Delictul de a fi tu însuţi
36 comentarii
Scris de Luxor, Wednesday, March 5, 2008 – 3:06 am
Azi, după-masă mă duceam la curs. Eram foarte obosit, îngândurat. Aproape că nici nu mă uitam pe unde calc. La un moment dat am trecut pe lângă o gaşcă de tipi, din care a răsunat un glas:
- Bă, ăsta-i poponar!
Atunci am privit şi am văzut că era vorba de o gaşcă. Altfel aş fi trecut mai departe, cufundat în gândurile mele. Am mers mai departe fără să mai acord vreo importanţă acestei prostii. Un dobitoc precum acela care s-a găsit să facă inteligenta remarcă, nici n-ar fi deschis gura dacă ar fi fost de unul singur. Sunt sigur de asta.
Mi-am amintit apoi, pe parcurs, că peste tot pe unde mai umblasem, nu am întâlnit oameni (dacă animalele astea pot fi numite oameni) atât de haini şi de răi.
Dincolo de graniţele fizice şi (din păcate) spirituale ale României am văzut băieţi sărutându-se pe stradă, bărbaţi plimbându-se de mână, fără ca cineva să-i dezaprobe exteriorizându-se în aşa hal. Apoi eu mergeam de unul singur, nu purtam nici pene roz, nici nu militam pentru drepturile gay-ilor. La noi homofobia atinge cote alarmante.
Desigur că nici prin alte ţări aşa-zise (mai) civilizate “nu umblă câinii cu colaci în coadă”, dar populaţia e mai tolerantă. Aici ţi se aruncă în faţă statutul de “poponar” pentru a ţi se sublinia cât de jos te afli ca individ.
Aici intervine diferenţa dintre “gay” şi “poponar”. Cineva capabil să înţeleagă iubirea şi atracţia între persoane de acelaşi sex va spune (interlocutorului sau sieşi) că cei în cauză sunt gay. Efectiv nu înţeleg cum nişte tineri de vârstele noastre, care te pun la perete pentru faptul că nu le place faţa ta, se pot pretinde bărbaţi şi implicit oameni. Faptul că se culcă cu femei şi se iau de lume pe stradă, put şi se comportă ca nişte urangutani îi face bărbaţi? Eu personal am considerat acest “a fi bărbat” ca pe o trăsătură de caracter, care se poate aplica la fel de bine şi unei femei, că acum n-o să dăm noi în misoginism!
Probabil că va mai curge apă pe Bega până ne vom putea plimba şi noi liniştiţi prin oraş, ţinându-ne de mână. Atunci, invocând absurdul, ar avea un motiv să comenteze, dar când mergi de unul singur încotoşmănit în haine groase de abia ţi se vede faţa? Dar asta e Ţara (noastră) Românească cu “picanteriile” ei.
Super misto acest articol.
Prostii se simt mai bine in grup, neexistand o siguranta in sine, incredere. Apoi, nici macar nu este vorba de fata ta - ci mai degraba e legat de faptul ca nu te inscrii in acea eticheta, a “barbatilor”: trening, mers cracanat, cate o flegma pe jos etc. Evident ca nu un comportament de doi bani te face “barbat”, iar daca acela ar fi pretul personal as prefera sa fiu transgender.
Dupa cum ti-am mai povestit, fii ceea ce esti si nu tine cont de nimic altceva. Sufletul tau a fost destinat altor lucruri si nu pentru a fi (auto)mutilat.
Imi aduc aminte de ceva… “Are we human because we gaze at the stars, or do we gaze at them because we are human?” Pointless, really…”Do the stars gaze back?” Now that’s a question.
Tine minte, dragul meu, poti fi ceea ce vrei, cand vrei si unde vrei. Da, chiar si un fluture de aur, un inorog sau un fir de iarba. Trebuie doar sa vrei si sa crezi ca poti. Ah, si foloseste aripile care iti sunt oferite, atunci cand obosesti sa zbori. Asta e toata magia de a-ti lua zborul si a ajunge acolo unde nimeni n-a ajuns vreodata.
PS: Viata e mult prea scurta ca sa iti pui intrebari. Ofera mai bine raspunsuri. Anyway, tu esti un “alpinist” bun…
Uite.. de ce tanjim dupa acceptarea unor oameni cu care nu vrem sa semanam?
Cel mai usor si cel mai comod lucru este sa pui o eticheta. Si din punctul meu de vedere este cel mai evident semn de superficialitate, de limitare. Te scuteste de efortul de a-ti punea cea mai simpla intrebare “De ce?”, de a face un minim de efort de gandire pentru a intelege. Din pacate observ ca pe zi ce trece ne afundam din ce in ce mai mult intr-o mare de superficialitate si rutina.
Cei care se ridica macar un pic deasupra acestei mari, dintr-un anumit motiv sau din mai multe, vor fi intotdeauna mai greu sau deloc intelesi. Dar…si cea mai mica bataie din aripi a unui fluture intr-un colt al lumii poate schimba cateodata totul. Indiferent ca aripile fluturelui sunt albe, rosii sau au culori de curcubeu.
Eterna si fascinanta Romanie, ce pot sa zic.
Din articol inteleg ca erau tineri si aici de fapt e problema. Te astepti ca tinerii sa fie mult mai liberi si deschisi insa la noi se intampla exact contrariul.
mda niste homofomi ratati
nu o sa fie nici prima nici ultima data cand o sa iti auzi vorbe … si mie mi s-a intamplat de multe ori , si innainte chiar ma afectau chestiile astea , acuma de curant observ ca nu a mai comentat nimeni nimic, cred ca s-au mai desteptat bucurestenii 
:)))
mei, io cred ca “e rolul lor” sa fie homofobi… atata timp cat exista eticheta HETEROsexual si HOMOsexual e normal ca o “parte” sa fie “anormala”. De ce le spunem “nebuni” la cei cu diferite boli psihice? Apoi inclusiv in comunitatea gay sunt etichete.
Si in alte tari homofobie exista insa acolo probabil ca indiferenta (care nu trebuie echivalata cu toleranta) este mai ridicata. De exemplu, SUA, prin excelenta au o indiferenta accentuata, unde nu cred ca homosexualii sunt tolerati, ci heterosexualilor NU LE PASA ca altii sunt homosexuali.
In Romania atata timp cat copilu Vasilica vede ca ma-sa se intereseaza de la vecina Gherghina daca vecina X a fost sau nu sa ia paine, cum va gandi Vasilica? Intr-o tara in care INCA este o rusine daca nu te mariti/insori pana la 27-30 de ani? Intr-o tara care a gustat moll-ul si este in extaz cand castiga vreo echipa la fotbal? Imi vine in minte vorba lu’ R. “plebian peasants”.
Ce sa mai… tara asta e varza, e prastie… ticsita cu prosti. Ah… la un moment dat in scoli se preda… religie? (Si mie mi s-a predat… io is reformat, nu ma intereseaza dogmele ortodoxismului…)… unde e liberul arbitru?
Oricum ma bucur din suflet pentru cei care au reusit in anii acestia sa plece si sa isi construiasca o viata prin alte tari. Bravo lor!
Nu ma deranjeaza homosexualii in sine, ci normalitatea la care se tinde cu posibilele efecte, asta asa pe scurt. Poate intr-un un an, doi o sa cereti legalizarea pedofiliei, zoofiliei si necrifiliei. Si apoi aia de la accept vor face cate o parada pedofiendly, zoofriendly si necrofriendly.
Traiti intr-o societate libera.
- hienele ataca NUMAI in grup. daca simt (cred ca au un simt in plus) ca iti este frica, sigur vor si musca.
- daca privim din punctul lor de vedere, e dreptul lor in a pune etichete… pun pariu ca acea gashca nu avea media de varsta mai sus de 18 ani, varsta la care oricine isi pune intrebari… sau se exprima cu voce tare. ce sa spuna bietii de ei daca asta stiu despre homosexuali? ca sunt “poponari”. Daca asta vad la televizor? daca asta se scrie prin ziare? pe internet… bunul simt ma impiedica sa postez cateva poze ce se gasesc la o discutie despre homosexualitate/bisexualitate pe forumul de la Fanclub.ro… de-a dreptul socante si dezgustatoare… poze care arata ce intelege unul din user-i apropos de homosexualitate. e el vinovat? nu. asta a vazut el pe internet ca inseamna a fi homosexual. la fel cum restul se inspira din massmedia in cugetarile lor… mass-media care, stim cu totii, (cat de) grotesc exprima realitatea. ce nu inteleg insa e cum au ajuns ei la concluzia ca TU esti “poponar”.
- am fost intotdeauna de parere ca nu e bine sa ne mai miram de aceste etichete vulgare puse la voia intamplarii de catre semenii nostri, ci sa ne vedem de drumul nostru in a demonstra ca inainte de toate suntem oameni…
-imi amintesc de o faza similara, cand mergeam prin parc in Constanta, cu prietenul meu de atunci, tinandu-ne de mana…. ne-am sarutat la un moment dat, fara sa ne dam seama ca in fata mai erau vreo 3 holtei stransi… in gasca… am inceput sa zambim, ne-am apropiat… cei 3 au vrut sa spuna ceva, i-am privit in ochi…. am trecut mai departe… nu stiu daca au mai spus ceva… dar nici nu ma intereseaza…
un zoofil: de ce te-ar DERANJA NORMALITATEA (la care se tinde)? si explica-mi te rog legatura dintre homosexuali, pedofili, zoofili si necrofili… in afara de faptul ca sunt categorii diferite si egale pe site-urile porno de “ciudatenii”
- oricum ar fi ciudat fara homofobie
Intre toate trivialitatile moralistice, nici una nu se rosteste cu asa senina si stupida siguranta ca apelul la sinceritate. “Spune-mi sincer…”, “n-ai fost sincer…”, “trebuie sa fii sincer…” etc., etc. - asa se
aud “miticismele” solemne care ies automatic din gurile unor indivizi, ori de cate ori se ivesc semnalmentele unei posibile “conspiratii”. Niciodata nu se incearca, din bun-simt macar, sa se identifice o motivatie cat de cat
argumentata a declansarii unui asemenea joc conspirativ. NU! Se face apel la sinceritate! Cu deosebire intre “prieteni”!
Este eminamente stiut ca imbecilul (un individ cu capacitati mintale foarte reduse), care te interpeleaza astfel, vrea numai sa-ti smulga o aprobare pentru persoana lui, aprobare care sa ajunga cat mai aproape de admiratie. Si pentru ca e imbecil (redus mintal), merita sa-l ineci in protestari admirative cat mai
impudice. Imbecilitatea (tulburarea mintala) este o putere naturala absoluta; fiind si absoluta si naturala, revolta impotriva ei nu exista, obiectiile nu au sens, pentru ca obiectiile sunt ale inteligentei (capacitate mintale
superioara); astfel, ramane loc doar pentru admiratie si compasiune…Dar, e un joc distractiv si consolator sa supui gandirii lucide postulatele cele mai neroade…
Nu stiu daca este forma cea mai dorita a unei pareri privind evolutia unor fenomene nedorite, a unor fenomene ce se incapataneaza a persevera in interiorul comunitatilor umane : cele de suspiciune, de acuze nefondate, de incriminari si calomnieri, de reactii necontrolate ori porniri conflictuale de interes personal cu rasfrangere asupra intregii colectivitati. Este trist, cu atat mai mult cu cat aceste evenimente au loc in interiorul unei comunitati umane, comunitate care, in loc sa-si canalizeze fortele, spiritul creator, inventivitatea si ingeniozitatea intr-o directie pozitiva, constructiva, de emancipare, de evidentiere a valorilor propriei sale culturi, se consuma inutil si nefast in directa segregarii, a izolarii. Nu sunt un profesionist in ale “hacker”-ismului ori ale “cracker”-ismului, dar, nu atat speta in cauza este importanta, cat mai ales faptul ca am fost continuu martorul evolutiei unor tensiuni, de cele mai multe ori fals generate, in interiorul comunitatii noastre. Necunoscand amanunte, nefiind in posesia “probelor” mentionate, neavand dovezi ale celor doua parti, neauzind pozitiile taberelor nu pot sa ma pronunt. Pot insa sa iau atitudine, continuindu-mi pledoaria. Plicticoasa sau subiectiva, deranjanta sau pragmatica, aceasta scriere imi doresc sa starneasca procese de constiinta, sa ridice intrebari la care sa se identifice
raspunsurile cele mai convenabile imaginii comunitatii umane, din randul careia face si subsemnatul parte.
Fapt banal este ca oamenii se dezaproba sincer si complet numai in caz de
dusmanie fatisa. Si atunci fiecare ramane incredintat ca dezaprobarile pe care
i le arunca “dusmanul” sunt mincinoase, sunt calomnioase. Ideea excelenta pe
care fiecare o are despre propria persoana ramane, in acest caz, nealterata;
fiindca din fiecare acuza a “dusmanului” scoatem, prin rasturnare, o lauda.
Dar, in cazul “conspiratiei” noastre, fiecare din noi traieste inchis intr-un
cerc de reticente si disimulari, stare pe care, in absenta informatiilor precise ale partilor implicate, cei/cel care au/a generat aceasta tensiune, o intretin/e foarte acut, perpetuand si intensificand “seismul” unei stari de fapt inexistente. Acest fenomen, atat de specific noua, romanilor, poarta denumirea de conspirateie esentiala, conspiratie fara de care traiul impreuna nu ar avea
farmec, nu ar fi posibil, ar deveni plictisitor, insuportabil. In jurul fiecaruia din noi circula, mocnind ori fatis, constatari si aprecieri dureroase sau jignitoare; si fiecare, desi aclamam festiv apartenenta la comunitatea noastra, continuam sa ne agatam de “bisericutele” in interiorul carora punem
la cale urmatoarea conspiratie. Cel mai dureros aspect este ca, in mod artificial, continuam sa cultivam falsul ideal conform caruia, societatea noastra, colectivitatea noastra, aceasta comunitate a oamenilor care tin, cum ne place sa declaram, unii la altii, nu e posibila decat daca fiecare dintre noi este
sistematic impiedicat de a cunoaste anumite fapte si judecati care-l privesc in mod direct.
Dar sa revenim la lectia “conspiratiei”, si sa recunoastem ca durata si buna
functionare a acestor conspiratii sunt garantate atat de catre conspiratori ce,
oameni fiind, disimuleaza natural si automatic aceasta stare, cat si de catre cei carora li se aplica acest “scenariu”, care, la randul lor oameni fiind, fac parada de aceasta stare. Astfel, omul inventeaza defecte “amabile” pe care nu le are, ori vorbeste de calitatile lui cu vagi aluzii. Caci, conspiratia este
pentru romani una din cele mai robuste si cele mai importante produse ale vietii sociale.
Negresit, oricat de solida este natura acestei conspiratii, pornirile si interesele elementare ale individului izbucnesc uneori oarbe si violente, cercul de disimulare servila se evapora, dand nastere la conflicte serioase,
cu atat mai amenintatoare, cu cat inlantuirea si evolutia lor este incalculabila. De aceea se impune evitarea ca acel cerc compus din minciuni sa se rupa involuntar, ducand la amplificarea nescontata si nedorita al unui
sfrasit care, prin proportii, sa anihileze intreaga comunitate umana din Cluj, Romania sau aievea - comunitate deloc partasa la aceasta conspiratie ce, involuntar, a condus la o bresa ireparabila in ceea ce priveste viitorul
membrilor acestei colectivitati.De aceea, prieteni, lasand orice orgoliu, orice pornire de imbecil, orice urme da vanitate, meditati la ceea ce a spus Andre Gide:
“Nici o valoare nu poate fi, cu buna judecata, pusa mai presus de viata. Adevarul este numai un mijloc, pe langa multe altele, in servicuil acestei valori supreme, care le conditioneaza pe toate celelalte. Este sigur ca apostolii simplisti ai sinceritatii nu sunt capabili sa realizeze in imagini clare ce ar fi daca viata noastra interna s-ar da continuu pe fata in toata mobilitatea ei tumultoasa. A fost una din functiunile vitale ale vietii sociale sa creeze sisteme de mascare si stilizare a haosului intern pentru slujba comunicarii exterioare si in interesul traiului in comun. Si nu mai socotim ca
sinceritatile curente nu sunt doar pornite doar din setea de a realiza adevar,
ci sunt simpla rautate si impertinenta plebee”.
Cu deschidere oricarui dialog,
Ady Vantiu
da asa este , dar uite vezi tu nu putem compara deloc Romania Cu SUA s-au “alte tari straine” nu stiu … cred ca va mai trebuii sa treaca multii ani ca romanii sa vada altfel homosexualii … Si dupa parerea mea , este vorba aicea si de o cultura … care zic io majoritatea din romania heterosexuali , care nu au nimic cu persoanele gay , sa ii invete si pe ceilalti , sa stea sa le explice. Si stau si ma gandesc eu acum , ca tot in scoli au icneput sa se vorbeasca , la psihologie sau cul. civica , despre avorturi , copii , sex, si altele de ce nu s-ar vorbi acuma si despre minoritatiile sexuale
hmm …
Ne cramponam prea mult de ceea ce in zilele noastre e etichetat ca normal, in standarde. De fapt ce e normal? Sa fii hetero, casatorit, cu copiii urlandu-ti in ceafa, limitat intr-o slujba mizera si intr-o viata pe masura, fara macar sa fi incercat o gura de aer proaspat, ajungand la sfarsit fara a-ti pune intrebarea ce inseamna a trai, cu atat mai putin a fi simtit ceva din acest minunat joc de lumini, provocari si minuni care e VIATA. Si atunci avem de ales: traim conform standardelor impuse de o societate limitata, inculta si lipsita de adevar (mai ales cea romanesca, dar nu numai), doar pt. a fi acceptati ca niste vajnici cetateni, de catre cine? De niste fiinte mizere, insipide pt care adevar inseamna scorul unui meci de fotbal, berea si lantul (neaparat de aur galben) de la gat asociat obligatoriu cu o masina pe masura grosimii zalelor.
Dispret si sfidare asociate de bunul simt specific oamenilor liberi si destepti, e singura reactie pe care le-o “daruim”.
Ello, acu m-am trezit, ma doare capul de mor, nush de la ce naiba…
Citind ce ati scris, ajung la concluzia ca totul este un fel de “playground”. Uite cum vad eu lucrurile:
Bin La Den, a pus o intrebare esentiala: cum au ajuns ei la concluzia ca TU esti “poponar”?
Ma gandesc de cate ori vazand pe strada cate un tip puteam sa bag mana in foc ca e gay: o gentuta pe un umar, o freza mai trendy (faina sau naspa), mers rapid, balans de maini etc.
In acelasi timp imi aduc aminte de cate ori stateam si urmaream cate un tip (aparent str8), incercand sa “smulg” ceva de la el care sa “bata” cu imaginea” unui gay: Un cercel, ceva roz etc.
De cate ori nu ati mers pe strada cu amicii/prietenii si la vazul unuia care purta un tricou roz sau pe terasa daca cineva tinea o tigara mai “altfel”, gesticulatii si multe alte aparente incercam sa raspundem la intrebarea: Oare o fi gay?
Ideea este ca pana si noi avem infiripat in minte o IMAGINE. Asociem homosexualitatea cu diferite comportamente imprumutate de la sexul opus. Cand suma acestor comportamente atinge un anumit nivel, ne putem da seama ca acel individ nu se inscrie in TIPARUL in care ar trebui. Si atunci se trag concluzii: Uite ba la ala ce roz e! Sigur e gay!
Cred ca la fel este si in cazul celor heterosexuali. Daca observa ca o imbracaminte, un comportament paraseste tiparul BARBATULUI sau FEMEII clasice, e ceva putred la mijloc, inseamna ca acel individ e altfel, este cel mai la indemana sa se zica in aceste cazuri: “Uite bah, ala-i poponar!”.
Toate bune si frumoase pana aici.
Cred ca multi dintre noi ne-am gandit ca uneori trebuie sa ne comportam altfel. Am cunoscut tipi gay pentru care era un adevarat chin sa isi schimbe freza, sa renunte la gentuta de zi cu zi, sa se abtina a mai rade ca un pitigoi intr-un restaurant, a nu-si mai rupe mana, a tine degetul mic acolo unde ii este locul, insa acest tip de comportament are sanse mai mari de a atrage apelative pe strada si nu numai. Apelativele ar fi nimic, dar au fost cazuri cand unii au fost batuti mar, fracturi, spital si chiar crime.
Ei, aici vroiam sa ajung.
Ce se poate face? Unii ar trebui sa se controleze pentru o siguranta aparenta sau sa traiasca cu frica ca ar putea fi injunghiati si sa simta o libertate a comportamentului, (care tot o aparenta este).?
Vrand, nevrand multi din comunitatea gay sunt actori FARA VOIE pe o scena pe care tot noi, oamenii am creat-o.
Mie mi s-a întâmplat să “o iau în freză” acum nişte ani. Şi asta în plină zi, în Timişoara. Dar până la urmă n-am avut ce face şi a trebuit să depaşesc momentul. E totuşi destul de neplăcut să îţi aminteşti de un astfel de episod de fiecare dată când mai apar nişte “deştepţi”, care să mai comenteze ceva la adresa ta.
De ce nu sare nimeni la unul, care are o mutră scârboasă şi care acasă-şi bate soţia şi copiii? Doar se vede pe faţa lui că-i rău.
Recunosc că am o alură mai feminină, dar asea-mi sunt genele. Ce sa fac? Să-mi rup picioarele ca să fie stâmbe şi să merg crăcănat? Să-mi stâlcesc faţa pentru că e frumoasă? Nu am umblat cu o oglindă pe stradă ca să văd că nu mă unduiesc ca pe catwalk.
Sunt de acord cu faptul că trebuie să ne adaptăm într-o anumită măsură societăţii, că doar facem parte din ea, însă nu trebuie să ne lăsăm înghiţiţi şi anihilaţi de te miri ce reguli nescrise.
BinLaDene nene,
Cum draga nu stii care e legatura intre homosexuali, pedofili, zoofili si necrofili??? HA?
O faci pe sfantu’? Ai uitat de ultima oara cand ai intrebat PUIUL ala de PISICA MORT daca ai voie sa-l VIOLEZI si ti-a spus: “de cand te asteptam, dragul meu!” Ce? Vrei sa spui ca acolo nu a fost acord comun? Sau mai pe tzaraneste, liber arbitru? HA?
Sau erai LUP atunci, si in cazu’ asta nu se mai pune…?
Cred ca fiecare din noi, fie ca recunoastem sau nu, ne fixam standarde si tipare legate de anumite lucruri din viata si jurul nostru (orientare sexuala, imbracaminte, freza, etc). Standarde autocreate pentru a ne ajuta probabil sa intelegem acele lucruri. Sau poate create deoarece constient sau mai putin constient incercam sa ne facem acceptati de majoritate. Unul din instinctele primare ale omului este instinctul gregar, de adunare, de apartinere, de includere. Incarcand sa arunc o privire si asupra celelilalte parti a problemei, cred ca fiecare din noi, din nou, fie ca o recunoastem, fie ca nu, am “criticat” la un moment dat, o trasatura care iesea din propriile noastre tipare de intelegere si imagine.
Cu toate astea, tot nu pot sa inteleg aceste “critici” duse la extrem (gen lovituri, batai, sau mai rau). Nu inteleg motivul pentru care apar: exprimarea propriilor frustrari, sau pur si simplu o limitare intelectuala dusa la extrem? Teribilismul varstei sau o educatie prost facuta si mai prost inteleasa?
Are we human because we gaze at the stars, or do we gaze at them because we are human?” Pointless, really…”Do the stars gaze back?” Now that’s a question…robert G. imi place filmul foarte mult.
ViperJack: Si mie mi-a placut. Foarte mult.
Luxor: Splendid. That’s all.
In 7 decembrie 2004, pe la 9 seara treceam prin Parcul Rozelor, din centru catre Calea Girocului.. bausem putin si voiam sa imi revin inainte de a ajunge acasa. Pe langa scena din parc - zona puternic luminata - am vazut un grup de vreo 4-5 tinerei… nu cred ca aveau mai mult de 17-19 ani. In momentul in care am trecut pe langa ei m-au trantit de pamant si au inceput sa care pumni si picioare mai rau ca intr-un sac de box.O fetiscana statea de “6″ si, din cand in cand mai scotea un ranjet colorat… intr-un final mi-au luat portofelul… in care aveam 10.000 lei vechi, mi-au aruncat papucii intre tufe si au luat-o la fuga razand de bucurie ca i-au “tras-o poponarului”… Am aflat literlamente ce inseamna sa ai ochii cat cepele…( ca in bancul cu independenta femeilor: romanca, in prima zi nu vede nimic, a doua zi nimic, a treia zi.. incepe sa vada cu un oki..)… si, pe langa experienta in sine, am ramas cu frica de a mai trece pe langa grupuri de oameni seara…
Si asta.. pentru ca sunt diferit… (?!?)
k.
Prima tendinţă este să arunci cu piatra… iar asta reprezintă tocmai efectul gândirii “de grup” asupra noastră, chiar şi atunci când suntem singuri. Suntem învăţati de mici să discriminăm, şi o facem cu aceeaşi violenţă simbolică (şi verbală) cu care altul dă cu pumnul înainte măcar de a se fi gândit ce face.
Într-un fel, ei sunt mai puţin vinovaţi decât noi, iar asta tocmai pentru că noi “îndrăznim” să aratăm (lumii) cine suntem, pe cand ei au avantajul că încă nici nu ştiu. Ei măcar nu s-au “descoperit” pe sine ca fiind heterosexuali, asta fiind doar o identitate care le-a fost pusă în braţe de mici copii, pe când în cazul nostru identitatea “gay” e una pe care ne-o asumăm (uneori chiar făţiş). Vă gândiţi că unii dintre aceşti “băieţi de cartier”, care odată nu ştiau exact ce anume îi mâna prin parcuri la vânatoare de poponari, astăzi vin sâmbăta în club şi se simt bine, deşi unii dintre ei încă nici până azi nu s-au acceptat pe deplin ca “gay”? (Şi poate că e mai bine că nu s-au acceptat, că asta le permite să trăiască între două lumi, pe când cei mai mulţi dintre noi trebuie să alegem ori una, ori alta.) Mulţi dintre ei au complexe vizavi de identitatea lor sexuală, nefiind prea siguri cine sunt şi ce le place cu adevarat, sau simţind că sunt “ceva” ce nici nu le vine să creadă. Ei sunt mai putin vinovaţi, în ochii mei, decât noi, cei care deşi ştim (uneori pe propria noastră piele) ce e discriminarea, n-am învăţat nimic din ea şi continuăm să o practicăm, perpetuând-o la infinit prin ostracizarea celor care ne discriminează… Tot o mentalitate “de gaşcă” acţionează şi în mintea noastră atunci când îi punem la zid.
Apropo de “delictul de a fi tu însuţi” - noi credem că suntem ceva/cineva (respectiv “gay”), asumându-ne o identitate pe care imediat simţim nevoia să o afişăm, ca să se vadă. Efeminarea nu e deloc genetică, chiar daca e involuntară. Este un comportament învăţat - un tip de condiţionare, la fel ca şi condiţionarea impusă de rolul straight. La fel cum populaţia straight învaţă de la varste foarte mici că bărbatul adevarat e cel care arată “dur”, îmbrăcându-se (şi purtându-se) în consecinţă, şi că femeia ideală este sensibilă, lacrimogenă, retrasă, ascultatoare şi cu fustă, tot aşa ne închipuim şi noi că a fi gay înseamnă a arăta într-un anume fel (musai “diferit”) şi a ieşi neapărat în evidenţă prin ceva. Tot o formă de comportament identitar (şi gregar) este şi asta. Mai grav e însă că, în cazul nostru, acest comportament “de masă” e reactiv la forma de identitate general acceptată, care este cea heterosexuală. Măcar cel care dă cu pumnul (şi se crede îndreptăţit să o facă) nu stă să se mai întrebe cine este el cu adevărat (nu îşi pune problema acceptării unei anume identităţi) şi prin aceasta, neştiind ce face, e mai puţin vinovat decat noi, cei care afişăm o identitate care deşi nu ne este proprie, o asumăm cu mare pompă, ba chiar o construim cu grijă, pas cu pas, exact dupa tiparul şi imaginea celei heterosexuale (cu care ne simţim, evident, în competiţie).
Discriminaţi fiind, gay-ii au făcut (prin crearea comunităţii “gay”) un scut împotriva nedreptăţii, scut care îi separă de lumea “normală” cu o violenţă chiar mai mare decât cea cu care aceasta lume îi respinge. Spun “mai mare” pentru că noi purtăm aceasta pavază identitară cu bună ştiinţă, pe cand “heteroii” de pe stradă nu se gândesc în mod neapărat la ei înşişi ca hetero~. Sau, dacă o fac, nu se gândesc la sexualitatea lor ca la o identitate pe care să trebuiască s-o “accepte”, ci doar ca la un dat, ca la ceva pus în braţe practic prin naştere. De ce se simt ameninţaţi - sau de ce simt nevoia să-şi apere o identitate care, dacă oricum e a lor, nu le-o poate lua nimeni - nu mai stau să se întrebe. Mai mult, pe ei îi enervează probabil la culme (deşi nu ştiu câţi chiar realizează asta) faptul că cei pe care “se vede” o anume identitate ceva mai mult decât e nevoie (un mascul feroce, o tipă super-bună, un băiat care aduce a fată, sau o fată mai băieţoasă) îi obligă implicit să se gandească la ei înşişi şi să-şi definească într-un fel propria lor identitate în funcţie de ceea ce le e dat să vadă. Abia atunci, văzând un asemenea clişeu identitar (pozitiv/”normal” sau negativ), încep să se întrebe - “Dar eu ce sunt? Unde mă situez în raport cu ceea ce văd?”. Abia atunci ei se simt forţaţi “să facă uz” de identitatea lor şi să fie ceva anume, adică heterosexuali pe care se vede, adică îi forţează să-şi asume o identitate cu care s-au născut, dar pe care nu şi-au dorit-o; care le-a fost pusă în braţe din fragedă pruncie, dar despre care nimeni nu i-a întrebat dacă le place sau nu. Şi atunci unii dintre ei, mai slabi de înger, ca răspuns la această provocare vizuală care îi obligă să se gândească la cine sunt ei de fapt (ceea ce nu au nici un chef să facă, iar asta e de salutat!), devin violenţi.
Asta e şi esenţa pildei lui Isus (dacă e să poată fi explicitată în cuvinte) - cel care ridică piatra şi vrea să lovească e chiar mai vinovat decât cel care deja a lovit, pentru că dacă cel care a lovit deja a facut-o inconştient, cel care adoptă poziţia justiţiarului - vrând să facă dreptate - e cel care “loveşte” premeditat, folosind Binele ca pe o armă. Iar cei care fac rău sunt întotdeauna mai puţin vinovaţi decât cei care vor să pedepsească Răul, sau măcar să-l pună la colţ, pentru că atunci când Binele pedepseşte Răul înseamnă că Binele începe să acţioneze după însuşi principiul Răului, servindu-i acestuia şi nu sieşi. De asta pare Răul să triumfe în permanenţă în lume, în timp ce Binele nu rămâne decât un vis frumos al umanităţii - pentru că Binele e slujit aproape întotdeauna cu uneltele Răului, făcând ca Răul să apară în mod constant mai pur, mai autentic şi mai inocent decât Binele, care e incapabil de a-şi urma până şi propria logică internă.
Aş zice, deci, că dreptul de “a fi tu însuţi” devine un delict abia în momentul în care chiar îţi imaginezi că eşti ceva (sau cineva), pentru că numai în acel moment începi să te limitezi cu bună ştiinţă şi nu îţi mai permiţi să fii orice.
Prada_devil
nu poti sa mergi in scoli si sa-i pui in fata copilului povestea cu orientarile sexuale.asa au facut si olandezii.si ce au reusit?care a fost urmarea?societatea le-a sarit in cap.si nu uita cum sunt vazute pers cu alte orientari sexuale in Olanda si cum e situatia la noi.hai mai bine,intai noi,cei care facem parte din acest cerc,sa ne construim o imagine…
mai apoi sa avem si pretentii.
gresesc?
am mai vazut faze de genul acesta, toleranta in Romania atinge cote alarmante: minus 99 %
citind astea mi-as dori sa pot bumbaci un heteroi din asta,dupa care sa il reduc la simpla conditie de futac.
ViperJack: Imi place ideea tare mult!!
Jumper: O “imagine”, dorinta de a o crea, nu este nimic altceva decat o bariera in interiorul careia vom sta limitati la ceea ce am creat.
Rekcah89: M-am tot gandit la ce ai scris, e adevarat ca in Romania toleranta nu e ceva care “face ca lucrurile sa mearga”. Insa, nici nu cred ca dorinta prea mare de a fi “tolerat” este foarte potrivita. Nush, ma documentez io ce-i si cu toleranta asta dom’le. Ceea ce ii sigur, ii ca io unul nu mi-as dori sa fiu foarte “tolerat”.
toleranta nu este altceva decat o forma mai politicoasa a urii.
Cred că ne place ideea foarte mult! :))
Cât despre toleranţă ca formă politicoasă a urii. Aici nu prea sunt de acord. Sau nu în totalitate. Acum referindu-mă la prieteni, iubiţi, familii, etc., fiecare avem “metehnele” noastre, care pe ceilalţi i-ar putea scoate din sărite. Le tolerăm însă defectele, pentru că le avem pe ale noastre proprii, care sunt tolerate la rândul lor.
Până la urmă capacitatea de a tolera atinge un rang de virtute, ceea ce nu o face, desigur, infinită şi infailibilă.
Adevărul se află undeva la mijloc, având în vedere că această capacitate de a tolera ţine în mare măsură de individualitate.
“Gandesc, deci Exist!”
Foarte dragutza poza asta hmmmmmmmmm :p
Cat despre toleranta io zic ca mergem spre bine avand in vedere ca suntem in plina schimbare dar cu cat mai multa libertate avem cu atat mai anarhisti var fi cei ce sunt contra, niciodata nu vor fi cu toti toleranti. Anumite expresi nu merita bagate in seama chiar daca ne deranjeaza dar daca suntem batuti atunci cred ca trebuie sa se faca dreptate.
<p>Intoleranta atrage intoleranta? <br />
Eu spre exemplu, cand sunt intolerant, nu sunt tolerat. Oare daca as fi intolerant cu toata lumea as mai fi macar un pic tolerat? Sau ca sa fii tolerat trebuie sa fii … nu asa de intolerant? Si cunosc o gramada de oameni intoleranti care au pretentia de a fi tolerati.<br />
Ce dracu e toleranta asta pana la urma? Ca eu deja cand aud “toleranta” ma gandesc ca unul se crede superior si il crede pe celalalt inferior, altfel spus, a-l TOLERA pe cel de langa tine inseamna a-l privi deja de sus. Sunt sigur ca de multe ori se face confuzia intre a tolera/a accepta si a nu pasa cuiva daca scufita Scufitei e verde si nu rosie, cum ar fi trebuit.<br />
Eu spre exemplu nu vreau nici un fel de “toleranta” de la cei din jurul meu, pentru ca acum vorbim, nu-i asa?, de omenesc, si nu numai de sexualitate. Nu vreau sa ma priveasca nimeni nici ca fiind inferior, si nici ca fiind superior, pentru ca exista, din cate pot simti in lume, si un complex de superioritate, nu numai unul de inferioritate. Si daca tot nu vreau sa fiu privit nicicum, ar urma, prin logica gandirii, sa fiu tratat indiferent. Da, indiferenta doare cel mai tare, indiferenta alina orice durere, indiferenta naste relatii interumane sau prabuseste sentimente puternice. Totul mi se pare ca pleaca de la indiferenta. Chiar si intr-un flirt, se joaca un rol al indiferentei, mult mai placut decat o intelegere tacita, animalica aproape, a instinctelor, afirmativa (de genul “si eu cred ca esti bun rau”) sau negative (”muta-ti cuibul, ca nu ai fata de mine… “). Si ce constituie joc, ma atrage, ma provoaca… Tot ce inseamna incertitudine, intrebari, cautare, scanteie….<br />
Iata, deci, de ce ma bucur eu nespus pentru ca nu sunt tolerat.<br />
voi ce ziceti? Aberez deja nu?</p>
La mine cand cineva imi este indiferent mi se rupe daca ma tolereaza sau nu. De fapt in cazul meu daca cineva reuseste sa-mi “castige” indiferenta chiar nu are cu ce sa ma atinga.
<p>da, dar “indiferenta” aia ma atrage :D. Pentru ca in cazul asta… sa zicem… daca ai interactionat sau rezonat cu un om un timp, iti poate fi orice, numai indiferent nu, oricat de “indiferent” ai vrea sa fii. Si in cazul asta e o indiferenta-joaca, o indiferenta ce cauta sa fie reala, ca un copil de 4 ani care imita un om matur. Adevarata indiferenta intervine atunci cand …FARA SA VREI sau fara sa te gandesti… iti devine cineva indiferent.</p>
Toleranta implica o doza mare de falsitate in relatile interumane. “A tolera” presupune deja existenta unui sentiment neplacut, de respingere ce se cere depasita in numele a ceva mai bun. “Tolerant” e cel care, desi nu-l intelege pe celalalt si il deranjeaza diferentele pe care acesta le exhiba, incearca totusi sa-si impuna ca aceasta neintelegere sa nu-l afecteze prea tare. Ceva in genul - “nu te suport, dar te respect indeajuns ca sa ma oblig sa te suport si sa ma fac ca nu-mi pasa”. Implicand respectul fata de celalalt, toleranta e o forma de politete - o evitare mai… diplomatica a conflictului. Acolo unde exista toleranta exista mutre acre si zambete fortate.
Acceptarea, pe de alta parte, presupune o relationare interumana de tip diferit, pentru ca desi exprima cam acelasi grad de falsitate (a incerca sa pretinzi ca-ti place ceea ce de fapt te deranjeaza), nu pleaca totusi de la premiza nevoii de respect. Cel care “accepta” ceea ce nu-i face placere, nu o face din respect pentru celalalt, ci din “respect” fata de sine insusi, sau mai bine zis din convingerea ca celalalt are, pana la urma, tot dreptul sa fie el insusi, si chiar sa fie deranjant. “A accepta” pe cineva e reflectarea faptului ca si tu iti doresti, la randul tau, sa fii acceptat in ciuda idiosincraziilor pe care, poate, le starnesti in jurul tau. Acceptarea celuilalt e oarecum, din aceasta cauza, un pas inainte fata de simpla tolerare a unor lucruri neplacute, desi e un pas facut realmente din interes (nu dezinteresat).
Toleram ca sa nu avem dureri de cap; acceptam ca sa ne simtim bine. Diferenta intre celedoua e doar o chestiune de nuanta.
Cu indiferenta insa, chiar ca e o poveste interesanta. De vreme ce atat “tolerarea” cat si “acceptarea” celui de alaturi sunt forme diferite de abordare a unei reactii viscerale de respingere nascute in prezenta celuilalt, e clar ca nici una dintre ele nu are de-a face cu indiferenta. Indiferenta fata ce ceva (sau cineva) presupune o lipsa de interes, adica o perceptie a lipsei unui potential pericol, caci interesul (cu sensul de “atentie”, nu de “interesare/profit”) se naste numai daca ceva este inregistrat ca un potential pericol. Ceea ce nu ne capteaza atentia face parte din banal, din decorul cotidian care nu ne “atinge” deloc prin prezenta sa (un “peisage”
).
Indiferenta cuiva fata de tine te face sa te simti banal, te face sa vrei sa rupi zagazurile propriei tale fiinte si sa iesi cumva in evidenta. E chiar un joc, pe undeva chinuitor, dar fara indoiala intens si… irezistibil. E, poate, jocul devenirii.
Imi spunea cineva mai demult ca in viata cel mai mult conteaza asteptarile (”expectations”). Cum ma astept eu ca cineva sa reactioneze imi determina toate actiunile, ba chiar imi dirijeaza gandirea. A avea asteptari fata de cineva, a dori ca cineva sa raspunda nu in felul sau, unic si irepetabil, ci in felul imaginat de noi, e un lucru de care ma intreb daca se poate scapa. Poate ca asta e esenta Puterii. Nu ne putem infrange propriile asteptari decat lasandu-l pe celalalt sa fie el insusi pana la capat, adica oferindu-i libertate totala. La prima vedere e un lucru simplu - cel putin teoretic - insa in realitate intervin si asteptarile celuilalt fata de tine, adica masura in care si tu esti lasat sa fii tu insuti. Din acest joc complicat al libertatii dintre indivizi se naste devenirea amandurora.
Indiferenta reprezinta tocmai lipsa asteptarilor. Cand cineva nu mai are asteptari fata de celalalt relatia se stinge precum o baterie epuizata. Atata vreme cat ceva inca te mai atrage la celalalt, cat inca iti doresti ca el sa raspunda intr-un fel anume ideilor pe care ti le-ai facut despre el, se poate spune ca inca exista mister si pasiune. Iar o relatie reusita este aceea din care pasiunea si misterul nu mor niciodata. A-l “dezlega” pe celalalt ca pe un careu de cuvinte incrucisate poate fi o provocare aproape la fel de pasionanta ca aceea a navigarii prin necunoscut, cu deosebirea ca finalitatea difera, fiind deschisa in cazul din urma si inchisa in primul caz (prin persistenta scopului care se cere a fi urmarit si atins).
Bah, nu mai schimbati temele ca tema actuala functioneaza pe baza de widget-uri si chiar dupe ce se re-activeaza nu se pun singure la loc. Si daca a-ti vazut ca nu ii ca inainte, un sms se putea trimite.
Asa, acum ca am aflat ce-i si cu homofobia, molestatul, toleranta, indiferenta, acceptarea si widget-urile, putem sa trecem mai departe, right?
Doammnneeee , pe mine de ce nu s-o fi gasit nici un holtei sa ma bata sau sa vrea macar? ca am asa in mine o acumulare de stres combinat cu energie negativa … incat as fi foarte bucuros sa ma pot debarasa de ea, intru “purificare”. si sa ma pot apoi lauda si eu ca fiind victima a intolerantei… mama lor dară de heteroi !
Îmi vin în minte câteva idei: aş demara cu inculpaţii o acţiune energică în urma căreia ei ar putea înţelege mai bine “fenomenul” gay: în afară de banala confruntare fizică,…. cătuşe, despuiere, faţa la perete, şi … “spălarea gândurilor” pornind de la urmă/spate către înainte, normal, cu … furtunul de pompieri… În acest fel cred că s-ar înfăptui o benefică purificare a gândurilor de ambele părţi… maleefice.
intreb si eu ca tot omul….daca gasca …gloata …zicea: “Uite o domnisoara” te avantaja mai mult?
Btw…ca era sa uit “La multi Ani” tuturor…doamnelor…domnisoarelor…marilor doamne…restul e poveste.
Uite.. de ce tanjim dupa acceptarea unor oameni cu care nu vrem sa semanam?
pt ca ii vedem in fiecare zi
Senseless: Da, probabil.