Hello, darkq-iştilor! Vreau să vă spun că de vreo 3-4 zile tot fac încercări să vă scriu despre experienţa mea pentru că am văzut că asta ajută mult pe cei care citesc (pe mine unul cu siguranţă m-a mai ajutat) „şi nu vreau s-o dau în bară…vreau gol” (666). Spuneam că fac încercări pentru că nu vreau să fiu foarte dramatic, nici foarte superficial în povestire, iar acum cred că asta va fi varianta finală: fără floricele, fără smiorcăieli, doar nişte expresii/evenimente ce sper să nu vă plictisească.
Puteţi să-mi spuneţi Mychey, am vreo 21 de ani, sunt de prin provincie şi cam atât cu datele din buletin. (mă rog…măcar vârsta e de pe-acolo). Citesc blogul acesta de vreo 2 ani de zile, la început când stăteam cu ai mei îl citeam mai pe furiş să nu cumva să mă vadă cineva, dar acum intru de vreo 2 ori pe zi să văd postările noi (dacă sunt). Şi da, aţi ghicit, ai mei nu ştiu despre mine. Ar fi greşeala fatală să le spun, pentru că aş transforma totul într-un ritual lung de blesteme din partea mamei, câteva mângâieri tandre de la fraţi şi probabil un scuipat între ochi de la tata ca să mă dezechilibrez, să cad şi să-mi rup picioarele. 😯 Vă daţi seama că suspiciuni există din partea mai multor persoane, nu doar de la ei, dar asta şi datorită faptului că iau apărarea comunităţii cu ultima fărâmă de energie ce îmi mai rămâne şi asta dă de bănuit…de parcă ar fi ăsta singurul „indiciu”?! 😀
De mic am crescut având tot ce îmi trebuia sau nu îmi trebuia, ba chiar uneori primeam mai mult decât ceream sau aveam nevoie. 😆 Adică mama dacă vedea că nu stau şi nu stau cuminte mă speria în aşa fel încât şi acum când mă gândesc mă încearcă sentimentele acelea de groază. Eram considerat de TOATĂ lumea (a se citi fără exagerări cuvântul toată) un copil prostuţ, timid, care avea să piardă multe în viaţă. Ba chiar unii îmi spuneau de pe atunci că sunt gay, ce-i drept cu cuvinte la fel de plăcute ca manelele recitate. 😎 Toate acestea (mai sunt şi altele, dar hai să nu blocăm server-ul 😆 ) m-au făcut să mă izolez mai ales fizic de toţi, în sensul că îmi găseam un loc (de cele mai multe ori între dulap şi perete) şi stăteam acolo până mă găsea cineva şi mă certa că se ia varul de pe pereţi pe haine şi nu mai are mama detergent să mi le spele. 😯
Au trecut anii, ideile au rămas cam aceleaşi până acum vreo 3-4 ani, când ceva s-a schimbat la mine şi am devenit mai rece, mai neiertător faţă de persoanele care o meritau (înainte lăsam de la mine pentru că îmi era frică, plus că dacă încercam să zic ceva eram imediat întrerupt pentru că „tu eşti copil şi trebuie să taci că nu ştii ce vorbeşti” (6) ), atitudine pe care ai mei au început să o „admire” doar când nu se manifesta asupra lor. Atunci când se întâmpla asta, se dădea play şi repeat replicii rostite la unison de toţi ai familiei: „te-ai schimbat…păcat…nu mai eşti aşa afectuos şi iubitor ca înainte…etc…etc…etc…”. (eu am dat stop apoi shift+delete pentru că îmi ocupam neuronul cu o informaţie atât de nefolositoare 😆 ). Nah că nici aşa nu-i bine! În cele din urmă au acceptat această micuţă schimbare, cu câteva rateuri pe care încerc să le ignor. Până acum, nu îmi iese…taxez mai ceva ca un controlor CFR. Mai e timp…sper! 🙂
Şi uite-mă ajuns singur în Bucureşti, un oraş mare, care promite multe, despre care se zvonesc multe…metafora unui politician, ce să mai?!. Unde mai pui că l-am şi votat! A ieşit din primul tur. :tounge:
Toate bune şi frumoase, dar hai să vizităm niţel şi camera cu resturi emoţionale. De fapt, lăsaţi-mă pe mine şi vă spun eu cum este acolo. Hmm…pe perete avem un tablou cu cel mai mare suspin pe care l-aţi avut vreodată, aerul îţi lasă senzaţia unui miros atât de amar încât îi simţi şi gustul, iar pereţii sunt vopsiţi ca cerul iarna. Descrierea poate continua, dar mă opresc aici pentru că deocamdată asta simt. Relevant este că vreau cu orice preţ să ies din ea.
Ce aş vrea să se înţeleagă de aici este că m-am zbătut foarte mult cu mine, cu familia, cu câţiva prieteni, dar cel mai mult cu mine, iar acum când intru în ea, forţat fiind, simt că pereţii cad peste mine (depresia dăunează grav sănătăţii….mintale 😆 ). Sunt lucruri care mi-au fost îndesate în cap, apoi m-am deşteptat (eu sau alţii…mai mult alţii) :tounge: şi am îndesat şi eu altele peste, iar acum în capul meu e ca o lasagna făcută de bucătarii de la Master Chef. Plus că primesc tot felul de replici gen „ar trebui să moară, să ardă în Iad, sunt nişte…. şi nişte…” (sigur imaginaţia o să vă ajute să completaţi spaţiile punctate). Ideea e că aceste replici vin de la cei pe care i-am iubit foarte mult (probabil încă îi mai iubesc, dar sigur nu la fel), iar vorbele acestea lovesc şi lasă un gol foarte foarte mare care se cheamă singurătate totală.
Ştiu că nu sunt singurul în această situaţie, nici nu am pretenţia la acest statut, însă asta nici nu mă face să mă simt mai bine. Tot ce simt este că am pierdut lupta cu viaţa deşi unii spun că ce ştiu eu la 21 de ani?! 😯 Însă iarăşi…e irelevant şi total greşit să minimizezi efectele emoţiilor 🙂 . Au fost destule momente în care m-am gândit că ar fi aşa de bine să-mi confecţionez o pereche de aripi şi să fac ca meşterul Manole. 😆 Însă mă tot gândesc că poate, cumva, cândva, voi avea pentru cine să trăiesc şi voi şti ce voi face cu persoanele din viaţa mea. Cei care citiţi postul, citiţi-l cam ca pe o solicitare a ajutorului (nu zic strigăt că acuşica o dau în alte alea).
Ştiu că cel mai bine mi-ar face acum să pot vorbi cu unii dintre voi (cei care vreţi bineînţeles), repet să pot vorbi nu să mă plâng vouă. (nu vreau să va produc neplăceri de nici un fel niciunuia dintre voi). Nu cer sfaturi, sunt conştient că nu există reţete pentru aşa ceva şi mai ştiu că nimeni nu poate găsi un sfat mai bun pentru propria persoană decât ea însăşi. 😀 Dar, despre filosofiile acestea, într-un alt post…sper. 🙂
Până atunci, mulţumesc de citire, vă rog să-mi scuzaţi lipsa de umor (de fapt încercarea e cea care se cere a fi scuzată) aveţi câte o pungă de pufarine pentru asta (666) (să mâncaţi cumpătat că îngraşă) şi sper să mă primiţi alături de voi.
Vă pup şi vă respect! 🙂
Bun venit! 🙂
Welcome, dude!
Nu vreau sa ma conformez sablonului “tu esti mic, nu stii nimic”, dar la 21 de ani nu poti spune ca ai pierdut lupta cu viata (eventual doar prima runda), daca nu cumva ai vreo boala in faza terminala. Stiu ca e enervant sa ti se spuna asta, ca simti ca si cum iti sunt bagatelizate problemele, dar asta e adevarul. Singurul fel in care poti sa pierzi lupta e abandonand.
Bine ai venit!
Salutare stimabile!
Cum zici că n-ai umor? Oare sunt singurul care a râs citind despre tine între dulap şi perete şi despre grija alor tăi pentru zugrăveală?
Lupta cu viaţa nu se pierde aşa repede, există replieri strategice la fel cum sunt şi izbânzi false în capătul celălalt al spectrului. Cum zice Lenny (Kravitz) “It ain’t over till it’s over” şi numai atunci putem trage concluzii, ironia e că atunci nu mai contează.
De fapt despre replicile alea vreau eu să îţi spun ceva. Nu le pune la suflet. Oamenii le rostesc aşa la modul general, mulţi dintre ei nici nu le-au analizat bine, le spun doar aşa că le-au auzit şi ei. De fapt se referă la categoria “homosexuali” fără să disece prea mult. Odată ce vor cunoaşte unul e foarte posibil să îşi schimbe optica. Unii o vor face DOAR în privinţa celui pe care îl cunosc şi preţuiesc, am prieteni cărora le detectez homofobia cea tradiţională , dar care ne preţuiesc pe mine şi pe partenerul meu. Ce ar trebui să fac, să lupt cu ei, să încerc să îi educ , să ajung acum şi aici la transformarea lor în fiinţe evoluate sau să aştept cu răbdare ca imaginea noastră de oameni buni şi interesanţi, de cuplu firesc şi sănătos să facă această schimbare lin în ritmul necesar?
@ AlexP Bagă mare, moşule! A sosit generaţia nouă, nu mai eşti tu ăla micu 🙂 …
Daaa, sunt vechi, Domnule! Tocmai ca am cam aceeasi varsta, am avut si experimentez in continuare rateuri cu duiumul, deci ce am zis nu vine din perspectiva lu’ tataia care da povete din ce-si mai aduce aminte din tineretile lui. Chiar nu foloseste la nimic sa te consideri infrant.
@CM Ce crezi tu că ar alege oamenii, mai ales cei din România: convingerile şi ideile tradiţionale, predominant religioase sau “optica nouă” despre care vorbeşti? 🙂 Poate sunt eu mai pesimist, dar nu aş acorda atât de mult credit homofobilor sau mai bine zis nu aş subestima puterea îndoctrinării. Probabil vom fi oale de pământ pe tarabă până la o schimbare a mentalităţilor. :))
@Alex P Am zis eu că n-am abandonat? 😀 Anyway, apreciez gândirea sănătoasă!
Mersi tuturor!
Mychey eu vorbeam din experienţă, prietenii mei şi-au învins îndoctrinarea singuri, fără să îi educ eu . Doar cunoscându-mă ,trăind lângă mine şi comparând prejudecăţile tradiţionale cu realitatea.
Ai facut o afirmatie care, pe mine una, m-a indignat: “Însă mă tot gândesc că poate, cumva, cândva, voi avea pentru cine să trăiesc “…Sa inteleg ca tu traiesti pentru altcineva, nu pentru tine insuti? Atunci doneaza-ti organele!
Oare este corect sa gandim ca atunci cand iubim, traim doar pentru persoana iubita, iar daca nu iubim, nu mai avem de ce trai sau traim doar ca sa facem umbra pamantului? Traiesti, esti ceea ce esti, faci ceea ce faci, pentru tine, nu pentru altcineva!
Daca ai iubi si ai fi iubit, ai avea o relatie stabila, crezi ca ai fi ca un fluturas intr-o poiana cu flori mereu? Nu! Categoric nu! Insa e rau cu rau, dar e mai rau, fara de rau!
Bun venit!
Să nu te plângi de lipsa umorului… că n-ai motive. Cât despre pierdut lupta cu viaţa la 21 de ani… zâmbeşte, mâine va fi mai rău oricum 🙂
Salut si bun venit. Avand in vedere ca eu sunt cel mai “necalificat” de pe acest sit sa dau sfaturi o sa incerc sa fac asta acuma. Eu recomand sa nu te mai gandesti ca ai pierdut lupta cu viata la 21 de ani ai timp mai incolo sa faci asta si oricum sa vezi mai incolo ce nasol o sa fie:)) glumesc bineinteles. Inca o recomandare, schimba pe peretii varul cu ceva vopsea lavabila ca aceea nu se ia:)). Si fii fericit, ca alti ce nu ar da sa aibe 21 de ani iar (de parca as fi eu batran sau ceva) sa auzim numa de bine.
no…. bun asa. lasa lasagna recomand o portie mega extra double big mirror cu garnitura de zambete 🙂
absolut delicios. te lingi pe… bot.
my dear Anka… pot pentru ca sa spun ca am ramas fara cuvinte. comment’ul tau e absolut… abstraaact. my sentiments exactly.
@serafim277: eu nu vreau sa am 21 😀
Ca să încep și eu frumos: bine ai venit pe aici ^.^
Ce pot să spun e că sunt de acord cu Anka. Afirmația respectivă nu e prea ok. Tu trebuie să trăiești pentru tine în primul și primul rând. Și dacă o să întâlnești pe cineva tu tot pentru tine o să trăiești doar ca să petreci zilele alături de acea persoană; dar în final tot pentru tine trăiești – să te simți tu bine și fericit.
O să presupun că dacă ai 21 de ani și te-ai mutat în București, ești la facultate. Profită de ocazie și deschide un nou capitol în viața ta. Închidel pe cel vechi, de când erai cu ai tăi.
Zâmbește dimineața când te trezești pentru că ai o nouă ocazie să cunoști oameni, să faci ceva nou.
Ok, deci văd că afirmaţia asta a fost luată prea tare şi puţin extrasă din contextul propoziţiei şi al articolului. 😛 Când am spus “voi avea pentru cine să trăiesc şi voi şti ce voi face cu persoanele din viaţa mea” m-am referit că acum nu este nimeni care să mă facă fericit, pe care să fac fericit şi aici mă refer în general la familie+alţii, nu doar la prieten. Afirmaţia se referea la lipsa interacţiunilor SINCERE, DESCHISE, de unde rezultă că masca pe care sunt nevoit să o port este total distructivă pentru mine. 🙂
@ Anka Nu am înţeles niciodată afirmaţia “Daca ai iubi si ai fi iubit, ai avea o relatie stabila, crezi ca ai fi ca un fluturas intr-o poiana cu flori mereu? Nu!” ! Adică, ai o relaţie şi acolo sunt doar lupte greco-romane (glumesc evident :P), certuri, scandal, etc. Eu aş spune că atunci când ai scris verbul “a iubi” ai cam eliminat restul propoziţiei. Nu spun că nu sunt şi momente mai neplăcute, însă dacă acestea cântăresc mai mult într-o relaţie (asta înţeleg de la tine) atunci de ce să mai încercăm/căutăm?
Poate sunt niţel incoerent, sper că nu, dar mă grăbesc că trebuie să-mi fac bagajul să plec acasă :))
fain scris!
In primul rand, cu ocazia primei mele postari, vreau sa va salut pe toti si sa va marturisesc ca prin voi si activitatea voastra pe acest blog reusesc sa trec peste singuratatea pe care o simt atunci cand realizez cine sunt defapt, nu cine cred altii ca sunt.
Mychey, te inteleg suficient de mult, poate si din cauza faptului ca avem aceiasi varsta si aproximativ aceleasi ingrijorari. Pe langa asta, tot din provincie sunt si eu si tot in Bucuresti studiez. Nu stiu ce sfaturi pertinente sa iti dau, poate si din cauza lipsei de experienta si din cauza perfectionismului si temei de a gresi care ma caracterizeaza. Insa un gand bun din partea mea sper sa te ajute. Fii calculat, gandeste la rece orice iti propui sa faci si nu te panica sau dispera. Exista rezolvare pentru aproape orice, doar ai nevoie de putina inspiratie sa o gasesti.
Pare ca a inceput sa creasca exponential numarul de persoane din provincie mutate in Bucuresti in zona de varsta 20-25 de ani 😛
Partea cu “pierdutul luptei” mi-a sugerat altceva fata de ce au scris ceilalti si anume pierderea sensului luptei. Viata nu este o lupta, ci un mijloc prin care sa ne satisfacem bucuria de a exista. Unele persoane au nevoie de “lupta” ca sa aprecieze si sa inteleaga de ce viata le ofera momente frumoase, iar renuntarea la aceasta “lupta” poate echivala cu lectia prin care invatam ca viata nu are nevoie de motive pentru a ne face fericiti.
Cat despre prieteni cu care sa discuti poti face asta prin articolele/comentariile pe care le publici sau in privat; sunt sigur ca (aproape) oricare de pe acest blog e dispus sa poarte o discutie cu tine (“including me”). Partea mai grea e la care sa te opresti 😆
Bine ai venit! Eu cred ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu Anka, ca sapoti trai pentru cineva cred ca intai trebuie sa inveti sa traiesti pentru tine, sa te formezi, reformatezi si asa mai departe. E ca si cu respectul. Ca sa fi respectat, intait trebuie sa te respecti pe tine, apoi pe ceilalti din jur si dupa aia ceilalti o sa te respecte la randul tau.
In ceea ce priveste faptul ca tu la 21 de ani ai pierdut lupta cu viata, cred ca te inseli amarnic. Viata nu se opreste la 21 de ani, cum a mai zis cineva mai sus, ai pierdut o batalie, doua, trei sau mai multe, insa nu poti afirma ca ai pierdut lupta cu ea.
Gandestete ca omenirea e un fel de gara, ultra-mega-super mare, iar noi suntem trenurile. Caile ferate sunt vietile noastre; si pornim toti din acelasi punct. La unii dintre noi drumul e mai ok, pe loc drept si cu cate o curba pe ici pe colo. La altii drumul e foare anevoios, treci prin tunere, dealuri,vai etc. si nu se stie niciodata cand tu ajungi la destinatie. Cred ca acolo e tot farmecul, nestiind unde e destinatia si cand ajungi la ea, lucrul asta te face, stimuleaza, sa mergi mai departe. Si daca ai impresia ca nu poti sa ajungi la locul dorit, nu te speria fiindca cred ca toti din noi odata sau poate de mai multe ori in viata am avut senzatia ca nu putem sa ajungem la final. E gresit total, atunci cand esti cazut si ranit si ai impresia ca nu o sa te mai ridici, in momentul ala o sa observi ca ceva in viata ta se schimba. Sti cand o sa iti dai seama ca de fapt ai trecut? Cand o sa dai de urmatorul obstacol si o sa ti se para mai usor sau mai greu si o sa te gandesti la ceea ce a fost si o sa zici pai eu peste asa ceva am mai trecut, deci nu o sa mor.
Scuzati greselile de ortografie, am scris pe fuga.
este o vorba “Totul se termina cu bine!” de aici deduc ca daca nu este bine inseamna ca nu s-a terminat, maine va fi mereu prima zi din restul vietii tale si ieri va ramane in urma … sa inteleg ca ai 7665-7885 de zile, te mai asteapta mii 😉 mai rele, mai bune, ia in considerare zilele mai rele din care ai ce invata decat cele bune care trec repede …cat despre “celalalt tu” sti cum e nu poti gasi ce iti doresti daca nu incepi cautarea (principiu meu, pe care inca nu l-am pus in aplicare :)) ) si…..Bine ai venit !
Ooo.. Oare de ce sunt cam singura care gandeste ca tine?
Whenever.. Bine ai venit si toate alea. Nu ma pricep la saluturi. Dar imi place psihologia ta de a intelege viata. Si totodata sunt curioasa sa cunosc acel tablou pozitionat central in camera emotiilor tale. Sa il cunosc in detaliu, in profunzime, caci cum ai spus si tu mastile pe care le purtam sunt adesea facute din cele mai superficiale materiale. Insa, vezi tu, fara aceste masti aproape imperceptibile consider ca scena vietii ar fi mult mai lipsita de culoare. Tu doar trebuie sa te hotarasti daca vei fi un personaj sau iti vei juca propriul rol cu o scena goala. Eu asa alege a doua varianta. Mai bine singura in desert decat intr-o cascada plina de minciuni si falsitate.
Aceastea fiind spuse, mult spor la scris si mi-a parut bine. ByE!!
@ Rhade – am citit comentariul tău în drum spre casă şi l-am “rumegat” niţel până mi-am dat seama că de fapt era foarte simplu şi totuşi foarte cuprinzător. Vreau să-ţi mulţumesc pentru disponibilitatea pe care ai menţionat-o în comentariu, însă partea cea mai grea va fi iniţierea unui dialog fără să las impresia aceea ciudată care se crează atunci când un necunoscut intră în discuţie cu tine ca şi când vă ştiţi de multă vreme. 🙂
@ EMILIAN906 – nici eu nu am pus în aplicare acel principiu despre care vorbeşti, deşi ştiu că e adevărat faptul că nu pică din cer nimic (decât ploaia, meteoriţii, ploaia de meteoriţi, etc. :)) ); sper să se îmbunătăţească ceva în viitorul apropiat şi asta îţi doresc şi ţie;
@ Cherry – măştile astea sunt foarte năstruşnice în sensul că le purtăm fie că vrem fie că nu oriunde şi oricând. Nu înseamnă că suntem falşi, poate doar că suntem “constrânşi” de situaţii, persoane, evenimente, etc. Ideal ar fi să poţi rezista în rolul preferat cu scena goală. Eu cred că suntem făcuţi să avem nevoie de oameni, aşa că eu mi-aş atrage totuşi nişte “spectatori”. Nu înseamnă că voi juca după cum mi se va cânta. Nu aş face niciodată asta. Cred că trebuie să fim flexibli în aşa fel încât să nu ne negăm valorile.
Am încercat să fiu coerent în idei, deşi la ora asta sunt slabe şansele, dar după 12 ore de 40 grade în bucătărie sper să mă înţelegeţi :)) Toate bune! 😀
Ce isteti sunt astia mici.
BINE ai venit pe DarkQ Mychey si nu te speria, un cos iesit pe varful nasului nu este un capat de tara, fi convins ca o sa treaca, iar cine nu te mai vede de cos, nu merita atentie din partea ta, asa ca in final poti spune ca si cosul ala nesuferit are importanta lui in viata.
Sunt curios ce-o sa mai scri.