shadow

Există oare o comunitate LGBTIQ în România? Răspunsul meu la această întrebare ar fi mai degrabă negativ. Conceptul de comunitate presupune o anumită formă de solidaritate, fie ea mecanică sau organică, un anumit grad de coeziune și o formă de autoidentificare a gay-lor (M și F și X) ca aparținând la o formă concretă de comunitate, nu doar la un grup social asociat unei orientări sexuale, precum și, așa cum spunea și Robert Putnam, o serie de valori comune.

Deși putem găsi o formă de auto-identificare, aceasta are mai degrabă legătură cu preferințele sexuale, nu cu sentimentul de apartenență la o comunitate prin care să se înțeleagă și o depășire a cadrului strict de categorie sexuală minoritară. Ne lipsește o identitate culturală și valorile construite asociate ei, cea de care avem nevoie pentru a putea progresa din punct de vedere social. Cauzele sunt multiple, de la caracterul ultra-conservator al majorității teritoriului tării, la lipsa unui activism mai real al „elitelor” în rândul persoanelor LGBT, precum și preponderența heteronormativității în rândul gay-lor.

Astfel, chiar dacă persoanele LGBTIQ se indentifică pe sine ca fiind LGBTIQ și, într-o măsură mai mare sau mai mică, se acceptă pe sine, aceștia tind să nu se considere parte și a unei comunități sociale, cu excepția unei mici elite, cu educație universitară și relativ afluentă financiar, situată în special în București și, într-o măsură mai mică, Cluj-Napoca.

Rasism, transfobie și homofobie

Pe parcursul anilor, unul dintre cele mai relevante caracteristici sociale ale multor persoane LGBTIQ este rasismul. Așa cum arată și Shannon Woodcock, în rândul gay-lor din România există tendința puternică de a se disocia de alte minorități, în special de romi. Această disociere a unor persoane discriminate și ostracizate de alte persoane la fel de discriminate și ostracizate arată rasismul, internalizat sau externalizat, prin socializarea normativă ce are loc pe parcursul vieții, a unei mari părți a populației LGBTIQ, situație care limitează orice posibilitate de intersecţionalitate a diferitelor categorii sociale construite pe baze rasiale și de orientare sexuală.

Un alt fenomen care se poate observa în rândul populației LGBTIQ este transfobia și homofobia, cu o doză serioasă de heteronormativitate. Așa cum arătam și aici, heteronormativitate este parte integrantă a socialului gay, fie că e de identificare a partenerilor în binarul standard heterosexual, ori ca formă de homofobie și transfobie. Acestea din urmă sunt omniprezente, fie că vorbim de o percepere a gay-lor mai efeminați sau a celor care preferă rolul pasiv ca fiind inferiori, ori de respingere directă a unor părți ale populației LGBTIQ. Cazul persoanelor trans este evident, aceștia fiind respinși nu doar de societatea heterosexuală și conservatoare, dar inclusiv de consistente părți ale populației LGBTIQ ca indezirabili social.

Mișcarea LGBT

Ca o parte componentă a societății civile, mișcarea LGBT din România este extrem de restrânsă, limitată în special în București, elitistă, compusă, așa cum arată și Woodcock, din „români albi, cu educație universitară, aparținând clasei de mijloc și care au suficient capital cultural pentru a participa în sfera societății civile”.

Așa cum spunea și Vlad Levente Viski într-un articol din CriticAtac, mișcării LGBT din România îi lipsește capacitatea de a prelua „modelul vestic de coagularea a mișcării”, îi lipsește contactul cu realitățile gay-lor din mediul rural, micile orașe, nu le știe problemele reale și, uneori, refuză chiar să recunoască că are o problemă fundamentală. Elitismul mișcării, într-o anumită măsură de înțeles, duce la o incapacitate de comunicare cu gay-ii din afara mișcării, ăia mulți și nebăgați în seamă, săraci și în dulap, cu o incidență HIV/SIDA imensă și parțial ignorată din motive financiare. Gay-ul român mediu statistic, ăla cu educație medie și de la sat, nu are nici capacitatea de a ajunge să cunoască prea multe despre mișcarea gay, cu excepția campaniei homofobe ale bisericii și mișcărilor conservatoare, susținute parțial de presă, care arată mișcarea ca fiind compusă din persoane „indezirabile” social, construind o imagine dizgrațioasă și axându-se pe scandal și excentricitate, ducând, uneori, la o lungire a stării de negare în rândul multor tineri LGBTIQ din rândurile păturilor sociale sărace și slab educate.

Marșul diversității are, așa cum am mai arătat și aici, un rol social important. Rolul ei este de a ocupa spațiul public, de a arăta prezența unei colectivități discriminate și ostracizate public, de a promova o identitate și apartenența la o comunitate a persoanelor LGBTIQ și de oferire a unui sprijin public acestor persoane. Cu toate acestea, participarea anuală a persoanelor LGBTIQ este foarte redusă, în special pentru un oraș ca Bucureștiul. Cauzele participării reduse a gay-lor la marș rezidă în ce spuneam mai devreme despre lipsa comunicării Asociației Accept, a „elitei” sociale LGBT cu restul populației și incapacitatea de mobilizare socială ce rezultă din aceasta. De asemenea, mișcării îi lipsesc și resursele financiare și umane pentru a se putea dezvolta, iar eșecul apariției unor noi organizații serioase în alte zone ale țării arată apatie.

Dacă este să ne uităm la cine a participat la Marșul diversității din acest an, cea mai consistentă participare din istoria de zece ani a marșului, putem observa că numărul persoanelor heterosexuale depășea categoric numărul persoanelor LGBTIQ. Acest lucru nu este de criticat, susțin nevoia unui număr cât mai mare de aliați heterosexuali, dar numărul redus de persoane LGBT este un simptom al unor probleme mai grave din rândurile noastre, probleme pe care se pare că nimeni nu vrea să le recunoască. Revenind la participarea numeroasă din partea heterosexualilor, participare binevenită și lăudabilă, putem observa că profilul acestuia este: român-alb, tânăr (20-30 ani), hipster, activist în societatea civilă, parte a mișcării Uniți Salvăm și care participă la marș „pentru că e cool să fii pro-gay, c-așa e afară”, ca să îl citez din nou pe Viski.

Totuși, putem observa o evoluție a caracterului și prezentării Marșului Diversității în presa din România. Dacă pe parcursul primilor ani ai marșului, mass-media prezenta Marșul Diversității ca parte a clivajului „Diversitate” vs. „Normalitate”, în care „normalitatea” era văzută ca fiind națională, internă, proprie, iar „diversitatea” ca fiind un import cultural din occident, tolerat, dar nu acceptat, din nevoia respectării valorilor Uniunii Europene, din care am devenit parte. În ultimii 2-3 ani, presa reușește, destul de încet, să depășească clivajul.

Exit, Voice, and Loyalty

Apartenența României la Uniunea Europeană a cauzat, pe lângă creșterea nivelului de trai și a oferirii unor drepturi și libertăți minimale pentru persoanele LGBTIQ, posibilitatea plecării din țară fără prea multe opreliști, mai ales când faci parte dintr-o categorie socială ostracizată, în condițiile în care occidentul pare mult mai tolerant și deschis. Aplicând conceptul lui Albert O. Hirschman, putem spune că fiecare gay din România are de ales între a pleca din țară (exit), a ieși din dulap și a deveni activ în mișcarea LGBTIQ (voice) sau de a rămâne în dulap și a încerca să se încadreze în societatea heteronormativă și intolerantă în care trăim, fără speranțe că se va schimba ceva (loyalty). Fiecare are de ales ce cale merge, iar noi ceilalți nu consider că avem dreptul de a interveni asupra deciziei.

Totuși, această libertatea de mișcare, care susține exit-ul, precum și lipsa de acces la informații și cunoaștere despre progresele din occident care cauzează rămânerea în dulap (loyalty) afectează în mod grav posibilitatea formării unei identități LGBT credibile și a unei comunități cu o coeziune și solidaritate reală. Aici este poate cea mai importantă problemă a „elitei” LGBT și a mișcării ca întreg. Cum îi facem pe cei care pot pleca să nu mai plece și cum ajungem la cei mai năpăstuiți, considerabili în număr, cu un mesaj persuasiv, clar și inteligibil, care să îi facă să acționeze?

 


Alte articole scrise de același autor (MarioG):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

MarioG

Mario G este un tânăr entuziast, pasionat de tot ce ține de „social”. Pe DarkQ publică articole despre discriminare, normativitate, legislație și politici queer, precum și despre construcția socială a identității de gen și a orientărilor sexuale.

Comments

  1. Florin    

    Interesant reportaj, m-a pus pe gânduri, desi in multe dintre situații m-am regăsit chiar si in negarea trav., desi nu am nimic personal cu ei si ii vad oameni ca si noi si cu un alt mod de a vedea mai vesel ca noi si mai deschis viata, dar asa cum ai spus trebuie gasita o unitate intre persoane si a reusi sa ajungem si la cei ce nu se afla intr-o metropolă.

  2. cristymaykei    

    Din păcate este o realitate tristă și nu doar că băgăm sub preș ce nu ne convine, dar ne și dăm în cap unuia altuia, iar acest comportament se vede clar la toate nivelurile de educație și cultură a gay-ului român.
    Să luăm ca exemplu DarkQ care destui ani a fost considerat elita gay-lor din România, cu reprezentare a multor autori și cititori cu niveluri diferite de educație și cultură, care în acest spațiu virtual au găsit dincolo de vanități un loc comun care îi atrăgea ca un magnet puternic, un loc al lor, un loc ce îi făceau să simtă că sunt alături, laolaltă, că fac parte dintr-un grup ce are ceva de spus și au spus destule ca oricine citește să aibă informații vitale de-a înțelege diferitele aspecte ale vieții de care se lovesc la un moment dat, de la gay-ul adolescent, la Mama care are un copil gay, la soția care-și bănuiește soțul de bisexualitate sau homosexualitate, dar și alte lucruri care ne arată pe noi homosexualii ca pe niște oameni la fel oameni ca toți oamenii.

    Și a fost un lucru bun!

    Însă din păcate și DarkQ a fost lovit de același comportament lipsit de înțelepciune ce a dus la îndepărtarea multor autori de valoare, fără să se înțeleagă că se distruge un loc de formare a unei conștiințe de identitate și uniune, unitate și forță de schimbare.

    Asta a fost un lucru rău!

    Însă din fericire lucrurile par să se îndrepte și poate Robert cu Roy Cohn vor înțelege de această dată, odată pentru totdeauna că DarkQ Trebuie să-și îndeplinească menirea de educare și formare, pentru a redeveni acel factor principal de unire a unor oameni care vor să schimbe cu adevărat lucrurile pe tema gay în România.

    Faceți un test de imaginație.
    Toți cei care ne-am întâlnit de-a lungul anilor pe la Sinaia, Carul cu Bere, Păltiniș, iar dacă DarkQ ar fi continuat aceste întâlniri încă 4 ani de la ultima întâlnire până azi, aceste întâlniri nu ne-ar fi legat destul de mult ca să formăm un grup numeros și unit destul de tare ca să devenim o voce.

    Iar această voce ar fi participat la Marș cu pancarde și sloganuri.

    Cum ar fi arătat Marșul cu noi acolo?

    Ți-ar mai fi fost rușine că ești gay, dar nu ești acolo și lași să mărșăluiască pe heterosexuali în locul tău?
    .
    – Poate este timpul ca DarkQ să redevină cea fost cu speranța de mult mai mult, să devină un factor important virtual și real care să schimbe mentalități.
    Dar asta o putem face doar Împreună!

  3. Horizon    

    @Cristy
    „Toți cei care ne-am întâlnit de-a lungul anilor pe la Sinaia, Carul cu Bere, Păltiniș, iar dacă DarkQ ar fi continuat aceste întâlniri încă 4 ani de la ultima întâlnire până azi, aceste întâlniri nu ne-ar fi legat destul de mult ca să formăm un grup numeros și unit destul de tare ca să devenim o voce.”

    Nu ne-ar fi legat destul de mult, voiai sa zici ca v-ar fi legat? Sau macar era un semn de intrebare la sfarsit?

  4. Roy Cohn    

    @Cristy

    Rămân de-a dreptul șocat când tu, out of all people, discuți despre lipsa de înțelepciune a unora. Ca mai apoi să-mi precizezi nickname-ul. La modul cel mai serios acuma: caută ajutor!

    Și renunță la pretenția că TU știi care e scopul acestui site. E un loc care înseamnă ceva anume pentru fiecare în parte.

  5. FireMan    

    Nu cred că se poate întemeia o comunitate bazându-te pe separație, pe criterii care te separă de restul oamenilor. Din cauza asta cred că și sistemul politic actual va fi sortit în final unei remanieri, care îi va schimba din temelii funcționalitatea.
    Nivelul de civilizație al unei națiuni este măsurat în capacitatea de acceptare și înțelegere a diferențelor dintre indivizi, însă acest lucru nu se poate face decât atunci când indivizii acelui popor gândesc „cu burta plină”. Civilizația, se spune, pleacă dinspre vest, din sânul popoarelor care au stăpânit (sau încă mai stăpânesc) de-a lungul multor veacuri, fără să ceară voie cuiva, imperii vaste și popoare „necivilizate”. Legile imperiilor respective au fost adaptate mereu nevoilor indivizilor, pentru a nu risca nesupunerea din partea acestora. Un sistem legislativ cât mai drept pentru fiecare dintre indivizii căruia i se adresează nu se poate naște decât atunci când nivelul de confort al acestora îi face maleabili și acceptanți. Mentalitățile se schimbă ușor atunci când sunt înlăturate grijile subzistenței.
    La noi, schimbarea mediului legislativ se impune dinspre vest, spre uniformizarea cu restul comunității europene, fără a se avea în vedere că grijile poporului român sunt, deocamdată, altele decât cele ale vestului european. Bineînțeles că un popor furat de-a lungul veacurilor, pe rând, de romani, greci, unguri, ruși, mongoli, otomani, germani și mai recent de toate entitățile politice și economice posibile, nu va vedea cu ochi buni nici o schimbare venită din afara conștiinței proprii.
    Astfel, consider că această „comunitate”, fie ea ipotetică sau nu, despre care vorbești, Mario, nu va avea nici o soartă de izbândă, privind din absolut orice punct de vedere, dacă va continua să se constituie în jurul diferențelor față de cei a căror acceptare și-o dorește.
    Fiecare individ „LGBTIQ”, cum am văzut că se zice acum, va trebui să fie conștient de faptul că nu se poate rupe de originile sale, de mentalitățile în jurul cărora s-a dezvoltat, de caracteristicile comune ale poporului român, și să aibe pretenția în același timp să fie acceptat de către cei din rândul cărora se separă.
    Și dacă tot vorbi Maykei despre ce înseamnă DarkQ și despre marșul respectiv… aș dori să spun că tocmai pe această separație NU se bazează DarkQ, tocmai pe faptul că cei care se „întâlnesc” aici nu impun nimănui nimic, nu protestează decât în nume personal, nu constituie decât o „comunitate” de idei schimbătoare (sau nu), fără identitate,scop sau formă. Și dacă din când în când ne-am întâlnit, foarte puțini din cei care au scris aici, nu înseamnă că formăm o comunitate. Ne-am întâlnit ca simpli amici, ca simpli indivizi curioși, sau nici măcar atât. S-a vorbit la un moment dat despre crearea unui ONG DarkQ, însă cred că e mai bine să rămână ceea ce e. La fel, nu cred că e vina nimănui pentru faptul că nu se mai scrie, în afară de cei care au ales să nu mai scrie (deocamdată). Unii oameni au lucruri mai importante de făcut, câteodată.

  6. Martin    

    Mi se pare că articolul subliniază foarte bine câteva lucruri pe care le-am observat și eu în România (dar nu numai), și pe care deși am vrut să le exprim, nu am avut prezența de spirit până acum.

    În principiu este vorba despre elitismul gay în raport cu importul culturii LGBT din Occident (preponderent din lumea anglofonă).

    Mi se pare că populația gay are un atașament patologic de ideea de lux și afluență, de hipstereală, și de… hm… „extravaganță” cred că ar fi cuvântul potrivit. Îmi aduc aminte cum astă vară citeam un articol tot aici pe DarkQ, la care am și comentat, despre un cuplu gay din București cu nume complet implauzibile („Zizzy Perry” și „Lestat Monroe”), care s-a ridiculizat maxim că fetița lor adoptată a fost dată afară din vestiarul de la World Class Gym (sau un alt asemenea club sportiv de lux), sau ceva de genul ăsta.

    Păi fraților… dacă singurii gay vizibili din media Românească au nume de circ și se dau lunar prin New York și Paris, ce să înțeleagă sărmanii oameni din provincie (și nu numai) care abia își duc viața de la salariu la salariu pe uleiul și făina PSD-ului?

    Lăsând apoi la o parte oamenii straight, majoritatea tipilor gay pe care i-am cunoscut în București cad în două categorii: „closeted” cu soție și trei copii, și pițipoance corporatiste (cel mai tare îmi plac hipsterii corporatiști, pentru că mă întreb cum o fi să trăiești zilnic într-un paradox fără să îți pui nici o întrebare) care au uitat să mai vorbească română și să mai ia metroul, și privesc consumerismul ca pe singura validare a orientării lor sexuale.

    Eu îi numesc pe ăștia, care nu pot comunica decât prin hashtag-uri de romgleză pe Instagram, „gay believers”, și îmi provoacă repulsie instant pentru că mi se pare doar niște groupies fără esență.

    Cred că întocmai homofobia crează acest „elitism” (intenționat în ghilimele) absurd prin care noțiunea de gay este perpetuată ca un circ ce devine de la an la an din ce în ce mai ridicol, mai materialist, și mai detașat de societate. Iar singurul efect este că sute de mii de gay sunt reduși la tăcere din frică: frica de homofobie de la straight, dar și frica de non-conformitate cu „hipster instagays”.

  7. Roy Cohn    

    Eu cred că trebuie să discutăm despre câteva aspecte în ceea ce privește comunitatea (ori lipsa ei). În primul rând, nu avem parte de o cultură gay aici în România. Poți, evident, scoate câteva nume de autori din pălărie, la care să mai adaugi vreo 2 politicieni și alte două-trei ‘vedete’ – dar te rezumi acolo. Abia acum, în ultimii ani se discută mai deschis (indiferent de opinii) pe această temă. Până și cei 2-3 autori și alți 2 politicieni nu au apărut în discuție decât grație trecutului recent.
    A doua problemă e că abia generația post ’80 reușește cât de cât să pună bazele acestei culturi și să deschidă un dialog, oricât de ‘șchiop’ ar fi acesta. Până să ajungă generații viitoare să clădească pe ceea ce se face (ori nu se face) acum, va mai dura ceva.
    Ultima problemă e că domină impresia că dacă ne atribuim felul de a fi al altora de peste hotare, ne-o fi și nouă bine. Nu cred că-i cazul să explic mai mult aici – dar sunt convins că are legătură cu ce scria Martin mai sus. Iar să-ți însușești ceea ce nu-ți aparține în mod natural (până și la nivel de mentalitate) nu rezolvă nimic – ba din contră, creează noi probleme în abilitatea de a-ți accepta o versiune străină a sinelui. Dar aici nu bag și chestia cu folosirea limbii engleze, fiindcă treaba aia e fenomen universal și nu cred că are legătură cu orientarea sexuală. E, cred, o limbă mai accesibilă decât româna și de circulație largă – devine tot mai confortabilă utilizarea ei și ăsta nu e neapărat un lucru rău, decât dacă ești ultra-naționalist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *