No menu items!

De ce isi sufla oamenii singuri fum in ochi?

Acelasi autor

De asta-data pentru FireMan

Stimate Domn, Fac pe aceasta cale cunoscuta opiniei publice aprecierea mea sincera fata de persoana Dumneavoastra si fata de inteligenta autentica lasata sa transpara din...

Certitudinile vin dinspre Rau sau dinspre Rai?

Draga identitate non-identitara, am citit cu atentie randurile tale si brusc am simtit cum ma invaluie parfumul discret, dar tentant, al unei mici “galceve...

Pentru Grid: Lucrurile pe pamant au inceput sa mearga prost

Fireste ca ai dreptate…nevermind identity…Mult mai important imi apare faptul ca ai revenit printre noi si nu oricum, ci cu generozitate! Chiar daca acum...

Povestea noastra se naste in furtuna, din asteptarea infrigurata a unui curcubeu. Suntem singuri pe lume. Doar noi, caldaramul incins, ploaia, promisiunea unui Inceput si o Strada cu Sens Unic care duce spre Nicaieri.

Stropii de ploaie se lovesc de asfaltul incins si sarutul acesta miroase a cremene. Cuvintele au aripi mari, de pescarus, si zboara nauc de pe buzele mele pe alte buze, iar zborul lor are parfum dulce-amar, de inceput de toamna intr-un oras pustiu, necunoscut. In buzunarul de la piept am o fotografie cu sufletul tau, iar atingerea ei e sarata ca lacrima si freamata ca marea in furtuna cand pescarusii nauci zboara dulce-amar peste stanci ascutite ce miros a cremene.

Stiu ca poti citi printre randuri, asa ca nu mi-e teama sa tac. In orice Inceput doarme incifrat Sfarsitul, asa cum orice inmugureste in primavara isi afla rostul si implinirea in toamna care va urma. Povestea asta nu difera prea mult de toate celelalte. Daca o citesti in lumina, e previzibila… Daca o citesti in intuneric, iti poti ascunde chipul si sufletul in spatele unei tigari aprinse. Vei simti atunci cum cuvintele au gust de scrum, iar ecoul lor miroase a vant dinspre Apus si a uitare.

Prins intre doua furtuni, Columb a ratacit drumul si nu a mai descoperit Tinutul Promis. Am rescris atunci Istoria, caci o Lume Noua n-a fost inca descoperita, ci doar visata o data, candva, si-atunci, la capatul unei lungi asteptari, pentru ca trebuia sa se nasca Ceva, s-au inventat Nisipul care Masoara Timpul si Aparatul care Transforma Argintul in Vesnicie. Surogate.

Cel care il inlocuieste pe Tu il priveste pe cel care ii tine locul lui Eu. E liniste. Acum iti poti stinge tigara. In intuneric imi poti vedea mai bine ochii si imi poti auzi mai bine gandurile. Mi-a pus piedica o tacere si tocmai m-am lovit de un cuvant. Zadarnic caut alinare, confruntarea cu un cuvant e mai mereu dureroasa. Alunec tacut pe caldaramul ud si imi fac trupul punte pe care se astern pasii tai. Pasii care te vor duce mai departe. Uneori zidirea unuia presupune prabusirea celuilalt.

Ma clatin purtand pe obraji povara calda a rasuflarii tale. Zambetul meu e-o tencuiala scorojita de ploi. Prin ceata rece se vad mai clar toate stelele. E-atat de multa speranta ascunsa in spatele amagirii! Daca iti daruiesc acum un ciob de sticla colorata in care se reflecta violet Rasaritul inseamna ca ti-am oferit in dar Apusul. Dar tu stii asta, nu? Iar daca in palmele facute caus iti aduc, atunci cand esti insetat, apa in care se oglindesc stelele, asta nu inseamna ca ti-am potolit setea cu lacrimile cerului, ci ca ti-am picurat pe buze, incet, incet, amagirea. Nisipul care masoara Timpul e reciclabil. Timpul nu. Aparatul care Transforma Argintul in Vesnicie s-a demodat. Vesnicia insa a ramas la moda, s-a permanentizat. Si s-a inventat Fericirea instant. Concentratul de Fericire. Fericirea la plic.

Cel care il inlocuieste pe Tu il priveste pe cel care ii tine locul lui Eu. Hai sa ne aprindem fiecare cate o tigara. Acum Tu se poate confunda cu usurinta cu Eu. In buzunarul de la piept am o fotografie cu sufletul tau. Joc sotron pe caldaramul cu miros de cerneala al Caii Lactee si nadajduiesc sa iti astern lumea la picioare. Lumea e cu susul in jos. Tu esti Eu, iar Eu sunt Tu. Ploua piezis, dinspre pamant inspre cer, iar osia Carului Mare miroase a cremene si a scrum. Lacrimile plang ochi mari, larg deschisi, care privesc inspre inauntru. Din fum se intrupeaza tigara, tot la fel cum din vartejul de aer ce se zbate se naste, alb, pescarusul. Literele cad incet-incet din cuvinte, iar coala pe care iti scriu povesti stie acum pe de rost sensul tacerilor noastre.

De ce isi sufla oamenii singuri fum in ochi? Poate pentru ca, prin cortina de fum, contururile se vad mai intotdeauna altfel. Usor diferite. Usor estompate. Usor ireale. Usor. Infinit mai usor…

Ploua diluvian peste lume. Povestea a ajuns la final si s-a nascut dintr-o intrebare si din asteptarea unui curcubeu.

A fost odata…ca niciodata… ca de n-ar fi fost, nimic nu s-ar fi povestit… Chiar asa: de ce isi sufla oamenii singuri fum in ochi?

7 COMMENTS

  1. Sau ca si cum ai mangaia ceva ca sa vezi daca mai poti imbratisa?!

    Asa trebuie sa fie…

    In fapt, iata si motivul pentru care ti-am soptit aceste randuri… ca sa vad daca mai pot vorbi…ori ca sa vad daca mai pot tacea si tacand sa sper ca ma asculta cineva…

    Sssst! Vorbeste in soapta! Se-apropie timpul sa stingem tigara…Cat inca mai avem ceva de povestit…cat inca mai putem spera…

  2. …poate pentru a putea privi mai atent inspre inauntru…pentru a putea reaprinde culorile amestecandu-le cu putin gri efemer…pentru a trimite in taramul viselor realitatea si a trezi la realiate visurile…

  3. Eu nu am placerea sa,mi suflu zilnic fum in ochi, dar sunt destule persoane sa faca asta pentru mine 😛 imi place in ceatza atata timp cat mai am un strop de luciditate, ascunsa normal 😀

  4. Indiferent de generatorul “fumului”, dincolo de incercarea (zadarnica, cel mai adesea) abordarii unei impasibilitati, trecand peste incapatanata dorinta de a ramane indiferenti…, cei mai multi dintre noi reactioneaza – tacit – la fumul caderii frunzelor, la aburul fumuriu si trist al lacrimilor interioare, la miasma fumurie a eternei toamne launtrice, la melancolicul gust apolinar al unei existente traite prin… fum…

Comments are closed.

Vezi si...

Lacrima din ochiul de sticlă

Închid ochii uneori. Din ce în ce mai rar. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar senzaţia de "ochii minţii" nu mă mai fascinează ca înainte. Poate că poarta de care treceam odată cu închiderea ochilor nu mai este atât de greu de depăşit. Nu mai este o...

Articole din aceeasi categorie