shadow

– Începe să îmi placă orașul ăsta nou! spuse Căluțul de mare, sosit recent în orașul Omenești. Oameni faini, dacă știi unde să cauți, locuri frumoase, dacă știi unde să te uiți, aglomerație mare, vegetație bogată, hrană multă…

Prima senzație pe care Sinai, căci așa îl mai cheamă pe căluțul nostru de mare, a trăit-o în Orașul Oamenilor a fost aceea că… ei nu se mai privesc în ochi, unii pe alții. Fiecare om este singur, în lumea lui. Fiecare om vorbește pe limba lui… Un Babylon! Își ascultă fiecare muzica, care, la rândul ei, îi dictează viitorul apropiat. Unii ascultă jazz, unii ascultă știrile, unii ascultă banii…

Căluțul de mare se sperie puțin, căci nu vroia să treacă peste tradițiile poporului său căluțăresc. Acolo, de unde vine căluțul de mare, din ținutul Tanabului, străinii se privesc ochi în ochi și își zâmbesc și își urează „O zi fericită să ai!” când se întâlnesc pe valul ce îi poartă mai departe. Oamenii merg pe stradă, căluții de mare se lasă purtați de forța apei, de curenți, de val… 

Oamenii sunt încruntați. Căluții de mare privesc senin. 

– Căluțule, ce faci la Omenești?, întrebă omul ce îl așteptase la aquaport.

– Ăăăă… Caut un medic, spuse căluțul. Vreau să fac operație de schimbare a simțurilor. Vreau să devin om.

– Păi de ce, Sinai? Nu ești fericit fiind căluț de mare? 

– Nu, vreau să devin om. Am visat mereu la asta.

– Conașule, fiecare alegere are un preț de plată! strigă, arogant, omul. Nu poți fi un căluț de mare camuflat în om, nu? Hă hă hăăă! După operația de schimbare a simțurilor apar convalescențe grave. În plus, vei primi o medicație puternică, ce îți va modifica aproape în totalitate, șira spinării. Se poate să nu o mai poți avea dreaptă niciodată. Îmi pare rău, însă Ireversabilul este prețul plătit pentru a fi om. 

Căluțul de mare încercase de câteva ori să își imagineze cum e să fii om. Și îi plăcuse. Acel simțământ nu îi mai dădu pace din acel moment, deși colonia de căluți de mare, în care trăise până atunci, îi oferise, mult timp, pacea interioară. Venise la Omenești hotărât să își schimbe simțurile, pentru a deveni om, însă își dădu seama că putea fi om prin intermediul imaginației sale. Știa acum că nu va mai fi nevoie să devenă om în totalitate.

Însă avea nevoie să știe cum e.

– Cum ar fi… după operație? mmm?

Căluțul de mare simți cum i se înfierbântă aripioarele dorsale la gândul că o parte din el va fi om de-acum încolo. Dar totuși…  modificările de structură interioară pe care le produceau medicamentele primite după operație puteau fi aproape ireversibile. Exista pericolul să devină 100% om, pentru tot restul vieții. 

Și asta chiar nu își dorea. Adicăăă cum? Să nu se bucure cu partenera aleasă pentru tot restul vieții,  în dansul dragostei? Cum să nu facă asta? Chiar dacă „restul vieții” înseamnă „atâta timp cât sunt fericit”.  Dar dansul dragostei… Nuuu! Era ceva care nu îi putea lipsi pe viitor.

În plus, ar da toate senzațiile omenești doar să aibe parte de dansul dragostei. 

Și astfel, căluțul nostru de mare hotărî să nu mai facă operația, căci oricum o parte din el era deja om. Nu va conta niciodată cât de mult din corpul său va deveni omenesc, ci va conta doar să rămână, cât de puțin, măcar o parte din el, … căluț de mare.

Vă mulțumim pentru atenție, noi, membrii campaniei „Nu sufocați căluții de mare din voi!”


Alte articole scrise de același autor (FireMan):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

FireMan

Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Comments

  1. FireMan    

    Mda, ne identificăm cu fel de fel de vietăți, dar în final suntem tot oameni. Nu? :)
    Mersi pentru inspirație, Robert. Vezi? chiar am citit despre căluții de mare. Și am rămas uimit când am aflat că este singura specie de vertebrate monogamă pentru tot restul vieții, iar aproape toate subspeciile de căluți de mare au particularitatea că masculul rămâne gestant. :)

  2. grid    

    Ei, au învățat și căluții de mare să calce pe de lături, dar mitul monogamiei lor e oricum o găselniță drăguță :) .

    Jocul cu aparențele ar fi inofensiv dacă nu ar viza de fapt o schimbare a esenței și o nemulțumire față de condiția prezentă.

    Din păcate, puține schimbări în exterior sunt făcute doar de dragul jocului și din bucuria de a fi ceea ce ești de fapt. În cea mai mare parte, oamenii vor – dimpotrivă – să se schimbe pe de-a-ntregul tocmai pentru a evada din propria lor natură. Încercând să se simtă altfel, omul vrea de fapt să și simtă altceva decât ceea ce simte.

    Așa se face că, adesea, în loc să păstreze un loc cald căluțului de mare din suflet, ceea ce rămâne în urma schimbării identității e doar relicva tristă a unei camuflări ce nu și-a găsit rostul: o formă goală și abandonată – carcasa căluțului de mare de-odinioară…

    😎

  3. Michel-Angelo    

    All boundaries are conventions waiting to be transcended – Cloud Atlas 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *