Cateva cuvinte despre tristete
23 comentarii
Scris de adivantiu, Monday, March 31, 2008 – 11:24 pm
“avem arta, pentru ca realitatea să nu ne ucidă” NIETZSCHE
Iată o aluzie de unde poate demara capitolul cel mai dureros al existentei umane - de aici începe tristetea mea. A ta. A noastră. A celor care refuză să vorbească cu gura altora, a celor ce nu lasă pe altii să gândească în locul lor. A celor care reactionează vehement în momentul în care destinul lor este condus de altii. Acei altii, fără de glas, fără de fată, fără de ratiune, fără de suflet. De ce tristete? Pentru că atunci când încep să contabilizez nimicurile obligatorii pe care trebuie să le fac într-o zi - stupidul ceremonial pentru întretinerea celui care nu este de fapt, dar trebuie să pară în fata celorlalti - încep să simt în nări aerul grotelor, se declansează reactii primordiale de revoltă împotriva lucrurilor impuse, se trezesc instinctele ancestrale de apărare a celui care sunt în realitate! De fapt, situatia este mult mai complicată, si mult mai tristă!
După o contabilizare superficială si sumară a evenimentelor si oamenilor care mi-au marcat - deloc superficial, deloc sumar - viata, tocmai aceste situatii, tocmai aceste spirite mă urmăresc mereu, reamintindu-mi de cele întâmplate, reamintindu-mi că sunt acelasi si totusi altul. Când încerc să-mi fac inventarele subconstientului, realizez - desi neg metafizic! - că merg pe acelasi drum foarte vechi, nu de mine bătătorit, si mă tem - aproape înnecându-mă în plăcerea sadică a recunoasterii suferintei generale de faptul - că el mă va duce în acelasi punct al tristetii. Nedefinit, dar omniprezent în orice secundă de respir. Nenumit, dar organic integrat în ceea ce sunt, dar, de fapt,.nu sunt. De ce?
Pentru că nimic esential nu s-a schimbat în mine si în raporturile mele cu mine însumi; dar totul este modificat în non-mine si în raporturile mele cu lumea, cu non-lumea mea. Sigur, am multe (mult prea multe) zile când mă chinui să văd lumea din “ordinea”, prin “normele”, traversând “impunerile”, colcăind “normalitatea” si zăcând cuminte în banca ei - a lumii ordonate, normate, impuse, normale. Să mă port ca si lumea ordonată, normată, impusă si normală. Să ignor propriile-mi norme, idei, valori, credinte, principii. Să trec peste resentimentele legate de încălcarea propriilor mele sisteme de valori. Desigur, reusesc acest lucru - ce mai contează pretul acestei pluri-dublări
E trist, dar, când mă întâlnesc, când îl revăd, când îl redescopâr pe cel pierdut - p e m i n e - cel-ce-nu-poate-fi-si-nici-nu-doreste-să-fie-vreodată-schimbat - mă apucă adevărata tristete : o greată cumplită, o stare de lehamite, o senzatie de repugnare, un sentiment de repulsie. Nu fată de ei - cei ordonati, normati, normali, ci fată de cel care a putut să renunte la valorile si idealurile, dezideratele si principiile sale - acelasi m i n e! Închis în tăcerea patetică a tristetii celorlalti. Respirată prin propria-mi tristete Acest fel de viata ,mintită că ar fi trăită, nu-mi dă nici o satisfactie. Îmi par un biet animal ce trebuie să se rezume la a satisface “normele”, “impunerile”, “normalitatea” celorlalti.
Poate pentru că, si, mai ales din cauza acestui neîmpăcat conflict între cei doi ego, am dese momente când psihicul meu îsi impune o îngustare, o stationare, o exasperantă învârtire în gol. Si, pentru a mă descătusa de ego-ul ce nu este deloc caracteristic mie, pentru a distruge cercul ce uneste cele doua eu-ri - e drept, în ultimul timp, tot mai rar! - am actiuni obsesiv-agresive.
Am azvârlit prin fereastra vietii mele amintiri dureroase (dar acceptate anterior ca fiind parte din background-ul meu), am spart în tăcerea urletului vocea de cristal a tristetii copilului pur din mine, am aruncat căldura umană ce stăpânea naivitatea omului din mine peste icebergul individului care se dorea a fi eu.Însă, am avut grijă ca durerea să nu se răsfrângă asupra nimănui. Să nu lovesc pe nimeni. Decât pe mine însumi. Nu doar până la limita suportabilitătii durerii fizice!
Ci, dincolo, mult mai încolo, dincolo până si de granitele violului asupra propriului psihic. Deseori, depăsind si această de neconceput traversabilă barieră a durerii transformată în non-durere. În glacialitate. În eternă iarnă. Înconjurată de primăveri nenăscute. Ici durere. Nici lacrimă. Nici tristete. Poate doar melancolia toamnei netrăite. A lacrimii îmbătrânite. A zâmbetului stins de pe fata copilului ce s-a lăsat sedus de adevărata în-singurare, in-sistere Stiu, par infantilisme, dar nu mă pot abtine.
Si, daca am pornit de la Nietzsche, tot în acele momente când simt că legătura cu lumea se întrerupe, când realizez că am pierdut zestrea mea - propriul ego - când simt că tristetea devine insuportabilă, durere ce nu o pot cataloga si descrie mai bine decât definind-o drept durere a sufletului, recurg la refularea ultimă : scrisul. Straniu. Bolnav. Destins.
Normal.Trist. Din păcate, scrisul nu face decât să amâne, să prelungească starea retrăirii solitudinii, a izolării, a tristetii, a incapacitătii celorlalti de a întelege faptul că “viata e un neverending story plin de zgomote si furie”. Stiu, din nou voi fi acuzat de ridiculitate, de excentritate, de non-conformism. Stiu, realizez cât de copilăresti pot fi catalogate asemenea emanatii.
Dar, nimeni, absolut nimeni, nu va putea percepe că as fi dispus să fac orice, să renunt la orice, numai să mi se permită, să mi se îngăduie să lepăd haina tristetii devenită scut, si să fiu, doar atât - e u î n s u m i. Am scris, m-am aplecat - fără să fiu un caz suicidal! - mult asupra fenomenului sinuciderii, si acum, mă întreb - prin prisma propriilor experiente legate de existenta terestră - care este scara de valori atunci când ne relationăm la tristete : viata biologică sau cea spirituală? Cine învinge, înăbusă, anihilează existentă tristetii ; biologicul sau spiritualul? Desigur, voi înclina asupra sferelor spirituale. Dar, cum să explici, cum să încerci să arăti omului “normat”, “normal”, că succesiunea unor cosmaruri cu lei care te sfâsie, sau câini uriasi care te tintuiesc pentru a-ti smulge coastele nu reprezintă motive de angoase. Ori temeri. Ori tristete.
Mult mai constructiv ar fi ca, dacă oamenii ar fi dispusi unei abordări constructive, să accepte ideea dorintei unui nou cosmar, mult mai interesant, care, în timp, ar deveni un apanaj al normalui. Să le insufli dorinta de a avea un vis în care ei, cei “normali” si “normali” să viseze răpirea lor de către extraterestri. De ce? Pentru ca, măcar în vis, să scap de normele” si “normalitatea” celorlalti, si, să văd, să trăiesc, să ating o altă tristete, civilizată, superioară, în care fiecare individ să fie îndreptătit să-si stabilească limitele normelor si normalitătii sale, limitele propriei stări de tristete. Dar, imediat, ca într-un cor din tragediile antice grecesti, mi se insuflă - prin “normarea” si “normalitatea” celorlalti - stupida idee conform căreia, “dezvoltarea (mă întreb care?) unui individ este determinată de dezvoltarea celorlalti”. Oare, si tristetea suportă, în opinia lor, acelasi tratament?
Însă, cum lumea (”normată”, “normală”) nu citeste prea mult, mă simt obligat să adaug că, un singur grăunte de nisip, ajuns într-un anumit punct, la o anumitată, poate bulversa si împiedica mecanismele cele mai atent gândite. Dar, ce ne facem când, în loc de grăuntele de nisip, se iveste a c e a unică, universală tristete? Iată ce astept eu, mă încăpătânez să cred că va apare aceastristete, care mă (ne) va împiedica să continuăm această coborâre înspre incultură, aculturatie. Pentru că m-am săturat să renunt, să îmi reneg valorile, să-mi imhib personalitatea, să mă infantilizez cu bună-stiintă, să-mi reduc vocabularul la două sute de cuvinte, să mă vâr în pământ în loc să zbor, să-mi fie rusine în anumite medii de a-mi etala aripile, să-mi anihilez puterile creatoare doar de dragul convenientei, să mă reneg pe mine însumi, să-mi reneg propria tristete .
Introdu adresa ta de e-mail: 
Rupe conventia cine te opreste ?
Trecutul ne urmareste din spate dar el e in fatza noastra 
. Un mod de a te deschide mai mult lumi ar fi scrisul unei carti 
Incearca 
Se spune că depresia e doar o fază mai avansată a tristeţii. Dar nu e aşa. Depresiv devine cel care nu mai resimte latura pozitivă a tristeţii, faptul că a fi trist nu înseamnă automat că nu te poţi bucura de viaţă, că nu te poţi simţi bine, că nu poţi zâmbi, sau că nu poţi trăi din plin. Aşa cum durerea şi plăcerea sunt în mod intim legate între ele, tot astfel tristeţea şi bucuria sunt surori (sister-e?
). În momentul în care vrem să scăpăm de durere, alungăm şi plăcerea vieţii. Alergatul după o lume ideală, fără dureri şi tristeţi, crează un fals orizont de aşteptare, iar lumea rezultată - un Paradis artificial - arată superb dar se simte (şi trăieşte) groaznic. Lumea în care trăim a devenit dependentă de o multitudine de forme de ucis durerea vieţii (începând cu cea fizică şi terminând cu cea emoţională), însă durerea, chiar dacă nu mai este resimţită, nu dispare ci continuă să ne afecteze subliminar, instalându-se în suflet şi corupându-ne luciditatea. Atunci când durerea (sau tristeţea) e percepută ca un inamic şi nu ca un aliat, viaţa devine cu adevărat “tristă” - o tristeţe care nu mai e tristeţe autentică ci, dimpotrivă, o tristeţe permanentă, care nu mai are corespondent în bucurie şi care începe să se impună în viaţa noastră precum un vid acaparator, un gol sentimental asemănător aceluia care te cuprinde atunci când joci până la epuizare un joc pe calculator. Eşti prins, dar nu te poţi desprinde, căci implicarea ta e doar mentală, iar tristeţea, neplăcerea şi durerea sunt aprioric excluse din ecuaţia jocului. Singura noastră salvare în viaţă, singurul sprijin real pe care îl avem în “lupta” cu viaţa (căci nu cred că viaţa e o luptă, afară de “lupta” cu tine însuţi) este durerea. Durerea e semnalul de care organismul are nevoie pentru a se trezi din nou la viaţă. Fără tristeţe, fericirea ar fi imposibilă. Şi chiar fugim de fericire, pentru că vrem să alungăm tristeţea din vieţile noastre. În absenţa tristeţii viaţa ar deveni de un plictis insuportabil. Cu adevărat insuportabil.
Acum, fireşte, tristeţea nu e ceva de dorit. Nu ne putem dori să fim răniţi - numai un nebun ar face asta. A te lăsa rănit cu bună ştiinţă trădează, fără doar şi poate, un anume interes speculativ. E normal să evităm situaţiile care aduc tristeţe şi să ne dorim fericirea. Însă nu e deloc bine ca acest mijloc să devină un scop în sine. A nu fi trist nu e un deziderat - e o necesitate. Nu putem combate tristeţea, căci nu vom face decât să o accentuăm. (Un exemplu ar fi dependenţa de analgezice, de antidepresive sau de droguri, dar nu e vorba numai de mijloacele zis “tehnice” sau chimice de alungare a durerii, ci şi de o întregă panoplie de stratageme la care se recurge atunci când ceva nu ne convine - manipulări, şantaje sentimentale, agresivitate, etc.) Dar nici nu e nevoie să combaţi tristeţea - trebuie doar să o asculţi. Aşa cum durerea fizică ne atrage atenţia asupra unei răni sau disfuncţionalităţi în organism, tot aşa tristeţea ne semnalizează o rană sufletească care se cere îngrijită. Fără acest semnal important - tristeţea - am fi cu adevărat pierduţi.
E bine că mai suntem trişti. Chiar atunci când tristeţea devine copleşitoare, de vreme ce o resimţim ca atare înseamnă că încă mai avem resurse. Nu pentru a o depăşi sau înfrânge, nici pentru a ne sustrage efectelor ei, ci pur şi simplu pentru a o asculta, pentru binele nostru. Orice tristeţe îţi spune o poveste despre tine însuţi, şi orice durere resimţită revelează arsura unei minciuni strânse prea tare la piept. Însingurarea ne fereşte de minciunile lumii acesteia, dar nu şi de minciunile pe care le adresăm, prea des uneori, propriei noastre vieţi. De aceea însingurarea, ca scop în sine, menită chipurile să alunge tristeţea, nu rezolvă nimic. După cum nimic nu rezolvă nici socializarea. Însă fiecare e bună în felul său, în măsura în care oamenii pe care-i avem pe lângă noi pot deveni, fie şi pentru o clipă măcar, oglinda de care sufletul noastru are nevoie. Că aşa suntem noi, oamenii curioşi şi… speculativi (spaeculum = oglindă ) din fire.
Însă fiecăruia, oglinda potrivită! Cum mă văd în ochii tăi mă face să te iubesc sau nu. Până la urmă, iubim în ceilalţi propria noastră imagine de sine, căci numai în altcineva imaginea mea poate prinde viaţă. Iar dacă imaginea-mi rămâne totuşi neînsufleţită, probabil că oglinda e de vină…
Imi cer mii de scuze, aseara cand am publicat articolul uitasem sa modific si autorul. Sorry, am remediat situatia.
Gridu’…
Tare imi esti DRAG!
Mi-ai scos sufletul din “aglomeratia” nebuna… Uitasem… cum e…
Robert~
Ce mai păcăleală ne-ai tras de-ntâi aprilie…!!! :)) . LOL. Şi ioi.
ANCA~
Mânca-te-ar Griduţ să te mănânce, cum apari tu la momentu’ oportun!
Vă ţucă Gridu’ pe amândouă cu drak, că taaare mi-i dor de voi!
Grid: …si mie !!!
mim~
ăştia de la wordpress nu au pupici la emoticoane
, drept pentru care te ţuc aşa }{ dulce, pe obrăjiori 
!!!
am început deja numărătoarea inversă până când ne vom revedea
pâna atunci vă îmbrăţişez cu dor ş fok,
Pe mine nu
grid ? 
<p>bueeey destrăbălaţilor, ia nu vă mai pupaţi aici. Ce? ori sunteţi hetero? eeee drăcia draq.
FEMEI HUH? SUNTEŢI FEMEI DA ?
Nu mai poate lumea să fie misogină şi mărşăluitoare de voi. ‘ra-ţi ale draq de coţohârle că aţi invadat lumea ca la Chicken Invaders. Genocid aş face cu voi cum a făcut Hitler cu evreii. V-aş scoate celulele-alea renumite de înmulţire, mulţumită cărora mai aveţi o scuză şi le-aş monta pe un funduleţ fain şi curat de băiat momos mânca-l-ar tata …. aaa .. ce ziceam? aa Aşa, v-aş pune la perete, ale dracului coţohârle şi v-aş ciurui ca Rambo pe vietnamezi, că mi-aţi scos peri albi şi mie şi la toate bunăciunile de părpaţi păpa-i-aş io pe ei de masculi feroce cu carnea tare şi jucăuşă, în fiecare seară, pe câte unu-doi, aşa, să nu piară sămânţa.<br />
Ale dracului de hahalere că nu vă ajung părpaţii ăia homofobi, acu vă daţi şi la poponeţi. Vă place să spuneţi că cel mai bun prieten al unei femei e un homălău, dar pe ascund vreţi să v-o trageţi cu el, hahalerelor. Stiu io ! Că vă atrage imposibilul. Să vă lăudaţi voi apoi, dacă reuşiţi, la o cafea, prietenei aleia blonde şi tâmpe care nu stie diferenţa între Praga şi Prada. Şi se îmbracă cu pardesiu de piele de p**ă de băieţi de la Bel Ami. Nenorocita.<br />
Hahalerelor, nenorocitelor, să vă pape 69 De … de păr.<br />
RUŞINE NEOBRĂZATELOR</p>
Ce e fah NAOAMO? HA? Te lovi menstruatia? Sau nu ti-a iesit ultimul numar DE 34,5? (inmulteste-l cu 2 si-ti da ceva misto!) Sau te-a lovit gelozoaia in plin plex solar, deloc paros? Stai calma fah, ca intre timpul acesta, ni s-a facut dor si de parul tau de pe piept! TURBATO! (sau se scrie cu liniutza?)
Stai sa vezi ce imposibil o sa ma atraga la Budapesta, de o sa zica un stadion intreg ca nici cu toata pushca lu’ RAMBO nu ti-ai da ochiu’ maro la cercetat!!!
Ai pus-o NAOAMO! RAU!
P.S.
Care e diferenta intre Praga si Prada?
P.P.S.
Gridu,
Tare TE IUBIM!
Griduuuu, tu stii ca esti barbat, io sunt una d’aia blondaaaa, care-i diferenta dintre BUCHAREST si BUDAPEST, ca aia dintre PRADA si PRAGA nu ma interesazaaa…
sau, poate, stii tu, NAOAMA, ca mi-a soptit o fataaa neagraa ca o sa mor curand, si totusi nu vreau sa mor tampitaa…
hai, va rog, luminati-ma si pe mineee!
Petryk22~
Ba şi pe tine, cuuuum să nu?! Pe tine te pup, şi pe urma te mănânc ;>) , că doar am prins nărav rău de la lupu’ din pădure…
. Mmmm.
Hai sa te ţuc, mânca-te-ar gridu’ să te pape!
P.S. & P.P.S.~
În orşce caz, nu e o diferenţă notabilă. Oricum în curând studiourile BelAmi o să fie cumpărate de trustul Pravda, unde o să se şi mute, Pravda fiind un ORGAN de presă de partid şi de stat (în P**A) care are nevoie de băeţi frumoji
. Moooaahhh.
ANCA & mim ~
Aşa-i că o să ne iubim pe metereze la Budapesta? Că bate un vânt de libertateeeee….
Pusik,
Si uite-asa s-a incheiat cu un succes notabil un alt post in care s-a discutat despre subiect. M-am obisnuit deja, ceea ce e bine pentru ca nici ca ma mai intereseaza.
Keep on!
Ah, one more thing. Voi “shefii” si patronii: stiu ca viagra si levitra au o importanta deosebita, insa comentariile facute de dragul de a face reclama abuziva nu dau bine la Praga si la Prada. So, pls verificati ce aprobati.
Ah, one more more more thing. La Budapest in loc sa ne iubim noi intre noi (asta se poate face si in Romania daca e musai) mai bine facem neste schimburi interculturale francmasonice matriciale cu localnicii (unii) pe/sub/intre metereze, asha cu zice gridu’. Ah sa nu uitam si de contzert. La naiba!
mim~
între Bucharest şi Budapest se egzistă una sola differenza, care este cum că în Bucharest nu o să fie senzeişăn uait ci “senzeişăn maro” - şi aia o să se dea numai în reluare, pe câteva canale pirat…
drept pentru care, ca sălbatice fantome ale estului ce ne găsim, nu ne vom putea destrăbăla decât - evident! - în Budapest. aşa că, direcţia la Pulivar birjar, la Pulivar…!
ţuk u,
Robert~
Lasă dragă, că am vorbit la subect, cum dară nu? Păi pupăturili nu e sămne dă tristeţe? Că amu’ mi se rupe inima…. of, oooof, măi, măi…
La naiba, faaată! Da tu nu intri în coru’ pupătorilor? Hai, pusy-pusy. Mooah.
Am zis coru’ sau curu’, că nu mai ştiu - e prea de dimi…? Oricum, la cuore m-am referit - kestie de corason…
Mim & anca ~
asa imi vine cateodata sa va croiesc…. drum spre Timisoara… sa incerc sa vad cat de reala va e peruca… ‘ra-ti ale draq de genuine ca v-ati inmultit ca sobolanii si iepurii de Pasti. nu era de-ajuns una cu multe multe ovule? una selectata atent din multime, fertila, sanatoasa, care sa produca numa’ produse de calitate, sanatoase, tepene, cu carnea tare? manca-i-ar tata de copii frumosi de laborator cu partile dorsale dezvoltate.
Anco, parul meu de pe pept nu prea mai e. ca s-a topit de la solar. s-a atrofiat de la atata efort la sala (bla) si alefii ne-zbarcitoare. la naiba. ca trebe sa ma mentin.
Poi diferenta este, fata, ca la Prada gasesti piele de crocodil, iar la Praga numai piele blank. Iar Buharest - Budapest… In Budapesta nu iti trebe casca protectoare cand iesi cu peruca pe strada si sunt permise toate actele nefiresti, cum ar fi pupatul intre cotzoharle si poponari.
Grid~ faci pact cu inamicele?
Tiiii, gridule… parca mi s-a luat o piatra de pe corason stiind cata “pasare” (care in traducere libera= pupaturi) primesc de la voi. Doamne’ ce binecuvantat sunt… tz, tz, tz. Nici nu stiu ce m-as fi facut. Asa ceva dom’le…