Peste tot era intuneric. Stiam ca ma indrept spre camera de sticla slab iluminata. Nu conta intunericul, doar spatiul din fata mea si ce avea sa se intample. Se spune ca impuscatura in cap nu doare. Doare insa drumul pana acolo. Toata viata mea pana la majorat a trecut relativ repede prin fata ochilor mei pe drumul spre executie.
Liceul l-am detestat din cauza colegilor dar l-am iubit datorita profilor. Oricum, a fost o perioada aglomerata si a trecut ca o furtuna de vara: cu aceeasi viteza si forta distructiva.
Acum intru in camera. De afara seamana cu un cub imens de sticla. Neonul singuratic se rasfrange de laturile si unghiurile sale, dar dincolo de el nu are ce reflecta. Oricum, conteaza prea putin ce e afara.
Imi va lipsi facultatea; viu sau mort oricum nu o pot retrai deci e o pierdere mai putin. Aici chiar am cunoscut extremele: calvarul absolut, cel ce nu poate fi impartasit si binele suprem, ce il tii doar pentru tine.
El este deja in camera. Se intoarce spre mine zambindu-mi ca un sarpe; are ochi de sarpe. Fiinta lui se incadreaza cu decorul, eu ma simt stingher.
Doua scaune simple si o masa cu ceva pe ea. Ne asezam la masa. E la un metru distanta de mine. Fata lui sub lumina neonului arata varza…tot ce era frumos s-a pierdut. Pistolul e incarcat deja, dar pare de foc pentru amandoi. Pana la urma il ridic eu intai; eu am fost mereu mai barbat, cel putin asa consider.
Parintii nu ar intelege ce fac acum asa cum nu ma mai inteleg de ani de zile; ei spun ca sunt dus, eu spun ca ii protejez. Nu m-au meritat, o voi recunoaste oricand si o voi regreta mereu.
Apas pe tragaci in timp ce privesc spre neon…vreau sa vad lumina inainte sa inchid ochii. Nu se intampla nimic. Glontul nu a venit la mine de data asta. I-l pasez pe masa coelgului. El incearca sa imi atinga mana si eu mi-o retrag. Au trecut vremurile cand il cautam. Din nou, nu se intampla nimic. Imi recuperez arma si invart butoiul. Nu e cumparat de mine dar dak ma omora cred ca am drepturi asupra lui. As putea chiar dormin cu el langa mine pe veci. Se opreste cu un zgomot. E gata.
Priam iubire a fost scurta si tumultoasa. Toate celelalte au fost la fel…nu stiu daca asa am vrut eu sau asa a fost sa fie.
Apas a doua oara si simt ceva prelingandu-se pe tampla mea. Am transpirat. Pistolul bate in pas cu pulsul meu; deja mi-a luat un pic din persoana mea….e poate singurul copil pe care il voi avea vreodata. Cel din fata mea incearca si el, dar e foarte sigur pe sine; asa a fost mereu. Scapa si el de data asta, iar roata se invarte din nou.
Am facut multe multe porcarii…dar mereu am avut grija sa nu iasa nimeni in pierdere…in afara de mine.
Incercarile 3 si 4 trec relede. Amandoi traim inca. Ma mir totusi ca am ajuns pana aici; nu ma refer la 5 ci la 22 (de ani). Nu-mi inchipuiam viata la 22 de ani.
Pistolul fierbe deja…sigur imi lasa o cicatrice pe tampla. Daca dispar oricum nu va conta. Apas si sunt sigur ca e gata totul. Imi iau adio in gand dar pot deschide din nou ochii. Nu am parasit cubul.
Incearca si el. E speriat. El inca mai crede ca viata lui are rost. Multi nu vor recunoaste ca au trait degeaba, in umbra. Eu macar am ajuns in umbra abia la sfarsit. Invart din nou. Recunosc ca la 3 si 4 am tras cu ochiul si am vazut ca voi fi in siguranta. El probabil a facut la fel…era prea sigur pe sine.
5 trece repede…pentru amandoi.
Acum nu stiu ce va fi. Pun pistolul la tampla si degetul pe tragaci. Nu mai am la ce ma gandi…trecutul e gata in mintea mea, iar prezentul e aici. Imi apar in minte prietenii mei, fete blonde, brunete, satene, baieti mai inalti sau mai slabi, cunostiinte, aventuri de o noapte dragi mie si rudele. Sunt de jur imprejurul cubului. Imi zambesc si ar vrea sa-mi spuna ceva dar nu se aude inauntru. El nu ii vede. Ei sunt lumea, ei sunt parte din mine. Eu sunt parte din ei si ii vreau cu mine; ei ma vor cu ei deci lumea ma vrea in ea. Toate au rost acum, toate au un scop si o cauza iar finalitatea e departe. Ma vor, vor sa fiu cu ei mereu, in ei. ‚Eu’, ii spun lui in timp ce ma priveste consternat, ‚ am pentru ce trai!’. Ma priveste disperat; stie ca pierde. Apas pe tragaci si se termina totul. Frica, regretele, teama…toate dispar…e lumina in mine. Pun pistolul jos. Am trecut de glont a sasea oara. El ridica pistolul si il tine la tampla. Tremura dar stie regula jocului. Arma proaspat rotita asteapta. El plange si apasa pe tragaci. Totul e rosu cu sangele lui. Capul ii cade pe masa, arma in intuneric. Ma ridic si ies din cubul de sticla. Ma asteapta viata. A murit si o parte din mine acolo, dar nu imi va lipsi acea parte.
Ce ciudat… parca postul este scris de catre un alter-ego, dar unul mult mai puternic și mai hotărât decat cel care manuieste momentan ațele mele.
crezi in ‘ate’?
Nu, cred doar in incapacitatea de a-mi controla trairile si sentimentele in beneficiul meu.
asta e bine…inseamna ca esti om…probabil ca poti sa inveti sa te controlezi in timp trecand prin cat mai multe experiente:)
mi-e teama ca oricat ai incerca sa controlezi, la un moment dat recidivezi si e mai rau decat sa le lasi (sentimentele) sa nasca si sa moara in voie. Fara ruleta ruseasca 🙂
Iar despre “cat mai multe experiente” nu cred ca foarte mult conteaza cantitatea cat calitatea experientei, sau mai bine zis calitatea a ceea ce simti si esti in acea experienta. si asta tine foarte putin de celalalt, si mai mult tine de cum te transformi langa celalalt.
“A fi om”? Ce calitati trebuie sa aiba o persoana oarecare ca sa castige acest atribut?
Pai cred ca acea capacitate de a-si cunoaste limitele, fricile, de a se cunoaste pe sine pentru ca sa poata fi constient de ce se intampla in jur. In fond e ratiunea…cea care ne desparte de animale.
Acum daca unii oameni folosesc capacitatea de a rationa spre bine si altii spre rau, e optiunea lor personala, si faptul ca recunosti ca nu iti poti controla anumite sentimente e tot o dovada de ratiune….deci, esti om.
Ah, inteleg. Suna bine. 🙂
Dacă moartea n-ar fi grevată de cadavre, poate ne-ar deveni chiar simpatică. Însă moartea nu e o simplă dispariție, iar cadavrul e mărturia vie a ceea ce a fost și nu mai este. Cadavrul e umbra de care moartea nu poate scăpa, așa după cum și viața e marcată pentru eternitate de stigmatul vizibilului.
În moarte căutăm nu să dispărem, ci dimpotrivă, să apărem tuturor cu o altă față, eliberați finalmente de constrângerea de a fi purtat o viață întreagă propria față ca pe-o mască. Cadavrul pe care-l lăsăm în urmă nu e decât dovada că ne putem părăsi corpul fără să mai cerem părerea cuiva. Deși ultimativ, moartea e un gest de onestitate față de noi înșine. Părăsim întotdeauna ceea ce nu ne aparține de drept. Și părăsim mai repede ceea ce nu știm, nu credem, sau nu putem concepe că ne aparține. Corpul, această minune fără patrie, ne ține prizonieri numai atâta vreme cât trăim cu unicul scop de a ține moartea la distanță. În momentul în care renunțăm să facem corpul să ne asculte, redevenim liberi.
Moartea e, în esență, o înfrângere. Murind, îngenunchiem în fața evidenței. O viață întreagă luptăm împotriva evidențelor, încercâm să le depășim și să le schimbăm pentru ca, în final, să le cedăm. Murim în fiecare zi câte puțin; necazul e că ne naștem din nou. Gata oricând să murim pentru a trăi, ne facem felul iar și iar, zi după zi, îmbătați de iluzia că vom risipi toate iluziile din jurul nostru și vom ajunge să strângem la piept, ca pe o prețioasă comoară, purul Adevăr.
Numai visul ne mai salvează în odiseea asta perpetuă a morții. În vis putem contempla, fără teama de a ne trezi, toate cadavrele lăsate în urmă peste zi. Visul ne eliberează de sclavia aparențelor. Oamenilor care ne-au fascinat atunci când am fost “treji” le întrezărim, atunci când visăm, fețele de mort. Într-un fel, am putea spune că visul ne scutește de nevoia de a trăi. Visând, trăim fără să vrem și privim lumea cu ochi de copil. Abia când somnul rațiunii e întrerupt de vocea simțirii ne punem iar ochelarii de cal, ne scuturăm de praful viselor și ne căutăm din nou, netulburați, de drum.
😎
nice…
fain (criptic) si blogul 🙂
inteleg de a murit o parte acolo
ba frate voi trebuie se luati legatura cu Sergiu Nicolaescu….. pana nu se duce pe copca…. ca e destul de batran si asta!
nu de alta da el le mai are cu ruleta ruseasca…:smile:
De fiecare data , cand o parte din noi moare alta ia nastere si ii ia locul , dar defapt aceasta moarte sufleteasca si fictiva ne ajuta sa ne maturizam , sa nu mai credem in povesti si sa sa vedem lucrurile asa cum sunt .
Unii ar spune ca ne pierdem totodata si inocenta bucata cu bucata….eu personal prefer sa experimentez si sa cunosc decat sa traiesc in intuneric…iar din lucrurile rele inveti mereu mult mai mult decat din intamplarile bune;).
Nu-mi plac discutiile despre moarte (mi-e mult prea frica de ea!), dar a-i simti cateodata rasuflarea aia oribila in ceafa e o treaba constructiva, c-abia atunci realizezi cat de tare iubesti sa fii viu.
Nu cunosc alte forme de existenta (am cateva imagini vagi despre o alta lume cu alte nevoi si cu alte reguli, dar nu pot jura ca sunt amintiri ori sunt doar iluzii…). Asadar ma multumesc cu farmecul acestei vieti si ma tem sa n-o pierd, indiferent cum va fi sa fie ea.
Desi am venit singura si calea inapoi inspre “taina de dincolo de porti” o voi parcurge tot eu cu mine (cu un altfel de mine poate, cu un “mine” mult mai complex), de cand m-am nascut am construit aici tot felul de legaturi la care nu sunt dispusa sa renunt atat de usor.
Una peste alta, mi-e ingrozitor de frica de moarte, dar stiu ca fara amenintarea ei permanenta, m-as fi blocat deja intr-o constructie c-o singura fateta si c-un singur sens.
Toate nimicurile noastre de zi cu zi par importante pana cand dam nas in nas cu amenintarea mortii, nimic nu ne cutremura si nu ne da adevarata dimensiune a existentei noastre decat sabia aceea atat de taioasa ce atarna deasupra grumazului nostru. Dar fara ea, poate ca niciodata nu as fi invatat sa iubesc viata asa cum o iubesc.