Despre însemnătatea lucrurilor neînsemnate
2 comentarii
Scris de grid, Tuesday, August 12, 2008 – 2:38 am
Uneori se întâmplă să te împiedici de câte un lucru atât de neînsemnat încât te apucă o ciudă nebună că ceva atât de mic şi de lipsit de valoare îţi poate schimba în mod radical perspectiva asupra realităţii, făcându-te să te îndoieşti dintr-o dată de tine însuţi şi de propria-ţi capacitate de a distinge adevărul de minciună. E suficientă o buturugă mică pentru a răsturna carul bine împănat cu iluzii.
Nimic nu ne supără mai tare decât situaţiile care dezvăluie, într-o strălucire de o clipă, cât de tare ne-am putut înşela. Însă mai presus de neliniştea creată de scoaterea la iveală a capacităţii noastre de autoamăgire stă mulţumirea profundă a faptului de a fi putut întrezări, măcar şi pentru o clipă, Adevărul.
O secvenţă memorabilă din filmul American Beauty scoate în evidenţă frumuseţea uitată a unei banale pungi de plastic, ridicate din praful străzii şi purtate de vânt fără ţintă. Oricare dintre noi ar trece pe lângă o asemenea ipostază din cotidian fără măcar a întoarce capul. La urma urmei, ce poate o biată bucată de plastic murdar să-ţi spună despre adevăr sau despre frumuseţe…? Însă e suficient un moment de ascuţire a simţurilor pentru a întrezări, dincolo de banalitate, esenţa realităţii. În astfel de momente realizezi că frumuseţea vieţii nu se opreşte în nici un caz la ceea ce, în mod obişnuit, desemnăm ca frumos. Şi, tot atunci, măreţia Adevărului ridicat direct din minciună ne face să privim minciuna cu mult mai multă detaşare. Cel puţin până cand puterea de autoiluzionare ne câştigă din nou de partea sa, ne putem bucura de splendoarea realităţii nude, dezbrăcate de orice prejudecată şi interes.
Acestea fiind spuse, rămâne însă o întrebare la care nu e uşor de răspuns. Ce anume ne aduce în acea stare de ascuţire a simţurilor care îndeamnă Adevărul la a ni se revela? Când, anume, atingem limita propriei noastre capacităţi de autoamăgire? Când devine insuficientă iluzia la care ţineam mai mult decât la orice? Sau, altfel spus, când îşi pierd iluziile caracterul lor de realitate?
Nici o iluzie (prejudecată, idee preconcepută, minciună, etc.) nu se naşte din neant. Orice neadevăr (perceput ca atare) ascunde în sine sâmburele unui adevăr la care se raportează, adică în raport cu care se defineşte pe sine ca minciună. Atâta vreme cât iluzia mai are încă o urmă de realitate, sau atâta vreme cât realitatea însăşi (prin elementul său de concret - faptul obiectiv) contribuie la menţinerea iluziei, iluzia ne câştigă în continuare de partea sa şi ne ţine prizonieri. Însă atunci când firul obiectivităţii se rupe, dezvăluind ţesătura imaginară creată (fără voia noastră) pe calapodul unor aşteptări, dorinţe sau neîmpliniri, atunci iluzia încetează să ne mai satisfacă şi ne livrează absurdului situaţiei trăite până în acel moment, expunându-ne brusc - şi fără drept de apel - realităţii crude, până atunci ocultate.
Felul în care realitatea însăşi ţese iluzia ne scapă, iar aceasta se întâmplă din acelaşi motiv din care nu băgăm de seamă banala pungă de plastic purtată de vânt - obişnuinţa. Însă există ceva în faţa căruia orice soi de obişnuinţă păleşte, devenind… neobişnuită, chiar surprinzătoare. Acel ceva se află în interiorul nostru şi răspunde la aceeaşi întrebare la care obişnuinţa creată încercase (evident, fără succes) să răspundă. Orice obişnuinţă apare ca un răspuns (sau, mai bine zis, ca o încercare de răspuns) la o întrebare care ne apasă, asupra unui adevăr pe care îl căutam. Important nu e atât adevărul respectiv, cât onestitatea cu care îl privim şi cu care încercăm să îi răspundem… tocmai prin întrebarea pe care ne-o punem în legătură cu el.
Adevărul oricum ne scapă. Însă ne simţim cu mult mai bine atunci când gravităm în jurul lui. Aceasta e orbita lucrurilor neînsemnate.
Introdu adresa ta de e-mail: 
Ma duci cu gandul la marea cu ape rosii in rasarit si parfumul brazilor in munti. Suna banal, asa din fata monitorului dar poate fi o alta viata in momentul in care rezonanta e perfecta in poalele pamantului. Senzatia cand imbratisez o piatra si ascult ce povesti are de spus despre secolele trecute. Zi de zi trec pe langa pietre. Zi de zi cred in ceva. Zi de zi se darama pereti in jurul meu. Ai prins ceva din mine, ceva din acele zi de zi. Mercy.
vera~
“E pur si muove” gândea Galileo Galilei atunci când, fără a fi părăsit vreo clipă pământul - şi ţintuit fiind încă de aparenta statornicie a acestuia - intuia totuşi că Pământul se mişcă. Mulţi l-au crezut nebun, dar totodată i-au simţit nebunia ca pe o ameninţare, adică au luat-o în serios. Nu erau capabili să gândească lumea în felul în care o făcea Galileo, însă simţeau “greutatea” gândirii sale şi puterea acesteia de a le zgândări pentru vecie felul în care vedeau şi înţelegeau lumea.
Galileo a “văzut” (sau, mai bine zis, a simţit) mişcarea atunci când aceasta refuza cu obstinaţie să se dezvăluie ochiului profan. Ceva l-a făcut pe Galilei să gândească. Ceva l-a împins să privească lumea cu alţi ochi. Nu ştim ce anume l-a nemulţumit (poate doar plictiseala generată de imaginea unui Pământ static?!), însă cert e că de la Galilei încoace Pământul a început să se mişte şi pentru noi…
Lucrurile nu sunt ce par a fi - tocmai în asta constă frumuseţea lumii. Misterul dezvăluirii spontane a lumii e ceea ce face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Viaţa rămâne “vie” doar atâta vreme cât încă mai avem puterea de a o descoperi. Sau tăria de a o lăsa să ni se dezvăluie pe de-a-ntregul.
Nu de puţine ori, oamenilor le place să-şi astupe urechile doar pentru că nu le place ce aud, sau să-şi mute privirea doar pentru că peisajul nu corespunde aşteptărilor lor. Obişnuinţa cu un anumit status quo ne imobilizează privirea, obligându-ne să gândim şi să uităm de simplitatea privirii pure. În astfel de cazuri, trufia minţii face ca mintea (gândirea) să vrea să devină ureche şi ochi, iar gândul vine să ia locul simţirii. Însă undeva, adânc îngropată în străfundurile fiinţei, simţirea adevărată nu încetează a se face simţită şi auzită, biciuind orice stare de mulţumire facilă cu scânteia divină a nemulţumirii ce transformă totul în jar şi preface starea de fapt în scrum.
E focul care, mistuindu-ne fiinţa, ne ţine în viaţă. Atâta vreme cât nu suntem furaţi de imaginea cenuşii, putem încă privi. Şi orice privire înseamnă o renaştere.