Uneori se întâmplă să te împiedici de câte un lucru atât de neînsemnat încât te apucă o ciudă nebună că ceva atât de mic şi de lipsit de valoare îţi poate schimba în mod radical perspectiva asupra realităţii, făcându-te să te îndoieşti dintr-o dată de tine însuţi şi de propria-ţi capacitate de a distinge adevărul de minciună. E suficientă o buturugă mică pentru a răsturna carul bine împănat cu iluzii.

Nimic nu ne supără mai tare decât situaţiile care dezvăluie, într-o strălucire de o clipă, cât de tare ne-am putut înşela. Însă mai presus de neliniştea creată de scoaterea la iveală a capacităţii noastre de autoamăgire stă mulţumirea profundă a faptului de a fi putut întrezări, măcar şi pentru o clipă, Adevărul.

O secvenţă memorabilă din filmul American Beauty scoate în evidenţă frumuseţea uitată a unei banale pungi de plastic, ridicate din praful străzii şi purtate de vânt fără ţintă. Oricare dintre noi ar trece pe lângă o asemenea ipostază din cotidian fără măcar a întoarce capul. La urma urmei, ce poate o biată bucată de plastic murdar să-ţi spună despre adevăr sau despre frumuseţe…? Însă e suficient un moment de ascuţire a simţurilor pentru a întrezări, dincolo de banalitate, esenţa realităţii. În astfel de momente realizezi că frumuseţea vieţii nu se opreşte în nici un caz la ceea ce, în mod obişnuit, desemnăm ca frumos. Şi, tot atunci, măreţia Adevărului ridicat direct din minciună ne face să privim minciuna cu mult mai multă detaşare. Cel puţin până cand puterea de autoiluzionare ne câştigă din nou de partea sa, ne putem bucura de splendoarea realităţii nude, dezbrăcate de orice prejudecată şi interes.

Acestea fiind spuse, rămâne însă o întrebare la care nu e uşor de răspuns. Ce anume ne aduce în acea stare de ascuţire a simţurilor care îndeamnă Adevărul la a ni se revela? Când, anume, atingem limita propriei noastre capacităţi de autoamăgire? Când devine insuficientă iluzia la care ţineam mai mult decât la orice? Sau, altfel spus, când îşi pierd iluziile caracterul lor de realitate?

Nici o iluzie (prejudecată, idee preconcepută, minciună, etc.) nu se naşte din neant. Orice neadevăr (perceput ca atare) ascunde în sine sâmburele unui adevăr la care se raportează, adică în raport cu care se defineşte pe sine ca minciună. Atâta vreme cât iluzia mai are încă o urmă de realitate, sau atâta vreme cât realitatea însăşi (prin elementul său de concret – faptul obiectiv) contribuie la menţinerea iluziei, iluzia ne câştigă în continuare de partea sa şi ne ţine prizonieri. Însă atunci când firul obiectivităţii se rupe, dezvăluind ţesătura imaginară creată (fără voia noastră) pe calapodul unor aşteptări, dorinţe sau neîmpliniri, atunci iluzia încetează să ne mai satisfacă şi ne livrează absurdului situaţiei trăite până în acel moment, expunându-ne brusc – şi fără drept de apel – realităţii crude, până atunci ocultate.

Felul în care realitatea însăşi ţese iluzia ne scapă, iar aceasta se întâmplă din acelaşi motiv din care nu băgăm de seamă banala pungă de plastic purtată de vânt – obişnuinţa. Însă există ceva în faţa căruia orice soi de obişnuinţă păleşte, devenind… neobişnuită, chiar surprinzătoare. Acel ceva se află în interiorul nostru şi răspunde la aceeaşi întrebare la care obişnuinţa creată încercase (evident, fără succes) să răspundă. Orice obişnuinţă apare ca un răspuns (sau, mai bine zis, ca o încercare de răspuns) la o întrebare care ne apasă, asupra unui adevăr pe care îl căutam. Important nu e atât adevărul respectiv, cât onestitatea cu care îl privim şi cu care încercăm să îi răspundem… tocmai prin întrebarea pe care ne-o punem în legătură cu el.

Adevărul oricum ne scapă. Însă ne simţim cu mult mai bine atunci când gravităm în jurul lui. Aceasta e orbita lucrurilor neînsemnate.

8)


Alte articole scrise de același autor (grid):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

grid

Mă captivează frumuseţea care nu sare în ochi, ci se cere descoperită - mai ales dacă nu se lasă descoperită. Mă atrage scânteierea adevărului învelit în minciună. Mă frământă binele pe care îl poate face răul. Îmi place să testez limitele suportabilului şi să iau pulsul câte unei iluzii. Nimic nu e mai fascinant decât să dai piept cu iluzia numită realitate şi să guşti, zi de zi, câte puţin din misterul de nepătruns al fiinţei. Atât cât îţi este dat... Sau atât cât rezişti să-ţi pui şi tu la bătaie propriul tău mister. E doar un joc - între mine şi cel care cred eu că sunt. Miza vieţii este jocul, iar jocul în sine nu are altă miză decât aceea de a fi jucat până la capăt. Adică până acolo unde începe să devină un lucru serios, căci seriozitatea e întotdeauna un lucru funest. Doar copiii se pot juca. Dar astăzi nu mai există copii; există doar adulţi în devenire. Iar adulţii nu se joacă niciodată - ei doar construiesc jocuri. Jocuri cu miză, în care miza e controlul asupra jocului însuşi. Ce uşurare că m-am născut bătrân! Cel puţin am scăpat de grija de a creşte mare. Maturizarea trebuie să fie un lucru extrem de plicticos...

Comments

  1. vera    

    Ma duci cu gandul la marea cu ape rosii in rasarit si parfumul brazilor in munti. Suna banal, asa din fata monitorului dar poate fi o alta viata in momentul in care rezonanta e perfecta in poalele pamantului. Senzatia cand imbratisez o piatra si ascult ce povesti are de spus despre secolele trecute. Zi de zi trec pe langa pietre. Zi de zi cred in ceva. Zi de zi se darama pereti in jurul meu. Ai prins ceva din mine, ceva din acele zi de zi. Mercy.

  2. grid    

    vera~

    E pur si muove” gândea Galileo Galilei atunci când, fără a fi părăsit vreo clipă pământul – şi ţintuit fiind încă de aparenta statornicie a acestuia – intuia totuşi că Pământul se mişcă. Mulţi l-au crezut nebun, dar totodată i-au simţit nebunia ca pe o ameninţare, adică au luat-o în serios. Nu erau capabili să gândească lumea în felul în care o făcea Galileo, însă simţeau „greutatea” gândirii sale şi puterea acesteia de a le zgândări pentru vecie felul în care vedeau şi înţelegeau lumea.

    Galileo a „văzut” (sau, mai bine zis, a simţit) mişcarea atunci când aceasta refuza cu obstinaţie să se dezvăluie ochiului profan. Ceva l-a făcut pe Galilei să gândească. Ceva l-a împins să privească lumea cu alţi ochi. Nu ştim ce anume l-a nemulţumit (poate doar plictiseala generată de imaginea unui Pământ static?!), însă cert e că de la Galilei încoace Pământul a început să se mişte şi pentru noi…

    Lucrurile nu sunt ce par a fi – tocmai în asta constă frumuseţea lumii. Misterul dezvăluirii spontane a lumii e ceea ce face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Viaţa rămâne „vie” doar atâta vreme cât încă mai avem puterea de a o descoperi. Sau tăria de a o lăsa să ni se dezvăluie pe de-a-ntregul.

    Nu de puţine ori, oamenilor le place să-şi astupe urechile doar pentru că nu le place ce aud, sau să-şi mute privirea doar pentru că peisajul nu corespunde aşteptărilor lor. Obişnuinţa cu un anumit status quo ne imobilizează privirea, obligându-ne să gândim şi să uităm de simplitatea privirii pure. În astfel de cazuri, trufia minţii face ca mintea (gândirea) să vrea să devină ureche şi ochi, iar gândul vine să ia locul simţirii. Însă undeva, adânc îngropată în străfundurile fiinţei, simţirea adevărată nu încetează a se face simţită şi auzită, biciuind orice stare de mulţumire facilă cu scânteia divină a nemulţumirii ce transformă totul în jar şi preface starea de fapt în scrum.

    E focul care, mistuindu-ne fiinţa, ne ţine în viaţă. Atâta vreme cât nu suntem furaţi de imaginea cenuşii, putem încă privi. Şi orice privire înseamnă o renaştere.

    8)

  3. sicmarin    

    @grid
    Vorbind în aceşti termenii despre Galilei te situezi exact la opusul întregii lui opere.

    Galileo nu a „văzut”, simţit sau intuit validitatea teoriei lui Copernic ci a constatat că este conformă cu observaţiile astronomice, acestea făcându-l, şi ştim asta, să abandoneze geocentrismul aristotelian care era contrar observaţiilor. Galileo a văzut nu a simţit (şi fără ghilimele) prin telescop patru dintre sateliţi ai lui Jupiter (cei mai mari) şi fazele planetei Venus.

    Inchiziţia nu simţea puterea gândirii lui Galilei ci a lui Copernic, dacă tot vrem să ne raportăm la puterea gândirii. Galilei, în ceea ce priveşte procesul intentat lui de către inchiziţie, era doar un susţinător talentat, ce-i drept, dar voalat al ereziei lui Copernic.

    Ca o ironie, Galilei, care-şi dobândise o autoritate în ştiinţă, a ajuns să fie judecat nu pentru lucrările lui ştiinţifice ci pentru ceea ce a scris într-o carte de popularizare a ştiinţei (avant le lettre). Împotriva lui nu s-au folosit argumente ştiinţifice ci filosofice şi religioase.

  4. grid    

    sicmarin~

    Pot să accept, eventual, că perspectiva mea asupra lui Galileo Galilei se potrivește mai bine lui Copernic, care a fost vizionar într-un sens mai profund decât Galilei pentru că deși n-a avut acces la instrumentul de observare directă numit telescop, a intuit înaintea lui Galilei că nu Pământul e centrul universului. Vizionari au fost și predecesorii antici ai lui Copernic în ale heliocentrismului, începând cu astronomul grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de 200 de ani înaintea erei noastre formulase principiile heliocentrismului care l-au inspirat apoi pe Copernic.

    Însă nici Aristarh, nici Copernic n-au avut probleme cu biserica pentru convingerile lor (deși, ca inovatori, n-au fost scutiți de ridiculizare), pe de o parte pentru că susținerile lor au fost simple teorii bazate pe calcule și desene geometrice, iar abstracțiile matematice n-au avut darul de a-i mișca pe veghetorii dreptei credințe. Pe de altă parte, ei înșiși n-au fost foarte vocali în a-și apăra descoperirile, poate și pentru că n-au avut cum beneficia de demonstrarea faptică, experimentală (prin observare directă), a teoriei heliocentrice.

    Am ales exemplul lui Galilei tocmai pentru că el s-a confruntat cu necesitatea de a-și apăra descoperirile. Într-un fel, el a fost un apostol al credinței în puterea științei, apărându-și observațiile contra necredincioșilor. Faptul că el și-a retras până la urmă spusele (murmurând în secret „Și totuși, se mișcă!„) numai pentru a scăpa de Inchiziție și a nu suferi soarta contemporanului său Giordano Bruno – care plătise cu viața deși, asemenea lui Copernic, nu văzuse nici el planetele cu propriii săi ochi – este evocator pentru greutatea pe care faptele concrete, observabile și măsurabile, o au în viața noastră.

    Articolul acesta – unul foarte drag mie – a fost scris în principal pentru a evoca puterea pe care observația directă o are asupra perspectivei noastre asupra lumii. Comentariul în care făceam apel la Galileo Galilei era menit să reveleze oarecum (dacă nu să explice, măcar să pună într-o altă lumină) ideile din articol. Îmi pare rău că nu am reușit să transmit asta suficient de bine, încât să nu fie nevoie să menționez faptul că Galilei a făcut uz de infamul telescop.

    De fapt, cred că nevoia lui de a-și apăra observațiile – și, mai ales, forma disimulată în care a făcut-o, comparativ cu Giordano Bruno, care nu a ezitat să-și pună viața la bătaie pentru ceva ce nici măcar nu văzuse! (deși nu e deloc sigur că susținerea științifică a heliocentrismului i-a adus lui moartea, ci mai degrabă invocarea implicațiilor religioase ale acestuia, Bruno fiind chiar preot, precum și un filozof de mare anvergură) – mi-a captat mai mult atenția la momentul respectiv, în contextul articolului, decât faptul că el chiar văzuse mersul planetelor. De altfel, cu ajutorul telescopului el a văzut doar pozițiile plantelor, mișcarea acestora fiind doar implicația logică a acestor observații, intuirea acestei mișcări (imaginarea unei traiectorii reale prin conectarea acestor poziții)  fiind de fapt ipoteza pe care el și-a bazat teoria heliocentrică.

    Un lucru la care nu mă gândisem atunci când am făcut apologia lui Galilei, dar care îmi vine în minte acum (în uma observațiilor tale) este faptul că așa-numita „revoluție copernicană” (consfințită prin observațiile astronomice ale lui Galilei) a fost totuși un eșec. Heliocentrismul fizic nu a reușit niciodată să învingă geocentrismul metafizic. Pământul rămâne în continuare centrul vital al universului nostru. Biserica a renunțat până la urmă să se pună rău cu astronomia nu din cauză că faptele observate contraziceau centralitatea Pământului, ci pentru că viața Bisericii depindea în mod direct de o alcătuire corectă a calendarului. Cu alte cuvinte, adoptarea teoriei heliocentrice s-a făcut tocmai pentru că slujea în mod direct interesele geocentrismului.

    În concluzie, nu știu dacă Galileo a fost zdruncinat de imaginea planetelor pe care le-a văzut sau, dimpotrivă, a pornit să le descopere mânat fiind de acea neliniște interioară care se cere întotdeauna împăcată de o concretizare faptică. Înclin să cred că a doua variantă e mai plauzibilă și că telescopul n-a fost, pentru el, decât instrumentul folosit pentru a-și căuta „vederea” cu propriii săi ochi. Oricum ar fi însă, se pare că un lucru aparent neînsemnat i-a provocat o schimbare bruscă de perspectivă, ceea ce l-a făcut să vadă dintr-o dată lumea cu alți ochi.

    Dacă tot m-ai trimis la plimbare pe arătura numită Google, am găsit și „dovada”. Vrând inițial să devină preot dar ajungând să studieze medicina, Galileo a fost uimit într-o bună zi de priveliștea unui candelabru ce se legăna, mai precis de perioadele egale de timp ale balansului acestuia, indiferent de amplitudinea mișcării. Asta l-a condus la descoperirea pendulului gravitațional și la studierea matematicii. Pentru el, un candelabru în derivă a provocat ruperea de ritm a vieții sale și o răsturnare completă de carieră. Nemulțumit de medicină pentru că aspira la religie, a ajuns la știință fiind pătruns de misterul timpului și al gravitației. Că știința e forma cea mai perfidă a religiei (pentru că nu se acceptă pe sine ca religie) e o altă discuție… Important e că Galileo a avut urechea pregătită pentru chemarea ființei sale. Asta ca să nu zic că a avut ochi pentru Necunoscut – atunci ce rol ar mai avea nenorocitul ăla de ochean :) ?

    😎

    P.S. – Nu cred că trebuie să supralicităm impactul mijloacelor optice tehnice de observare asupra cercetătorului astronom. Instrumentele au rolul lor în dezvoltarea astronomiei ca știință, în timp. Spiritul observatorului nu se hrănește însă cu raze de lumină. Astronomia s-a făcut din cel mai vechi timpuri și cu ochiul liber, iar primele lunete nici nu măreau (apropiau) mai mult de 30 de ori. Din cauza asta nu cred că optica a fost punctul forte al lui Galilei (afară, bineînțeles, de optica sa asupra vieții în general). Ironia face ca el să fi suferit de o tulburare progresivă a vederii (cataractă) spre sfârșitul vieții.

  5. cristymaykei    

    Adevarul? Care adevar? Al cui adevar? al tau, al lui, al lor?

    Sau adevarul meu dezvaluit dupa mult timp, intr-o clipa de inspiratie divina care ma face sa vad CLAR lucrurile, dar care adevar este perceput ca o mare minciuna, fiindca cei din jur nu POT vedea ceea ce vad EU?

    ADEVARUL, cuvant nobil care ascunde multe minciuni, viitoare adevaruri mici.

    Adevarul singur nu are forta, e ca un nou nascut fara de prihana, cu mama pierduta in facerile nasterii si tatal mort in razboiul contra minciunii, inconjurat de rudele puternice lacome, dornice de bogatia copilului necrescut. Cine poate fi nebun incat sa-si piarda viata intr-o lupta cu putine sorti de reusita?

    Si totusi sunt, sunt oameni sortiti care sa creasca copilul adevar, ca odata ce creste sa prinda FORTA de a se impune.

    Si mai sunt oameni atinsi de suflul divin ce spun povesti placute urechilor dusmanilor, lasand copilul adevar sa creasca in linistea trebuincioasa pentru a putea mai tarziu sa dezvaluie intelepciunea din poveste si astfel dusmanul sa devina aliat fara de stiinta.

    Astfel adevarul fara unirea cu forta sau intelepciunea nu are sanse de castig si mai mult sminteste mintea omului nepregatit pentru a-l afla.

    Voi ce stiti adevarul, aveti mare grija cui si cum il aratati, altfel cu adevarat v-a spun, adevarati micinosi nesuferiti veti deveni.

  6. sicmarin    

    @grid
    Scrii foarte frumos. Mai lipseşte doar ca lucrurile scrise să fie în realitate aşa. Voi evidenţia doar câteva erori din ultima postare.

    1. Aristarh din Samos (310-230 î.Hr.) nu risca nicidecum o condamnare din motive religiose. Condamnarea lui Socrate (cca. 470-399 î.Hr.), cu peste 100 ani mai înainte, a fost un fapt singular şi impietatea faţă de zei a fost doar pretextul condamnării lui; Pare-se că resentimentele posterităţii faţă de condamnarea lui Socrate i-a “lecuit” pentru totdeauna grecii antici. Astfel, nu faptul că ideile lui Aristarh erau “simple teorii” sau “abstracțiile matematice” ori că acesta nu era vocal l-a scutit de probleme ci toleranţa şi deschiderea grecilor.

    2. Motivul pentru care Copernic n-a avut probleme cu biserica este prudenţa de-a publica “De Revolutionibus Orbium Coelestium”, în care-şi expune teoria heliocentrică, în anul morţii lui (1543) deşi era scrisă încă din 1530. Teoria lui Copernic a fost calificată ca eretică în cadrul procesului lui Galileo Galilei, în anul 1633.

    3. Giordano Bruno (ca.1548-1600) a fost condamnat pentru mai multe erezii, apropiate Reformei. Era perioada Contrareformei, după Conciliul de la Trent (1543–1565). Între acuzaţii nu s-a numărat şi susţinerea heliocentrismului. Exista însă o altă acuzaţie cu substrat ştiinţific: susţinerea existenţei pluralităţii lumilor şi a eternităţii lor. De remarcat faptul că nici până astăzi Biserica Catolică nu a recunoscut eroarea condamnării lui, maximul acceptat fiind calificarea drept un “episod trist”.

    4. Adoptarea calendarului gregorian de către Biserica Catolică, în anul 1582, s-a făcut fără nici o legătură cu acceptarea heliocentrismului. Heliocentrismul a fost considerat eretic, aşa cum arătam mai sus, 51 de ani după reforma calendarului. Geocentrismul a fost folosit, ca model, atunci când s-a decis trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian.

    PS. Din filosofie mi-au plăcut (şi-mi plac) doar epistemologia şi logica. În epistemologie se lucrează cu date şi fapte concrete, verificabile; abia interpretarea lor este liberă. Logica impune reguli.

    Despre aspecte logice, în postări de referinţă de pe acest site, poate, cu altă ocazie.

  7. grid    

    sicmarin~

    În privința erorilor semnalate mai sus – nu prea văd care sunt acestea. Nu mi se pare că eu am susținut altceva. Înțeleg comentariile tale punctuale ca fiind niște precizări suplimentare (binevenite), care însă nu contrazic prin nimic cele afirmate de mine. Cel puțin, eu nu văd unde ar fi aceste contradicții.

    E adevărat că îmi place să mă rotesc un pic pe deasupra faptelor și evit să fiu foarte specific, dar asta pentru că nu cred că la nivelul faptelor se tranșează adevărul. Faptele decid, cel mult, corectitudinea unei situații. Adevărul e însă mai presus de corectitudine, pentru că încadrează corectitudinea într-un context mai larg, impropriu corectitudinii și totuși esențial ca premiză a actului de a corecta. Adevărul există (și rezistă) bine-mersi în prezența greșelii – sau chiar a minciunii -, însă corectitudinea fără adevăr își pierde sensul. În multe cazuri e mai important ca o greșeală să se întâmple decât să fie corectată sau prevenită.

    Legat de problema helio-geo-centrismului în adoptarea calendarului, cred că – în contextul discuției noastre – o importanță mai mare decât sistemul folosit pentru calcularea calendarului o are faptul că Biserica a reținut întotdeauna un respect (chiar dacă rezervat) pentru astronomi, întrucât aceștia îi erau de mare folos în procesele de ajustare a calculelor calendaristice.

    😎

    P.S. – Epistemologia și logica au contribuit la consacrarea filozofiei ca știință, deși cred că acesta a fost un deserviciu major făcut filozofiei, un demers utilitarist făcut îndeosebi în scopul justificării (și remunerării) existenței sale, demers de care filozofia nu avea nevoie după părerea mea. Wittgenstein spunea, într-o frază devenită celebră, că în privința lucrurilor despre care nu se poate vorbi, ar trebui să se tacă (“Wovon man nicht sprechen kann, darüber muß man schweigen”). Venite de la un pozitivist răspopit, dezamăgit de prea multe ori de felul în care ideile sale au fost receptate și interpretate, aceste cuvinte spun multe. Păcat că eu nu mă pot abține și nu pot respecta acest precept. :)

  8. sicmarin    

    @grid

    1. (#4 par. 8)
    Primul gând, când am citit povestea candelabrului, a fost îndreptat spre povestea cu mărul lui Newton, existând o oarecare similitudine. Apoi, înţelegând sensul pe care-l dai, m-am gândit la convertirea lui Saul pe drumul Damascului. Nu ştiam povestea şi a fost nevoie să citesc mai multe despre aceasta şi s-o încadrez în context.

    Povestea a fost lansată, la 17 ani după moartea lui Galileo Galilei, de către asistentul şi totodată primul biograf al acestuia, Vincenzo Viviani. Fără a putea fi contrazisă în totalitate ea este cel puţin pusă sub semnul întrebării din mai multe motive.

    Mai întâi, nu pare să avem de-a face cu o revelaţie, care să fi schimbat brusc cursul vieţii, atâta timp cât Galilei a început să studieze matematica în anul 1583 iar la studiul medicinei a renunţat abia în anul 1585. Au fost deci cel puţin doi ani de tribulaţii, în care încă nu era hotărât ce să facă.

    Aşa cum este prezentată de către Viviani, contemplarea candelabrului nu este precis databilă, dar oricum era între anii 1581 şi 1583. Totuşi, în ceea ce a scris Galileo Galilei, preocupările asupra mişcării pendulului apar abia în 1588 iar „descoperirea” faptului că în legănarea lui sunt „perioadele egale de timp ale balansului acestuia, indiferent de amplitudinea mișcării” este databilă în anul 1602. Am pus „descoperirea” între ghilimele pentru că, aşa cum a demonstrat Huygens în anul 1650, ea era eronată, lucru pe care Viviani probabil nu-l ştia atunci când a lansat legenda.

    Biografii recenţi ai lui Galileo consideră această poveste drept apocrifă. Este însă o poveste frumoasă chiar dacă nu este la înălţimea altei apocrife, mult mai celebre, atribuită lui Galileo Galilei, „eppur si muove”, deşi …

    2. (#7 par.1)
    Nu ştiu ce să mai zic.
    Atunci când spui (în #4 par. 2) că Aristarh şi Copernic „n-au avut probleme cu biserica pentru convingerile lor […] pe de o parte pentru că susținerile lor au fost simple teorii bazate pe calcule și desene geometrice, iar abstracțiile matematice n-au avut darul de a-i mișca pe veghetorii dreptei credințe. Pe de altă parte, ei înșiși n-au fost foarte vocali” iar eu arăt că sunt cu totul altele motivele decât cele pe care le arăţi (primul trăind într-o perioadă de extremă toleranţă iar al doilea murind înainte de-a fi posibilă vreo reacţie a bisricii)… nu mai este nimic de spus.
    Similar privitor la celelalte două erori.

    3. (#7 par.2)
    Nu intenţionez să combat această viziune filosofică asupra adevărului. Gnoseologia nu mi-a plăcut niciodată.

    Decât să combat asemenea teze, mai degrabă sunt gata să accept că adevărul fiind de natură metafizică poate fi oricât de îndepărtat de biata corectitudine, obligată să rămână încorsetată în vulgara materialitate a faptelor. Se poate şi minţi, machiavelic, atunci când o faci în slujba pretinsului adevăr, doar minciuna numai în trivialitatea lingvisticii este antonima adevărului nu şi în sferele înalte ale metafizicii.

    Nu de asta nu-mi place o bună parte din filosofie, că ar denatura, prin eufemistica rotire „un pic pe deasupra faptelor”, pentru că nici n-o face decât atunci când este făcută în joacă sau în bătaie de joc. Nu-mi place pentru că fiecare mare filosof este cu jargonul lui filosofic şi până să-l decriptezi mai stai să citeşti câteva zeci de cărţi per filosof.

    Pentru că tot se citează din Wittgenstein îmi permit şi eu să citez: „Putem evita incorectitudinea sau lipsa de conţinut a afirmaţiilor noastre numai dacă prezentăm modelul drept ceea ce este el, ca obiect de comparaţie — ca riglă de măsură, pentru a spune aşa, şi nu drept prejudecată căreia ar trebui să i se conformeze realitatea. (Dogmatismul în care cădem aşa de uşor cînd filozofăm.)” (Nu ştiu germana aşa că, aici şi mai jos, folosesc traducerile făcute de către M. Dumitru și M. Flonta.)

    4. (#7 par.4 (PS))
    Nu ştiam că filosofia este o ştiinţă. De azi înainte ştiu. Încă nu ştiu unde s-o încadrez pentru că, după Wittgenstein, „filozofia nu este o ştiinţă a naturii” dar cred că ar putea fi o ştiinţă a naturii … metafizice. Lăsând gluma la o parte, filosofia este mult mai degrabă o pseudoştiinţă decât o ştiinţă. Asta o spune epistemologia atunci când defineşte şiinţa şi pseudoştiinţa, nu eu.

    Oare nu tot Wittgenstein a scris „Filozofia aşază, pur şi simplu, totul în faţa noastră şi nu explică, nu deduce nimic”? Dacă este aşa, întrucât ştiinţa explică şi deduce, mai poate fi filosofia o ştiinţă? Asta a scris-o pe când era „pozitivist răspopit”, în Philosophische Untersuchungen {Cercetări filozofice).

    Mi s-a părut, până acum, că Wittgenstein, în celebrul Tractatus logico-philosophicus, după ce a expus sentenţios, de-a lungul a 6 capitole, un întreg sistem filosofic, cu accent pe logică dar incluzând şi o succintă prezentare a epistemologiei, a dedicat restului un al 7-lea capitol constând într-o singură frază: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Bietul de mine, înţelesesem că doar până acolo se întind lucrurile filosofice despre care el (se) considera demn a vorbi, vorbise, şi se retrăsese … ca învăţător de ţară.

    Ca o ironie, Wittgenstein a ajuns „dezamăgit de prea multe ori de felul în care ideile sale au fost receptate și interpretate” abia după publicarea Tractusului, scris pe când era doar pozitivist nicidecum „pozitivist răspopit”. Dezamăgirea privea tocmai receptarea şi interpretarea ideilor din Tractus. Oare ar fi dezamăgit şi de unele interpretări ale ultimei fraze a acestuia?

    Desigur, ruptă din contextul finalului Tractusului, a început a avea o viaţă de sine stătătoare, cu o citire aproape ad literam. Nu ştiu când şi-a început această viaţă, dacă înainte de Cercetări sau nu, dar am vaga impresie că înainte de Cercetări. În Cercetări găsim o exprimare foarte apropiată, „ceea ce este ascuns nu ne interesează”, şi nu m-ar mira ca aceasta să fie o clarificare a sensului celor spuse în Tractus, ştiut fiind că în Cercetări, programatic, Wittgenstein a făcut astfel de clarificări.

    Încă un citat Wittgenstein, care-mi place: „Se spunea odată că Dumnezeu poate crea totul, dar nimic care să fie contrar legilor logice. De fapt, nici n-am putea să spunem cum arată o lume „ilogică”.”

    Am cam abuzat de citate uşoare din Wittgenstein dar nu eu am pornit-o şi când sunt pornit … sunt greu de oprit.

    5. (#7 par.3)

    N-ai nici un motiv să crezi într-o relaţie mai bună între biserică şi preoţi, pe tema dată. Ajustarea calculelor calendaristice s-a făcut o singură dată, când s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian. Determinarea datei Paştelui (şi a sărbătorilor pascale conexe) se face exclusiv pe baza fazelor lunii şi acestea sunt bine cunoscute încă din antichitate. În plus, dată fiind centralizarea biserici creştine, ajungea un singur astronom, eventual doi după Marea Schismă, dacă ar fi fost cum zici.

    Şi totuşi, pe alt plan, ce ţi-e şi cu popii ăştia care se pun bine cu astronomii! Şi când mai sunt chiar ei astronomi … să vezi ce iese! Alea, cu calendarul, sunt mărunţişuri.

    Unul, Georges Lemaître, abate, astronom şi profesor la o universitate catolică, s-a găsit să spună în gura mare că Universul se extinde. De parcă nu le ajungea popilor cât îi de mare!
    Acelaşi Georges Lemaître, nemulţumit cu un Univers static, etern, că doar atunci ar fi fost contrazisă teoria creaţionistă, a propus şi o teorie a creării Universului, numită astăzi teoria Big-Bangului.

    Popă fără credinţă în Dumnezeu! Ia să-l fi ascultat el pe un românaş de-al nostru, Dan Bădulescu cum stă treaba cu cosmologia bisericească.
    :)

    Cu gândul la Isaia, 14, 12-15 închei aici.

  9. grid    

    sicmarin~

    Trăim într-o epocă în care enciclopedia bate poezia. I rest my case.

    Mă simt de parcă aș fi scris un text de lege, care acum e luat la puricat și combătut pe paragrafe și aliniate. Dar așa-mi trebuie dacă m-am apucat să răspund comentariului sensibil lăsat de vera (#1) într-o manieră atât de insensibilă. De ce n-oi fi tăcut, oare?

    Dar dacă am comis-o, am comis-o și gata. N-o să mă ostenesc să dreg acum busuiocul, mai ales că n-am acces la CV-ul complet al lui Galilei și nici la foaia lui matricolă. A încerca să extragi personalitatea unui om din biografia sa e o misiune cel puțin hazardată, dacă nu nebunească, chiar dacă fascinantă până la un punct. Faptele nu sunt purtătoarele de cuvânt ale cauzelor care le produc, după cum nici știința nu-l va putea găsi vreodată pe Dumnezeu, cu oricât geniu creator ar studia lumea.

    Măcar din pricină că am folosit ghilimelele, sper că n-ai luat povestea candelabrului ca pe-o dovadă a iluminării lui Galilei. Era doar o poveste, menită să-i zgândăre puțin amintirea, care risca să rămână înțepenită în meandrele concretului. Dar vai, inevitabilul s-a produs, țeava s-a înfundat de-au început datele să dea pe-afară… Ce mai parfum de lucruri neînsemnate! Mai contează despre ce e vorba în articol? Chiar o fi vorba despre ceva? O fi însemnând ceva Newton în fața lui Einstein, sau Galilei în raport cu Huygens? Cine mai știe? În orice caz, nu cred că formula perioadei pendulului o să ne ofere răspunsul.

    Cu privire la Aristarh și Copernic, mi-ai supărat – de astă dată – logica :) . Faptul că tu prezinți cu totul alte explicații are darul cumva să invalideze explicațiile aduse de mine? Eu am spus „pe de o parte”, „pe de altă parte” și puteam foarte bine să mai găsesc și alte explicații, pe de alte părți. N-am făcut nici măcar o ierarhizare (de genul „în primul rând…”), exceptând cea sugerată – vag – de topică. Dacă tu crezi că explicațiille aduse de tine le țin mai bine de cald demult-răposaților, mă rog, dar observația mea este că vorbeam totuși despre lucruri diferite – pentru că eu îmi legam explicațiile de ceea ce au produs cei doi și de felul în care au știut (sau au putut) să se livreze (sau nu) atenției publice, pe când ale tale se referă la motive care nu țin deloc de ei ca autori, ci de disponibilitatea (sau posibilitatea) semenilor de a-i recepta.

    Explicațiile mele sunt, dacă vrei, de factură internă iar ale tale de factură externă. (Mai lipsea să-mi spui că pe vremea grecilor nu exista biserică și că, prin urmare, afirmația mea despre Aristarh e gratuită.)  Eu sugeram doar că, din pricină că n-au întâmpinat o opoziție deosebită în afirmarea convingerilor proprii, Aristarh și Copernic erau, poate, mai îndrituiți decât Galilei la titlul de vizionar, dat fiind că n-au avut dovezi cu care să se apere, fiind astfel scutiți de acea atitudine defensivă care răpește vizionarului mult din aura sa.

    Excursul ironic despre minciună nu-i foarte onorant, pentru că deși adevărul nu-i minciună, minciuna-i un adevăr. (Sau, dacă adevărul e o minciună – nu în sensul că nu există, ci că există numai ca minciună -, atunci minciuna nu poate fi decât… mincinoasă, adică incapabilă să exprime adevărul.) Numai în conjuncție cu adevărul poate fi o minciună justificată. Se poate minți foarte bine și pentru a acoperi o minciună, contra adevărului (pentru a-l substitui) și nu în slujba adevărului. Există un arbitrariu al minciunii, dar nu-i adevărul vinovat pentru asta. Faptele nu sunt mincinoase decât în această perspectivă, în care ele pretind a incapsula și incorpora adevărul, refuzându-și caracterul de relativitate în raport cu acesta. Faptele n-ar reprezenta o problemă dacă n-ar fi urmărite cu atâta insistență și idolatrizate până la grotesc.

    De la Kant încoace (dacă nu cumva chiar de la Aristotel), filozofia a tot încercat să se întemeieze pe sine ca știință, plăsmuind metafizica după chipul și asemănarea legilor fizicii. A fost meritul lui Heidegger să demonteze sistemul de proiecții matematice care stă la baza supoziției potrivit căreia metafizica (și filozofia) aspiră la un statut științific. Acum, ori epistemologia nu-i o disciplină filozofică, ori filozofia nu-i știință.

    Cu privire la Wittgenstein, e înduioșător felul în care îi compartimentezi viața de parcă ar fi un CV ambulant. Pentru mine, el e un răspopit încă de la naștere, nu de când a rupt-o cu pozitiviștii Cercului de la Viena. Oricum, pentru cineva care posedă fermentul răspopirii (acea disponibilitate spre convertire internă, că tot ai amintit de apostolul Pavel) prea puțin contează reacția celorlalți la spusele sale – receptarea sa externă poate fi, cel mult, un catalizator.

    Îmi pare bine că ai intuit legătura apriorică (oscilând între simpatie și ură) dintre biserică și astronomie, dincolo de interesul punctual și strict al calculării calendarului. N-o fi căzut Babilonul tocmai din pricină c-or stat oamenii prea mult cu ochii-n stele? Mie așa mi se pare. Când prea mulți se-opintesc în coasta adevărului, vorba Ecleziastului – nimic nu se-alege, întrucât nu e meritul minciunii că ascunde adevărul, ci al adevărului că știe a se-ascunde în minciună. De aceea, nu eroarea ne oprește să ajungem la adevăr; dimpotrivă, eroarea e minciuna în care se-ascunde adevărul. Eroarea e o minciună de care ne folosim ori de câte ori vrem să ne folosim de adevăr. Nu numai că prin corectarea erorii nu îndepărtăm minciuna și nu ajungem la adevăr, dar nereușind să vedem dincolo de eroare nu facem altceva decât să îngroșăm minciuna și să ne îndepărtăm de adevăr.

    😎

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *