Ca sa intrati trebuie sa...

Eram prea timid sa incerc asta, desi… era ceea ce imi doream in fiecare zi. Cand ieseam de la scoala trecem prin fata lui si ma opream pentru a admira cat de frumos se misca. Ma uitam la ceilalti copii si la cat de mult se bucurau si imi spuneam: “Maine o sa am curaj! Maine o sa incerc!” Maine o sa ma opresc, la fel ca si azi, o sa privesc apoi o sa fac un pas inainte… si o sa  intind mana, si sa deschid mica poarta care ma tine departe de paradis, de paradisul visat si interzis.

Si ajungeam acasa zgribulit si ma asezam in pat si visam, cum plutesc si eu, cum toata lumea se uita la mine si ma admira, cum ceilalti copii se opresc ca sa imi faca loc, si… adormeam visand si spunandu-mi „maine o sa am curaj… maine o sa reusesc”…

Si uite ca au trecut anii si niciodata nu am avut curaj…

Si azi… azi ies de la birou, obosit. Fara sa ma gandesc prea mult cobor grabit si ma urc in masina. Incerc sa pornesc dar… nimic. Sunt obosit si stresat. Tot ce imi doresc este sa ajung mai repede acasa, sa ma scufund in pat si sa dorm. Dar se pare ca lucrurile nu stau atat de usor pe cat cred eu. Masina refuza sa porneasca asa ca ma uit cu ochi pierduti in jur si descopar ceea ce stiam deja. Nu mai e nimeni la servici sa ma ajute.

Afara ninge linistit, asa ca ma uit la cer, la masina si incep sa rad. Ce rost are sa chem pe cineva? Poate ca o plimbare este exact ceea ce aveam nevoie. Asa ca urc inapoi in birou si imi las servieta, apoi cobor cu mainile infundate in buzunare si o iau la plimbare spre casa.

Nu mai simtisem de mult aerul rece pe obraz si parca nu mai traisem viata acestui oras. Simteam ca ma simt un alt om si mi-am lasat pasii sa paseasca pe unde au vrut ei, privind fermecat orasul in lumina felinarelor galbene si a fulgilor de zapada care cadeau peste mine si peste lume.

Si asa, pasii m-au purtat de-a lungul strazilor pana cand ma opresc si parca deodata in fata ochilor vad un alt oras, in ninsoare, pe seara… si vad un copil stand si visand sa pluteasca. Si imi amintesc ca: „Maine o sa am curaj!!”

Si… intind mana si deschid mica portita.

Un glas bland imi spune: „Ca sa intrati trebuie sa aveti patinele in picioare. Daca nu le aveti la dumneavoastra puteti inchiria de la noi!”

Zambesc si merg cuminte sa imi iau patinele, le pun in picioare, si… simt cum imi bate inima. Intind din nou mana si deschid poarta. Pasesc… si apoi… totul se transporta in timp. Nu mai sunt eu, sunt un copil care invata sa mearga pe patine. Cad, ma ridic si apoi cad iar, rad si incerc din nou si ma las sa plutesc pe gheata si in amintire si ma simt mai curajos cum nu m-am simtit vreodata.

Azi a fost maine! Azi am fost curajos! Baietelul a triumfat. 😉


Alte articole scrise de același autor (abstraaact):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

abstraaact

Comments

  1. LeKick    

    Ce ai scris imi aduce aminte de mine si bazinul de inot. Cred ca am invatat sa inot pe la 16 ani. Tot asa treceam pe la bazin cu prietenii si ma uitam (salivam) dar nu am avut curaj decat mai tarziu…bliss!

  2. Adi    

    Aoleu ce post misto !!!!!!!!!!!!!!

    Of nici eu n-am calcat vreodata pe patinoar, chiar acum cateva seri ma plimbam cu partenerul prin Tineretului si ne-am oprit langa patinoarul de la pod, ma holbeam si parca vroiam si eu dar nah,,, daca nici pe role nu stiu sa merg, ce sanse as avea sa stau macar 3 secunde drept, pe patine?
    Ca sa nu mai zic , atunci cand eram mai mic, nu pierdeam la tv campionaltele de patinaj artistic, imi placeau foarte mult si da, visam ca plutesc si eu pe gheata facand dublu axel cu triplu tulup.

  3. CM    

    Mie îmi place mult mult titlul.
    @Adi , dacă vei fi prima dată pe gheaţă uită de cele 3 secunde. În schimb axelu’ şu tulupu’ ţi le garantez (doar că nu vor fi dublu, respectiv triplu). Şi încă ceva, e musai să filmeze cineva, nu de alta da’ trebuie să ştie lumea cum erai înainte să te deznoade la loc…

  4. Nick H    

    Ce dragut!
    Si eu mi-as fi dorit sa fii incercat mai multe lucururi cand eram mic!
    Acum mi se pare atat de greu sa inveti niste lucruri absolut banale pentru multi (inot, mers cu bicicleta, role, patine).
    Anul trecut am facut primul pas spre doua dintre ele, dupa care tanjeam demult: am invatat cum sta treaba cu inotul si miscarile de baza la schi.
    Bineinteles sunt departe de a fi macar un novice. La inot am exersat pe apa sarata, tot ce trebuia sa fac era sa-mi coordonez niste miscari si sa ma relaxez.
    Pe partie a fost mai palpitant. Mi s-a parut extrem de greu la inceput si credeam ca nu voi putea schia niciodata. Spre sfarsitul zilei mi-am mai depasit din temeri si am coborat jumate de partie singur. Abia astept data viitoare!

  5. boon    

    Ce relatare frumoasa!!! Asa m-a destins articolul asta si aveam nevoie de asta! Multumesc ca ne-ai povestit, sa ne mai zici !

  6. Rzv    

    Mi-ai adus aminte de o amintire (frustrare) de-a mea… Pe când eram în liceu, am avut la fizică un profesor de-a dreptul genial. Eram, cu siguranţă, unul dintre preferaţii lui – deşi, eu unul, la fizică aveam fie nota 2, fie nota 10… prin urmare, mi-am „târâit” fizica de liceu cu medii de şase…

    Tipul, dincolo de a fi „doar” un prof de fizică, era un mentor: ne învăţa fizică şi ne învăţa să trăim. Taberele în care mergea el coordonator se epuizau, ca număr de locuri, în câteva zile.

    Datorită lui am intrat la facultate… Datorită învăţăturilor lui (şi nu mă mai refer de data asta la fizică, ci la lecţiile de viaţă) am terminat-o.

    Ştiam, din discuţiile purtate prin tabere şi pauze, că şi-ar fi dorit să trec din când în când pe la liceu, să îi spun că sunt bine, să îi povestesc ce s-a ales de viaţa mea. S-ar fi bucurat. De fiecare dată, însă, ca eroul nostru de mai sus, găseam (inventam) motive ca să amân: poate pentru că simţeam că încă nu am realizat suficient… poate pentru că mi-era jenă de gândurile urâte pe care le-am gândit, mai copil şi mai prost fiind, despre el.

    Era o sâmbătă de octombrie, eram în Londra şi mi-am adus aminte de el. Drept pentru care am decis că, imediat ce voi reveni în ţară, îl voi căuta neapărat. Era acea sâmbătă în care am primit vestea că s-a stins din viaţă. Era sâmbăta în care am înţeles că am amânat prea mult un lucru atât de mărunt care ar fi făcut fericit pe cineva. Şi totul s-a transformat într-un „prea târziu”… Şi-am vărsat o lacrimă amară la gândul că, stingându-se, acest profesor m-a mai învăţat încă o lecţie…

    Încă nu m-am învrednicit să mă duc la mormântul lui cu o floare…

    Abstraaact, de ce nu ai postat mai devreme? Poate m-ai fi deşteptat şi n-ar mai fi fost prea târziu…

  7. Martin    

    În acelasi timp, azi va fi și ieri. Cred ca mai degrabă regretăm lucrurile pe care nu le-am făcut de cele pe care le-am făcut (numeric, oricum sunt infinit mai multe).

    Azi am condus o mașina de 240 CP la un test drive. A fost extaz curat. Cred că am trecut de zeci de ori pe lângă reprezentanță fără să îndrăznesc vreodată să intru.

    Până când am realizat că de fapt, dacă cer un test drive, nimeni n-are nici un motiv să mă refuze. Veneam și de la serviciu, după haine păream precum cineva care chiar și-ar fi permis mașina aia… așa că am zis că dacă îi mint puțin, nu pierd nimic.

    Și știți cum m-am simțit? Tânăr și viu :).

  8. RobertG    

    Place mult stilul lui abstraaact.

  9. grid    

    Ce împiedică ziua de mâine să vină azi? Chiar numele-i o spune. Mâine, adică nu încă. Mâine este ziua căreia încă nu i-a venit timpul, dar care se întrezărește. Dar, cum tot ce se întrezărește este supus atenției, dorinței și voinței omenești, ziua de mâine nu mai e liberă de sarcini. Ea trebuie să vină, este adusă în prezent, anticipată și – într-un anume sens – chiar premeditată (ceea ce-i amână indefinit predestinarea).

    Ziua de mâine e ca o fereastră prin care poți să vezi, cu condiția să nu te ciocnești de ea atât de tare încât să-i faci țăndări misterul. Adevărul e că adesea încercăm să-i furăm zilei de mâine transparența, precum copiii care își turtesc nasul de fereastră încercând să-și apropie ochii periculos de mult de sticla rece, în încercarea nu de a trece dincolo de ea, ci de a o cuceri cu totul. Vrem ca fereastra să ne devină ochi. De ce? Pentru că vrem ca ziua de mâine să ne răs-fețe, adică să ne dea o altă față.

    Însă atâta vreme cât „mâine” va însemna o fugă din calea zilei de azi, mâine nu va veni niciodată cu adevărat… De unde și tristețea inerentă faptului că venirea zilei de mâine nu ne bucură așa cum ne-am fi așteptat să ne bucure. (Îmi vine în minte bătrâna aceea care, fiind doar necinstită de către vecinu’ Viorel cu degetul și cu limba – nu însă și violată :smile: – se plânge reporterului: „Păi, da’ nu m-a violat cum trebuia să mă violeze!”)

    În spatele fiecărui vis pentru ziua de mâine se ascunde de fapt epitaful dorințelor ucise. Nu patinatul ne atrage, ci patinatorii cu care vrem să semănăm. Dacă ne-ar fi atras patinatul cu adevărat, eram deja patinatori. Dar ne dorim, poate, să cădem tocmai printre aceia care ne dorim să ne ridice. Într-un fel, e patetic – ca o batistă „scăpată” strategic, exact sub nasul cui trebuie să pice… Însă își au și patetismele farmecul lor.

    Am și eu povești cu role, cu schiuri, ba chiar și fantezii de Megastar… ca să vezi! Dar alea cu altă ocazie. Este și mâine o zi.

    😎

    P.S. – Etimologia latină a lui „mâine” e deosebit de interesantă, cuvântul fiind înrudit cu „mană”, „dimineață”, „manie” (posibil și cu „a rămâne”, „permanent”, „manifestare”). Latinescul mānĕ , de la care se trage cuvântul românesc, indica în limba latină dimineață (următoarea ~) și provenea din grecescul manos , care semnifica raritate, subțirime și – implicit – transparență, strălucire.

  10. Rzv    

    grid, ador poveştile legate de etimologie. În special când e vorba de cuvinte banale, despre semnificaţia şi originea cărora uităm să ne punem întrebări, crezând că le cunoaştem perfect. Şi uite, ăsta este un exemplu perfect!

  11. Gaybriel    

    Robert cum faci inimioara aia că trebe și la mine :)
    Uite am facut ochi la 6 jumate naiba știe de ce, mi-am făcut o cafea și citesc ce mai fac prietenii mei cu nume funky.

    Articolul ăsta … cum să spun mai bine …
    Mulțumesc :)

    Dap, așa

    1. RobertG    

      Gaby, secret. Nu-ti spun! 😉

  12. Alex P    

    Perfect text :)
    Ma simt ca dupa un film a la Hallmark

  13. AndRey    

    Superb, superb, absolut superb!

  14. grid    

    Rzv~ (# 10)

    Limba știe atât de multe despre noi, încât ar fi păcat să nu ne putem regăsi în oglinda ei, măcar din când în când. Oricum limba vorbește cu mult înaintea noastră.

    Etimologia ne dezvăluie doar istoria limbii, învățându-ne să privim fiecare cuvânt ca pe-o relicvă arheologică de mare preț. Etimologia e pentru limbă ceea ce codul genetic e pentru acizii nucleici – le expune alcătuirea, dar nu le trădează secretul.

    Heidegger spunea despre limbă că n-o putem găsi în dicționar, chiar dacă toate cuvintele s-ar găsi cuprinse acolo, aranjate frumos ca-ntr-un cimitir sau osuar. Forma cuvintelor vorbește (fără cuvinte) despre cele ce-au fost, fiind un martor tăcut, supraviețuitor al tuturor distrugerilor trecute.

    De aceea cred că limba ne vorbește de departe, din tărâmul poeziei și-al interpretării, acolo unde câte-un cuvânt răzlețit de trupa lui se oprește să-și tragă sufletul și să ne spună povestea venirii sale pe lume. Acolo, în povestea câte unei etimologii solitare, putem citi trecutul și viitorul stării noastre prezente.

    Nu va fi nimic sigur, dar sigur va fi ceva ce ne va prinde bine. :)

    😎

  15. asp.pet    

    și acuma realizez că deși sunt deja la a n-a vizită la acest articol (îmi place titlul enorm de mult) … tot nu am lăsat niciun commentariu … prea prins in mica poveste să mai citesc commentariile sau să mă gândesc să las eu unul.

    Îmi place articolul foarte mult … îmi place stilul tău … felicitări 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *