzia numită realitate şi să guşti, zi de zi, câte puţin din misterul de nepătruns al fiinţei. Atât cât îţi este dat... Sau atât cât rezişti să-ţi pui şi tu la bătaie propriul tău mister. E doar un joc - între mine şi cel care cred eu că sunt. Miza vieţii este jocul, iar jocul în sine nu are altă miză decât aceea de a fi jucat până la capăt. Adică până acolo unde începe să devină un lucru serios, căci seriozitatea e întotdeauna un lucru funest. Doar copiii se pot juca. Dar astăzi nu mai există copii; există doar adulţi în devenire. Iar adulţii nu se joacă niciodată - ei doar construiesc jocuri. Jocuri cu miză, în care miza e controlul asupra jocului însuşi. Ce uşurare că m-am născut bătrân! Cel puţin am scăpat de grija de a creşte mare. Maturizarea trebuie să fie un lucru extrem de plicticos...

N-aş putea spune exact de ce sărbătorile de Paşti mi s-au părut întotdeauna foarte triste… Poate pentru că, spre deosebire de Crăciun, când lumea aşteaptă cu sufletul la gură Naşterea celui ce va să fie The One (Alesul, Mântuitorul) sărbătoarea Învierii este lipsită de lumina unei naşteri adevărate şi pure. Fiecare înviere poartă, înainte de orice altceva, marca unei răstigniri prealabile, spectrul unei morţi anunţate.

Învierea nu te aduce la viaţă, aşa cum se întâmplă prin naştere, ci te împiedică să mori, ceea ce mi se pare un lucru destul de trist având în vedere că nu există viaţă adevărată decât atâta vreme cât putem privi în depărtare, undeva la orizont, spre un semn al sfârşitului. Intensitatea trăirii vieţii e dată tocmai de frica de a nu ne trezi cumva din vis… Căci, la capăt de drum, împlinirea oricărui vis înseamnă totodată moartea acestuia.

Învierea nu te aduce la viaţă, aşa cum se întâmplă prin naştere, ci te împiedică să mori, ceea ce mi se pare un lucru destul de trist având în vedere că nu există viaţă adevărată decât atâta vreme cât putem privi în depărtare, undeva la orizont, spre un semn al sfârşitului.

Crăciunul e o poartă deschisă spre viaţă, visare şi speranţă. Paştile prevestesc, în schimb, intrarea într-o lume vinovată, a tăcerii depline şi a bucuriilor mute, o lume în care mântuiţi fiind de păcate am fost absolviţi şi de bucuria de a trăi. Lumea “ce va să vie” nu e una paradisiacă în sensul în care am fost obişnuiţi să gândim Paradisul; dimpotrivă, e o lume post-apocaliptică, în care preţul fericirii e oricum prea mare pentru a putea fi vreodată plătit. Lumea de apoi e o lume în care viaţa e trăită pe credit.

O lume mântuită e o lume suspendată undeva în simulare, în spaţiul acela inert dintre viaţă şi moarte, în care depăşirea fizică a barierei morţii implică o integrare meta-fizică a morţii în viaţă, având ca rezultat transformarea vieţii într-un soi de moarte perpetuă, în care oamenii sunt intangibili, deloc trişti şi deloc bucuroşi, ca nişte zombies. Se spune că Lazăr, după ce a înviat din morţi, nu a mai putut zâmbi niciodată.

Ce ne face, totuşi, să visăm la înviere ca mijoc de depăşire a inevitabilităţii morţii? Ce ne atrage atât de mult la miracolul învierii? Nu cumva dorinţa şi puterea de a continua să răstignim tot ce avem mai bun şi mai de preţ în noi?

Hristos e simbolul dumnezeirii noastre. Îl întâlnim de multe ori în viaţă şi tot de atâtea ori îl răstignim. Ni se întâmplă câteodată să fim fascinaţi de ceva cu totul şi cu totul neaşteptat, ceva care ne ne dă puterea să zburăm şi să depăşim orice obstacol. Dar, ca un făcut, tocmai atunci avem poftă să răstignim acea senzaţie de bine şi să ne imaginăm că, de vreme ce ne-a ieşit în cale, e numai şi numai a noastră. Punem frâu, astfel, celor mai alese calităţi cu care am fost înzestraţi şi le zăgăzuim exprimarea, schimbându-ne brusc (deşi inconştient, cameleonic apoape) felul de a fi, numai de frica de a nu pierde ceea ce, fără pic de efort, am dobândit.

Naturaleţea întâlnirii cu Cel Ales e dintr-o dată strivită de dorinţa de a-L acapara cu totul şi, în felul acesta, de a-L răstigni încă o dată, pentru vecie. Nu apreciem ce ne e dat, ci ne străduim mereu să primim ceva mai mult de-atât. Efortul acesta, depus acolo unde nu se cere nici un efort şi nici un sacrificiu, se răzbună mai apoi. Rămânem singuri, plângându-ne de milă în umbra Crucii pe care singuri ne-am răstignit destinul.

Ar fi suficient dacă, născându-ne, am şti să trăim. Însă a şti (sau a cunoaşte) e tocmai esenţa păcatului de care omenirea se învinuieşte deja de milenii bune şi de care tot încearcă (fără succes) să scape. Cunoaşterea are ca preţ un sentiment nelămurit de vinovăţie. Nu putem, oare, trăi în pace cu Necunoscutul? Nu putem cunoaşte fără să vrem să ştim sigur? De ce nu putem privi viaţa ca pe un dat, ca pe un teritoriu virgin ce ni se oferă privirii, şi nu ca pe un domeniu care se cere deslujit în detaliu şi cucerit pas cu pas?

Viaţa e nu e un mister ce se cere dezlegat, ci mai degrabă un mister a cărui dezlegare se lasă aşteptată. Pas cu pas, secundă cu secundă, trebuie să evităm pronunţările definitive. Să vedem nu pentru a spune, ci pentru a şti. Şi să ştim nu pentru a face, ci pentru a nu fi surprinşi pe picior greşit. E, într-un fel, o luptă cu timpul, sau mai bine zis un joc în care timpul stabileşte regulile, nu înainte însă de a ne consulta. De aceea e bine să ştim ce trebuie şi ce nu trebuie ştiut la un moment dat. Asta e tocmai puterea nemuritoare a lui Hristos – de a desluji Nedeslujitul, fără însă a-L tulbura cu ceva. O putere de la care ne împărtăşim toţi, dar pe care puţini o slujesc cum se cuvine, pentru că e o putere pe care, cu cât eşti mai puternic în fapt, cu atât mai greu îţi e să o poţi ţine în frâu.

Trebuie doar să fim atenţi să nu strivim în sufletul nostru, prinşi de vâltoarea jocului, ceea ce avem mai de preţ – natura noastră intimă, tresăltarea firavă a câte unui moment răsărit parcă din neant, sau bucuria câte unei întâlniri neprogramate cu destinul. Atât. Restul poveştii se leagă de la sine.

8)

6 COMMENTS

  1. Grid ~

    Cum adeca “împlinirea oricărui vis înseamnă totodată moartea acestuia”? Io mi-am indeplinit mai multe vise si nu a murit niciunul.

  2. Io inteleg ce spui tu, dar totusi nu inteleg de ce visele trebuie sa aiba soarta asta… morbida. De exemplu:

    Sa zicem prin absurd ca visul meu este sa imi iau un elicopter. Dupa ce l-am luat, admit ca e mica posibilitatea ca dorinta sa am elicopter va mai exista. Dar imi dau seama ca aceasta nu e vis.

    Mai degraba totul e un ciclu de “foame”. Foame de ceva, de orice (uneori). Deschidem frigiderul (daca ne permitem acest lux) si mancam. Trece foame, right?

    In mintea mea un vis (cu inteles de dorinta, scop, ideal) persista (din pacate) chiar daca se implineste. Este adevarat ca suntem intr-o continua cautare (cum spunea cineva acu’ 2-3 zile). Si unii nu cauta implinirea “viselor” simple. Sunt cateva vise cladite in timp, mari, marete. Tot ceea ce se intampla este aducerea unei masini cu caramizi, niste ciment, muncitori, arlechini. Dar turnul pe care va scrie “Constructie finalizata” este unul care nu are varf.

  3. Visele nu sunt mari, marete … si nici mici. Facand comparatie intre vise facem comparatie intre oameni… Una e sa ai un ideal si alta e sa ai un vis. Nu inteleg despre care din cele doua vorbiti. Pentru mine visele doar exista… nu sunt comparabile si nu sunt masurabile. Visul exprima libertate, nu tine nici de vointa, nici de idealuri, nu tine cont de nimic… Pur si simplu… exista….Poate deveni sau nu realitate. Idealurile, telurile sunt cu totul altceva. In momentul in care le confundam pe cele doua, ne sustragem de la libertatea visarii. Ne impunem o libertate ingradita. Telurile intr-adevar sunt comparabile. Si chiar si asa, dupa parerea mea, nu se merita a ne irosi timpul comparandu-ne telurile cu ale celorlalti… Telurile trebuiesc urmarite, visele nu cer nici un efort, asta daca vrem sa le lasam libere.

  4. Robert~

    ai dreptate, dorinta de a avea ceva (de ex. un elicopter) nu e vis.

    exista o diferenta intre nevoie sau necesitate in viata cuiva (“need”) si ceea ce vrem sau ne dorim sa avem (“want”). nevoia nu ajunge niciodata sa se manifeste constient ca vrere sau ca dorinta, pentru ca nevoia e ceva nelamurit, inconstient, care te roade pe dinauntru, te motiveaza in actiunile tale si, eventual, te poate impinge la cautarea sau satisfacerea acelui impuls de care nici macar tu, ca subiect al propriilor tale dorinte, nu esti (si nici nu poti fi vredata) perfect constient. poti, cel mult, sa-ti imaginezi cam ce-ti doresti si sa actionezi in consecinta. aici intervine ceea ce numim “vis” – cautarea unei realitati cu ochii legati, adulmecarea in jurul tau a ceea ce iti este propriu numai tie.

    de pilda, dorinta de a avea un elicopter poate insemna pentru cineva dorinta de a zbura pur si simplu, asemeni pasarilor, poate ca individul respectiv simte ca doar picioarele nu-i sunt suficiente pentru a se simti liber, iar zborul ii ofera iluzia (visul) libertatii, de care are atata nevoie.

    intotdeauna ceea ce vrem provine din ceea ce ne dorim, iar ceea ce ne dorim provine din ceea ce avem nevoie. ne dorim ceva pentru ca ne lipseste ceva – dar nu neaparat chiar _acel_ “ceva” pe care ni-l dorim si pe care incercam cu tot dinadinsul sa-l obtinem. in spatele fiecarui “cum?” exista un “de ce?”, iar “de ce”-urile nu se mai termina, in sensul ca niciodata nu putem ajunge la radacina tuturor dorintelor noastre, adica la ceea ce am numit “nevoie” (“need”). intr-un fel se poate spune ca nevoile noastre reale ne raman, toata viata, straine, pentru ca niciodata nu putem stinge nevoia, aceasta tinandu-ne in viata. e sursa noastra vitala, asemeni unei diferente de potential care, stingandu-se (egalizandu-se sau uniformizandu-se), nu mai permite existenta si trecerea vreunui curent prin circuit.

    visul e ceea ce ne mentine deschisi la fluxul vietii. iluzia de care avem nevoie ca de aer pentru a putea trai este imaginea dorintei satisfacute, care ne-ar face fericiti. unii aleg sa alerge in sensul dictat de dorintele pe care le resimt si sa-si masoare puterile cu ele. acestia sunt invingatorii, liderii, oamenii perceputi ca fiind puternici. altii se lasa in voia dorintelor, purtati de ele, neincercand neaparat sa si le satisfaca, pentru ca prezenta in viata lor a unei dorinte vii (chiar nesatisfacute) le este mai draga decat implinirea ei de moment. acestia sunt visatorii, platonicii, cei perceputi in general ca slabi sau fricosi, si de care succesul nu prea se lipeste. intr-adevar, daca te lasi doar purtat de dorinta, fara a te agata de ea macar din cand in cand, se prea poate sa nu ajungi niciunde, sau in orice caz sa risti sa esuezi lamentabil. de aceea vointa de a reusi in satisfacerea propriilor dorinte e (si a fost intotdeauna) la mare pret. problema e ca niciodata reusita nu stinge dorinta. setea revine, ramane neastamparata de sirul lung de reusite si victorii, devenind chiar mai puternica decat la inceput.

    acesta este jocul puterii – cei care castiga, se obisnuiesc cu repede cu castigul si cu mecanismele lui, uitand (sau refuzand) sa mai piarda vreodata, ceea ce face gustul succesului din ce in ce mai amar. in sensul acesta, oamenii puternici sunt cei mai slabi. si invers. insa ar fi prea simpla o astfel de rasturnare a ierarhiilor. nu vreau deloc sa spun ca lucrurile stau exact pe dos fata de cum sunt in mod normal percepute. vreau doar sa spun ca niciodata lucrurile nu sunt ce par a fi. intodaeauna exista o perdea de fum, un văl al iluziei, un “celofan” prin care privim lumea. asta e si natura visului – ceea ce ne indeparteaza de realitate, ceea ce ne ofera distanta necesara pentru a putea aprecia frumusetea vietii… la adevarata sa valoare.

    8)

  5. Nu prea sint de acord cu ceea ce simti ,nu cu ce ai scris .Asta este de bine sa stii.Caci inseamna ca nu ai de ce sa fii dezamagit total in viata .Numai cine a trait dezamagirea inutilitatii sale pe pamint simte fericirea acestor zile,care …in sfirsit iti aduc ceea ce ai visat pe pamint si nu ai primit. Oferindu-ti-se doar lovituri de pumnal pe la spate , vulgaritate ,vrajba neintrerupta la serviciu si intre cunoscuti ,prieteni si familie bine puse in scena ca…doar nu degeaba a lucrat la securitate si ca politruc;prostituie ambalata in pampoane de simpatie si adoratie [de la cel care voia sa fie adoratul pe veci =sotul ] vinzare la securitate ,tentative de crima zilnice cu acordul tacit al tuturor cunoscutilor ,care au ajuns sa se constituie in retea terorista ,mutuala ,pentru a-i sustine amanta venita de peste …. ,si care s-a aciuit cu sperante megalomane ,pozind in mare … ,calcind pe cadavrele celor care …care nu-si pun sotul la dispozitie .Dar asta nu este doar singurul aspect de viata traita in teroare ,ci …cind vezi ca cei pe care i-ai ajutat si iubit ,cu care ai invatat ,lucrat ,te-ai distrat ,nu numai familia ,ci colegi ,prieteni ,nu au inteles comportarea ta ,si au trait degeaba ,hraninidu-se doar cu impresii de animal haituit de propriile nevoi sexuale, nu au cedat nici un pic de timp, fericiriii de a fi reprezentat o nevoie zilnica de bucurie, pentru oamenii curati care i-au iubit ,asa cum erau ,oameni sociabili cu adevarat si nu vinatori de bani ,rang ,recunoastere sociala ,imagine ,femei sau barbati ,producatori de intrigi ,farse duse la perplexitate cu urmari incalculabile ,vinatori de putere ,de influenta si …malefica pe deasupra ,vinatori de simpatie si …cite nu vineaza omul ingust la minte ,atunci vezi ,ca viata de fapt pe care ai trait-o, cu toate intentiile tale ,de o puritate de neimaginat pentru astfel de oameni ,nu s-a fructificat in nimic ,totul fiind dus de ripa de valorosii care se cred puternici ,dar nu vad unde ,in rau sau in bine ,si…la ce ii ajuta forta raului ,ei bine astfel de oameni traiesc in ratacire ,si evident ca daca nu abandoneaza calea ,se vor pricopsi cu iadul si nu cu raiul ,adica… invierea de care vorbeai ,care …iata pentru mine va fi o bucurie vesnica [am grija sa ma spovedesc si impartasesc ,incit cu toate pacatele , Domnul sa-mi ierte neputintele si sa ma primeasca acolo ,unde numai curatie ,bunatate ,iubire ,lumina muzica,cooperare si slava vesnica a bunatatii absolute este si evident spirit si nu confuzie ,echivala ta cu credinta ca stii ce vrei in viata ,adica …ai interese bine marcate ,de o minte planificata ;de cine ?de al cu cornite ce pare simpatic si este catastrofal ?]

Comments are closed.

Vezi si...

The RO-loop

In ultima vreme am descoperit un fapt foarte repetitiv in societatea romana, fapt care ma indeamna sa cred ca romanii ca si indivizi nu se nasc, ci sunt clonati. Trecand peste asa numita generatie sacrificata (pe scurt cei care acum au varste cuprinse intre 40 si 50 de ani)...

Articole din aceeasi categorie