No menu items!

De ce nu sunt un blogger adevarat?

Acelasi autor

Cum Sunt?

Chestionarele completate vor fi postate pe website-ul în curs de dezvoltare, pe măsura completării lor: www.cumsunt.ro! Scopul poveștilor comunității LGBT este să ofere informații heterosexualilor cu...

Excesul de prea mult curcubeu dauneaza grav sanatatii (mintale)!

Frate, ce aveti toti cu cacatu' ala de rainbow!? Plm, zici ca DarkQ a devenit brad de Craciun. Bine, ideea e ca am observat...

Bunul gospodar isi face vara sanie si iarna car. Uneori.

Rasfoind Internetul, acum cateva zile, am dat peste un articol din publicatia online Ring, un alt tabloid specific romanesc unde fiecare titlu contine macar...

Gelozia, bat-o vina

Am fost un om extrem de gelos si posesiv, m-am mai domolit deoarece pe de-oparte experienta m-a invatat ca nu poti inchide un partener...

Cel mai mare regret din viata mea…

... este ca sunt gay. Pe masura ce trece timpul regret din ce in ce mai mult acest lucru. Ideea de ca lumea gay...
RobertG
RobertGhttps://darkq.net
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

Pentru ca nu tin sa fiu un blogger care scrie ca sa nu isi dezamageasca scriitorii. Pentru ca de multe ori mi-e greu sa nu admit ca unele comentarii sunt de-a dreptul imbecile. Pentru ca nu vreau sa fiu “dragut” cu cititorii (as putea si mi-ar iesi de minune) ca sa confortez.

Pentru ca nu imi place sa ma “agat” de orice rahat se scrie prin presa online ca sa vin si sa rastalmacesc aici. Pentru ca habar n-am de ce va place sa ma cititi si stiu ca cei mai multi dintre voi preferati blog-urile pe care autorii isi varsa nesansa vietii si barfesc despre vedete (mai mult sau mai putin) care se poate sau nu sa fie gay.

Pentru ca nu vreau prieteni cu “nick-name” pe care sa-i urmez pe Twitter. Pentru ca sunt cinic, antipatic si imi place sa critic. La prima “ochire” asta crede lumea despre mine. Iar noi traim intr-o epoca in care oamenii se multumesc cu ce vad la prima vedere, se multumesc cu niste carapace de broaste testoase. De aia citesc cretinii doar cu ochii. Astfel totul e la prima vedere si e simplu. Mult mai simplu. Batjocoritor de simplu.

Pentru ca nu traiesc din bloguri. Pentru ca nu am acceptat niciodata oferte de la diverse firme (au fost cateva de cosmetice, solarii si alte girl-stuff) a face reclama pe blog. Pentru ca nu reusesc sa scriu de cinci ori pe zi indiferent de subiect. Pentru ca nu ma intereseaza numarul de comentarii. Pentru ca initial vroiam un jurnal online.

Pentru ca nu inteleg de ce exista cuvantul “comunitate”. Pentru ca nu fac poze cu telefonul si filmez cu 3 frame-uri/secunda vreun concert papetic si-apoi sa ma laud ca am fost la “jazz”, atata vreme cat nici macar nu stiu ce e aia. Pentru ca nu as putea fi sincer niciodata si sa fiu 100% obiectiv.

Pentru ca ma enerveaza sa scoata cineva din context 3 cuvinte, sa le inverseze intre ele si sa faca o epopee. Pentru ca eu nu sunt si nu voi fi niciodata blogger.

De ce am totusi blog?

Previous article
Next article

9 COMMENTS

  1. Dragul meu,

    Dupa cum tu prea bine stii, nu-i neaparat musai sa fii blogger ca sa ai blog.
    Eu cred, de altfel, ca unul dintre baiurile majore ale lumii asteia in care traim este felul, cel mai adesea naiv, in care se stabilesc aceste “relatii” de tip asociativ, in functie de care ne-am obisnuit sa ne “contabilizam” izbanzile…
    Sa luam, bunaoara, exemplele de mai jos:
    – succesul meu e cu atat mai mare cu cat mai multe persoane au luat cunostinta de existenta mea
    – prosperitatea mea trebuie corelata direct cu eforturile mele de a fi cat mai ostentativ, astfel incat acest “detaliu” al existentei mele sa nu poata trece neobservat
    – exhibarea detaliilor ce tin de intimitatea fizica si de cea a trairilor e o masura a emanciparii si a neingradirii de prejudecati
    – agresivitatea verbala e unitatea de masura cea mai eficienta prin care se cuantifica puterea de convingere
    – numarul de decibeli este argumentul care valideaza sau invalideaza o afirmatie
    …si insiruirea ar putea continua…
    Asa se face ca lumea in care traim a ajuns sa fie un tablou grotesc, populat cu creaturi gen Nikita, Oana Zavoranu, Monica Columbeanu si altele asemenea…
    Ca ne place sau nu, ca il asumam au ba, conceptul de “comunitate” exista, la fel cum exista si cel de “individ”. Mai mult decat atat, cel mai adesea, aglomerarea gregara sub umbrela istoriei a membrilor unei comunitati s-a aflat in antiteza cu nevoia unora dintre membrii comunitatii de a-si exprima individualitatea. Valabil in cazul macro – comunitatilor, ca si in cazul micro-comunitatilor.
    Astfel ca, si in comunitatea la care tu si blogul tau faceti referire, exista barbatul – femeie (sau femeia – barbat?) care isi face dreptate apeland la argumentul decibelilor si, eventual, al fortei fizice, exista echivalentul masculin al vampei ce sare la gatul “adversarului” cu argumentul ca adevarul sau e mai adevarat decat adevarul celuilalt, caci intensitatea trairilor ii valideaza acest adevar, dupa cum exista si cel care nu are nevoie sa isi valideze vreun adevar anume, posibil si pentru ca, in sistemul sau de valori, nu dispune de vreunul…De cealalta parte, insa, exista indivizii – membri ai acestei comunitati inzestrati cu simtul masurii, al realitatii si al valorii (ca exponente ale bunului simt). Exista acei reprezentanti ceva mai discreti, mai putin zgomotosi, cei care stiu sa isi pondereze afirmatiile, neinsemnand prin asta ca le sunt diminutivate trairile…ba dimpotriva…
    Nicio comunitate nu e mai buna sau mai rea decat o alta. Dupa cum niciun om nu e neaparat mai bun sau mai rau, binele si raul fiind “colegi de apartament” in fiecare dintre noi. Cand insa ceea ce, in termeni valorici, desemnam a fi “rau” devine exponent, atunci se produce o criza a valorilor care intoarce lumea cu susul in jos. E momentul pe care, din pacate, in plan personal, depinzand, fireste, de cel social, economic si chiar istoric, il resimtim cu totii astazi.
    Banul nu mai e demult doar o conventie. El a devenit in timp singura masura a succesului. Reusita nu se mai cuantifica aproape deloc in consecintele pe care le produc faptele noastre. Valoarea, doar ea, nu mai e de-ajuns, acum se clameaza populismul. Actorul nu mai e de-ajuns sa fie actor (fie el si unul social), e neaparat musai sa devina vedeta. Vorbele, de orice fel ar fi ele, nu se mai rostesc, se declama. Trairile nu mai sunt doar individuale si discret – perceptibile frisoane ale eu-lui, ele trebuiesc validate prin urlet, prin expunerea in spatiul public. Uneori mi-e teama ca nici cerul, bietul de el, nu mai numara stele, ci staruri!
    Ei bine, in tot acest context zbuciumat, e oarecum firesc ca blog-ul inceteaza sa mai fie un jurnal personal on line. El se tabloidizeaza si, exact ca pentru orice tabloid, masura succesului sta in numarul de cititori (cum ar veni – tirajul) si in incasari.
    Cum insa pe lume, stim prea bine, “toate-s vechi si noi sunt toate”, nu-i exclus si nici condamnabil sa se izbandeasca prin jurnal (jurnalul, de altfel, e un gen care a facut “cariera”, inca de pe vremea cand lumea nici nu visa macar la paienjenisul lui “www”).
    Cuvintele au o viata a lor. La fel si vorbele. Cuvintele sunt (aproape) la fel de vitale ca si oamenii. Si in lumea lor functioneaza o lege a selectiei. Vorbele spuse / scrise in vant vor disparea. Ceea ce va trebui sa ramana scris, insa, va ramane. Fie si doar ca dovada a unui demers personal…de cautare…de gasire…de re-gasire…Daca intelegi ce vreau sa spun, dragul meu.
    Asa ca randurile astea nu vor sa spuna, in fapt, decat (putin original, de altfel, indemnul dateaza de pe la 1848): scrie, numai scrie… Nu te gandi daca o faci pentru tine sau pentru altii, putin importa! Caci poate cele mai valoroase lucruri sunt cele pe care, inainte de a le face pentru ceilalti, le facem pentru noi insine.
    Zici un lucru interesant despre testoase si carapacea lor…Dar despre exuvii ai auzit? Despre cum fluturele devine el insusi tragandu-se din omida? Despre cum abandoneaza succesiv gogoasa dupa gogoasa dupa gogoasa, pana cand prinde aripi si poate astfel sa se inalte? Despre gogoasa – lacas, care ramane in urma, drept marturie a unei evolutii?
    Dincolo de tot si de toate, urmele scrise ce raman nu-s altceva decat vechile haine ale celor care-am fost candva…exuvii…

  2. blogger e o persoana care scrie un blog indiferent cum o face
    ai fi putut sa scrii ceva de genul “De ce nu sunt ca toti blogger-ii” si atunci era mai motivat tot bla bla-ul asta
    @anonim – prea mult scris pentru un comentariu, mai bine scrie un blog

  3. Ok. Cred ca ai dreptate John pana la un punct (io ma refeream la “blogger” intr-un alt sens). In consecinta, am schimbat titlul in: “De ce nu sunt un blogger adevarat?”

    A nu se intelege ca sunt un blogger fals. 🙂

  4. Sincer nu am vrut sa comentez la articolul asta… dar cum eu mai mereu am probleme cu Ionel care nu sta in banca lui si ma impinge la tot felul de actiuni ne-gandite, iata, cu o mica sfiala in suflet, ca si cum ar fi unul din ultimele comenturi (cred ca am voie sa scriu “comenturi” fara a fi judecat sau invinuit de o fortare de neologism.), o sa ma simt putin atins de puful ce pluteste in aer si totusi am sa imi expun parerea.
    In primul rand, ma simt vinovat intr-un fel, pentru situatia creata acum cateva zile… pentru ca da, am aprobat comenturi fara sa tin seama de ceea ce vroiau sa comunice. Da, am uitat ca totusi nu e blogul meu, ca totusi dreptul acesta ar trebui sa il am numai cand e vorba de un articol al carui autor sunt eu. Pentru asta imi cer scuze, chiar mi-am inchipuit ca nu e o problema asa mare in a da oricarui om, indiferent de numarul de neuroni, indiferent de educatie, indiferent de credintele si gandurile sale, dreptul la a spune ceva. Asa mi s-a parut mie corect. Poate ca imi exagerez cateodata acest simt al dreptatii si corectitudinii si tocmai din cauza asta gresesc… Pentru asta, repet, imi cer scuze.
    Dar nu imi cer scuze pentru tot ce am scris aici. Nu imi pare rau ca mi-am exhibat trairile sufletesti, sau chiar fizice. Pentru ca poate blogul asta e unul din putinii mei prieteni. M-am confesat lui, mi-am asternut simtirile,durerile, gandurile… si apoi m-am simtit mult mai bine. De fiecare data. Da, asa e, puteam sa le scriu intr-un jurnal personal. Dar pentru mine conteaza si parerea celorlalti. Conteaza pentru mine sa stiu daca poate exagerez sau nu, daca gresesc sau nu, daca e normal ceea ce gandesc sau nu… Acum o sa spuneti: de ce nu vorbesc asta cu un prieten bun. Tocmai pentru ca pentru mine parerea unui singur om e subiectiva, pentru ca poate acel om nu imi poate oferi o imagine completa… Asta e tot. Am folosit blogul in scop personal…
    In acelasi timp, nu imi pasa daca cineva imi aproba sau nu simtirile. O sa spuneti ca e o contradictie la mijloc. Dar nu este. Daca imi place sa ascult parerile celor din jur, nu inseamna ca imi place sa le si urmez. Poate ca am nevoie doar de un sprijin a unei indoieli din interiorul meu. Poate am nevoie de aprobarea tacita a celui mai prapadit om din punct de vedere intelectual care scrie pe blog… pentru a ma simti mai impacat cu mine. Iarasi… un scop egoist. Nu imi pasa daca cineva ma judeca, nu imi pasa daca cineva ma aproba sau nu. Imi pasa doar de cum ma simt eu. Daca imi aduc bine aminte, nu am scris un articol decat atunci cand am avut o problema ce nu imi dadea pace. Am scris fara sa ma gandesc prea mult si apoi mi-am citit gandurile. Si le recitesc periodic. Imi face placere sa stiu ce gandeam in anumite momente… imi face placere si imi aduc aminte de alte clipe traite…
    E ca un album foto… cu ganduri.
    Si legat de OTV… si de comparatiile dintre oameni. Nu m-a pasionat niciodata subiectul asta. Pentru ca intr-un fel sau altul, ma pun in pielea oamenilor, sau macar incerc. Incerc sa il inteleg, sa inteleg motivatiile comportamentului sau problemele ce nu ii dau pace. Fac asta cand nu sunt egocentrist. Mi se intampla rar. Si pentru ca ma pun in pielea altor indivizi… ii inteleg. Nu pe toti. La un moment recunosc ca nu imi sta in putere sa inteleg pe fiecare… si ma las pagubas… Macar am incercat. Apoi nu imi vine … dupa atata efort de intelegere… sa fac comparatie intre mine si ceilalti… Nu ma incanta cu nimic sa ma privesc din afara si sa ma vad cu o treapta mai sus decat ceilalti. Chiar nu ma incalzeste cu nimic. Nu ma face fericit… Fericit ma face un om, nu gandurile mele despre mine sau ceilalti. Fericit ma fac multe lucruri marunte, ca si pe tine Robert, impartasite cu cineva drag. Dar pentru astea nu trebuie sa gandesti prea mult. Nu iti trebuie educatie prea multa, prea multe carti citite sau piese de opera ascultate. aaa ca fiecaruia ii plac lucruri marunte diferite, e cu totul altceva… Conteaza sa gasesti pe cineva cu care sa le imparti… sau mai multi… conteaza ca acei oameni sa pretuiasca acele clipe la fel ca tine. Daca nu se intampla asta, nu trebuie sa ma gandesc prea mult de ce e asa si nu altfel. Pur si simplu asta e… Acel om caruia de exemplu nu ii place vizionarea filmului postat anterior savurand un ceai poate are motivele lui sa nu o poata face, sau simti… (apropos, mie mi-a placut f mult).
    Mie imi plac de exemplu oamenii care nu gandesc prea mult… pentru ca par mai reali… pentru ca au acea inocenta prin care nu isi pot ascunde prea bine simtamintele… pentru ca de la ei nu te poti astepta la bine sau la rau, ci la bine amestecat cu rau. Ei nu stiu foarte bine diferenta dintre bine si rau pentru ca binele si raul exista in mintea lor doar in forma pe care o inteleg ei, nu incearca sa isi construiasca sau sa isi imbunatateasca aceasta forma… sau imagine. Si sunt mai fericiti… si daca ii intelegi te simti si tu (adica eu) mai fericit.
    Nu cred in ideea aceea cum ca scopul omului pe lume este acela de a se slefui si a-si perfectiona in mod constant conditia de om-fiinta superioara, pozandu-se din cand in cand pe treptele societatii (asa cum un body-builder isi masoara din cand in cand bratul), ci cred in ideea ca scopul omului pe lume este acela de a trai, a fi fericit si a face pe alti oameni fericiti, fie si numai prin fericirea pe care o emana.
    Astfel ca ma simt mult mai bine exteriorizandu-mi simtamintele (fie chiar si daca provin din regnul animal) decat despicand firul in 4 prin idei slefuite si sustinute ca piesele unui bun jucator de sah, pentru ca oricum victoria nu m-ar face mai fericit.

  5. Blogul este o specie literară suficient de obraznică pentru a nu admite grade de comparație. Pe firmament există globuri-și-atât. Mari sau mici, cu colț[ur]i sau fără, mai șterse sau mai strălucitoare, mai scumpe sau mai ieftine, de vitrină sau de nișă. Dar când vine vorba să le compari, nici unul nu rezistă – toate se fac țăndări…

    În primul rând, ca specie virtuală, cu cât un blog se revendică mai tare ca fiind ”realitate”, cu atât mai ne-simțit este. Sigur că nesimțirea e, pe cât de incitantă, pe-atât de contagioasă. Reality-Blogul e de natură să atragă trafic și rating, dar cine își închipuie că un reality-show are ceva de-a face cu realitatea se înșeală amarnic. Frânturile de viață povestite, ca și albumele de fotografii, sunt doar urme pe care realitatea vieții de zi cu zi le lasă pe un suport sau altul. Relicve. Cioburi de globuri. A încerca să ghicești viața cuiva din blogul său personal e o operațiune prin nimic diferită de ghicitul în cafea. Fiecare vede acolo numai ce-l duce mintea.

    Unii ar spune că între cuvântul scris pe hârtie (cum e cazul literaturii clasice, tipărite) și cuvântul scris pe ecran (à la blog) nu e nici o diferență. Dar asta e doar o impresie. Ecranul determină, prin însăși natura sa fluidă, un alt tip de scris decât cel destinat cărților tipărite. Ecranul te absoarbe într-un fel anume, se face purtătorul de cuvânt al unui „eu” inexistent. Eu, cel care scriu acum, sunt cel ce vrea să se facă auzit, cel care fuge de el însuși înspre ceilalți, ori atunci când mă aflu în fața colii albe de hârtie legăturile mele cu lumea sunt tăiate și orice posibilitate de scăpare sau de refugiu lipsește. Foaia de hârtie mă conține pe de-a-ntregul, pe când ecranul îmi dă viață într-un fel nou, fără însă a mă conține câtuși de puțin. E, într-un fel, diferența dintre vis și iluzie.

    De aceea, blogul care se recomandă ca fiind ”adevărat” e cu atât mai fals cu cât pretenția sa de veridicitate și autenticitate e mai acută. Pentru că, scriind pe blog, eu voi fi întotdeauna doar un eu ipotetic, un eu cu valoare de piață, un eu dezirabil și comestibil. Nu real, ci hiper-real, un bibelou de porțelan recondiționat din bucăți. Viața cuiva, așa cum apare ea pe un blog, e un simplu artefact. Bucățile or fi ele adevărate, întregul însă nu. Dar numai întregul contează, or pe blog tocmai „nimicul” acela dintre bucăți lipsește. Și nu numai că lipsește, dar locul său e luat de un lipici cu sclipici… Blog “adevărat” nu există decât în povești și numai povestea [din spatele unui] unui blog face ca respectivul blog să fie interesant și atractiv. Dar, spre deosebire de o carte, care este însăși povestea pe care o conține (no strings attached), povestea unui blog nu e blogul în sine – ea poate fi doar deslujită sau ghicită, dar nu atât din interacțiunea personajelor istorisirilor uneia sau alteia dintre postări, cât din reacția comentatorilor la cele scrise.

    În al doilea rând, dar decurgând oarecum din prima observație, blogul nu e un jurnal online, în ciuda opiniei larg răspândite care echivalează cele două forme de exprimare. Un jurnal îl ții pentru tine și apoi, eventual, te hotărăști să-l publici. Un blog e mai-mult-decât-contrariul unui jurnal: deși e despre tine, e ținut pentru alții și e publicat pe măsură ce îl scrii. De aici decurge caracterul inedit și uneori scandalos al blogurilor, de intimitate neasumată, de obsesie insuportabilă de care nu poți scăpa decât comunicând-o.

    Un blog e ca o barcă pe apă – dacă vâslești, ai șansa să ajungi departe, dar nu asta e important. Singurul lucru esențial, rostul bărcii, e că nu te lasă să te scufunzi. Nu contează unde, dar undeva tot ajungi. Ăsta e și rostul globului – nu contează că e cubic, principalul e că-i un tot. Din punctul ăsta de vedere, tot cubu-i o sferă. Și se pare că blogosfera asta plutitoare reușește foarte bine să ne țină obsesiile la suprafață. Mă rog, acest „foarte bine” poate fi de fapt foarte rău, dar asta e o altă discuție…

    8)

  6. Fire: Sunt lucruri mai importante decat comentariile imbecile, insa ma uitam acu’ vreo 2-3 saptamani si nu-mi venea sa cred: prostie dupa prostie. Si azi, era un commentariu cu continutul: “Da” la postul ala cu Constanta si Soul. Ieri mai era O bula care nu stia cum se ajunge in sauvage, DAR trebuia sa fie insotita si sa fie dusa. In alta zi era unu care vroia sa ne faca bogatane cu conditia sa ne prostituam. Pai… nah… si rasul de ceva/cineva are o limita.

    Uneori chiar ma uit si rasfoiesc blogul, inainte sa adorm si ma gandesc ca a trecut ceva vreme de cand se travestea Kenno si Menyus… holloween-ul… cand nu stiam cine e grid… nopti de betie… samd. Poate si de asta ma irita cumva sa vad printre randurile frumos asezate si diacriticile toate la locul lor ale lui gridu’, gandurile tale, ale Ligiei… cate un… cacat (scuze de expr) care nici macar nu citeste ce scrie, el doar scrie, acolo unde se nimereste.

    Stii, si pe Internet incepe sa fie o ordine… site-uri mai curate, se lupta (asa cum se poate) impotriva spam-ului, rapiditate, etc. Sincer, nu ma intereseaza sa fiu adaugata lista cuiva de mess ca apoi sa primesc cu regularitate mass-uri patetice cum ca nush care i-a furat zestrea din casa cand fu la futut si sa nu mai aiba nimeni incredere in x-ulescu…. sau sa trimit mass-ul la inca 244.552 persoane ca sa mi se implineasca toate dorintele, sau nush in ce cont sa transfer repede-repejor bani ca moare Tatiana de nush’ ce boala rara, cu nume frantuzesc ca sa sune mai pompos si mai grav.

    La fel si aici: in tot amalgamul asta de ganduri mai vine cate unu sa ne faca vedete porno dar sa achitam intai 100Euro – taxa de inmatriculare, mai vine cate o disperata dupa pula care isi lasa numarul de telefon si vrea numai un bip, ca suna el inapoi la orice ora, sau nush ce frustrat str8 care o da in in sus si in jos cu familia si jura ca ne va omora pe noi si pe familia noastra… si daca nu ne va omora el, sa nu mai avem ever noroc (de parca’r da pe dinafara) si altele, cate si mai cate.

    Astept in fiecare zi cu nerabdare neimaginabila sa sa imi verific adresa de mail admin@d****.net ca mereu am cereri de link exchange de la diversi webmasteri de site-uri gay. Asta pentru ca darkq.net apare primul pentru cuvantul de cautare general: “gay” si alte variatiuni pe aceeasi tema (ceea ce e totusi o chestie). Vezi link-ul:

    http://www.google.ro/search?hl=ro&q=gay&btnG=C%C4%83utare+Google&meta=&aq=f&oq=

    Deci, afacerea (atentie, voi profita din asta) sta asa: ala imi pune mie un link intre alte 177282872 de liunk-uri care duc la orice, numai la ceva relevant comunitatii homosexuale nu, si eu… trebuie sa ii pun un link pe homepage cu ancora: “Hotel costinesti | FOARTE IEFTIN”. Deci, voi ajunge mai in fata in Google decat sunt acum (1), adica voi ajunge pe locul -1 sau chiar -2. Futu-i mama ma-sii de afacere.

    Practic am ajuns sa imi pescuiesc mail-urile reale din marea de spam. Nu stiu si aia de la protvnews de unde dracu’ or fi luat una din adresele mele de mail… ca ma incanta in fiecare dimineata cu: “Imagini socante. Catel cu coloana vertebrala strivita”, “Omorat in bataie de propria mama”, “Romania in recesiune”, “Rata somajului….”. Ce dracu sa mai zici? mi-as fi dorit sa fiu altfel dar… cand m-am uitat peste pozele cu catelul cu coloana strivita (puteam sa nu ma uit, dar nah, mai am si eu defecte si nu ma pot abtine) m-am gandit ca poate catelul ala, catelul 1422 (asa l-am botezat eu) a privit in ochi pe cineva si si-a scururat coada de bucurie cand primea o mangaiere. Si-atunci, cand vezi ca unii ca sa se distreze il fac praf pe catelul 1422… ce sa mai zici? Sa fii bun? Iertator? sa spui “Buna Ziua” in continuare zambitor? Tutusi, a murit catelul 1422. A murit cu coloana strivita de niste oameni care au murit de mult.

    O alta categorie care ma scoate din sarite e aia in care vreunul se chinuie sa doboare recordul de cel mai agramat bulangiu din Univers. Si atunci se scrie asa:

    “Ast …. ufff… brb lol, este un ex. de scr.s…. scz shi va iubesc. Shi ancep cuvintele care anceo cu a din i cu a din a”.

    Si io ma distrez pana la un punct… dar crede-ma ca mi-a pierit pofta. Si-atunci, mai bine ne intelegem noi intre noi (si altii ca noi, ca asa e filmul asta in care traim) si cu asta basta. Ma uit de fiecare data si in Sauvage: de ce crezi ca cei care POT sunt cei mai singuri? Fa un exercitiu odata si uita-te sa vezi cine e singur in fapt. O mica paranteza: e una care tipa ca nebuna… de acopera tot Asereje-ul si Muroshavo-ul. Futu-i. (ca sa nu mai pomenesc ca buna de tipi a devenit buda de travestite care se travestesc pentru ca… “travesteala-i o arta”… 🙂 ). Parca imi pare rau dupa nenea body-guardu’ care venea sa verifice si pe sub fotolii daca nu se petrece ceva suptspect. Saracu’ tramvai… ce sta in fata sa Sauvage…. a ajuns de rasul troleibuselor de cand fetele stau la o tigateta si o barfulitza.

    Sunt zile in care imi place sa merg prin piata, sa privesc oamenii, negotul, mainile tremurande (nu am niciun fetish, ok?), porumbeii si pe nenea care ascute cutite si foarferce. Apoi trece un cacat cu un BMW, in care urla Gutza, ca el are valoare si bani, toate fara numar. Ah, mai e si amantul uneia, si gigolo. Si nimeni nu e ca el. Ce sa mai crezi?

    Noah, toate astea adunate dau un anumit rezultat. Fie ca imi place su nu sa o recunosc, ma afecteaza. Si cand ma afecteaza ceva, inlatur sursa. La mine nu merge cu faza ce o face matza cu bagatul rahatului sub ceva… pentru ca fie ca e acoperit sau nu, cacatul tot acolo e.

    Cam atat pentru acum.

  7. Si totusi oamenii iti sunt aproape Robert… Chiar si din umbra… Cand te saturi de cei din jurul tau … apari din ce in ce mai rar… apoi dispari. Candva… atunci… mi-am petrecut o noapte minunata cu tine. Si inca imi amintesc… Tu iti amintesti oare? Si ma bucur. Numele meu apare undeva aici pe acest blog. Multumesc.

  8. salut: Am o teorie intreaga pe tema aceasta. Imi place sa cuceresc, sa seduc, sa ating… imi place tot ceea ce tine de verbul “a simti”. Dispar pentru ca… sunt indecis. Pentru ca mi-e frica. Pentru ca asa e uneori mai bine pentru toti. Dar mai ales pentru ca majoritatea vrea mai mult decat imi ingadui sa ofer. (asta e o prostie, insa totul are o explicatie. 🙂 )

    Sunt clipe in care chiar imi pare rau ca am “abandonat” (nu am gasit alt cuvant…) anumite persoane care s-au intersectat cu mine intr-un mod placut. A fost o vreme in care era un soi de lupta tampita in mine… credeam in niste tabloide, imi spuneam ca asa trebuie sa fie si eram 100% pregatit sa sacrific orice pentru aceea idee.

    Nu mi-am dat seama pana nu demult cat de simplu si convenabil este sa ne mintim singuri, sa ne suflam fum in ochi. E adevarat ca nimeni nu ne face mai mult rau decat ne putem face noi insine.

    Acum lucrurile s-au mai schimbat putin (din fericire).

    PS: Apar mai multe nume pe blog si mi-e greu sa ghicesc. Intuiesc cateva nume… insa nu sunt sigur.
    PSS: Cu siguranta ai numarul meu de telefon. Trimite un SMS cu textul… Salut.

Comments are closed.

Vezi si...

Lipsa de esență a cuvintelor

”Dragul meu prieten drag, Îmi pare atât de rău! Nu am vrut să ajung niciodată aici! Poate că prin ce o să-ți spun o să te pierd, cu toate că acesta ar fi ultimul lucru pe care mi l-aș dori în lumea asta. Da, unicul meu prieten, te iubesc și țin...

Articole din aceeasi categorie