No menu items!

6/49

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Îmbătrânim.

Mă uit mai des în oglindă şi cu fiece privire mai amân puţin durerea. E durere. Degeaba încercăm să o negăm.

Îmbătrânim.

Dacă nu mă gândesc la asta, sunt foarte împăcat cu mine, cu ce am realizat până acum, cu oamenii pe care îi cunosc… cu clipele extreme pe care le-am trăit… Dar mă cuprinde tristeţea pentru că omul e doar un fir de praf cu conştiinţă.

Mi se face pielea de găină de plăcere necontrolată atunci când revăd poze vechi, când depănăm amintiri frumoase.

dar îmbătrânim. nu mai simt seva de prospeţime pe care până acum ceva vreme o ignoram… aşa cum o ignoră majoritatea celor ce se cred nemuritori şi veşnic tineri.

Dar sunt fericit. Sunt fericit pentru că am amintiri. Sunt fericiri pentru că sunt mai viu ca niciodată, sunt fericit că văd. Sunt fericit că pot. Sunt fericit mai ales că simt. Sunt un norocos.

Nici dacă aş fi câştigat la Loto nu m-aş fi simţit aşa norocos.

Norocos pentru că am câştigat plăcerea de a face ce vreau. Norocos pentru că am câştigat favorul de a simţi plăcerea în vastele ei variante. Norocos pentru că am câştigat suflete dintre VIP-urile castei sociale a Raiulu. Norocos pentru că universul e sensibil la mişcarea unui fir de praf ca mine.

Am pierdut tineretea şi am câştigat viaţa.  De mi s-ar întâmpla de zeci de ori să aleg între recăpătarea tinereţii şi firul vieţii mele… aş alege destinul meu fără doar şi poate.

Dacă ar fi să aleg dintre cel mai mare premiu la Lotto şi sufletele din viaţa mea, le-aş alege pe ele, sufletele. Le păstrez cu sfinţenie în sticluţe vechi de parfum, de multe forme şi culori. Sunt un colecţionar fără să fi vrut asta. Şi de-ar fi să ştiu când îmi va fi sfârşitul, aş destupa toate sticluţele doar cu o clipită înainte, pentru a le permite tuturor să-mi danseze un ultim vals de bucurie şi de a le simţi încă odată izul ce pătrunde dincolo de glandele olfactive…

Previous article
Next article

3 COMMENTS

  1. Dacă s-ar putea câștiga zile la Loto, sau măcar dacă s-ar putea cumpăra timp, am constata probabil că Timpul – acest rege nemilos – nu are chiar totul în puterea sa. Timpul nu e suficient nici măcar pentru a ne îmbătrâni. Sunt momente care te întineresc și momente care te îmbătrânesc. Și dacă timpul ar fi de vânzare, probabil că fiecare pachet le-ar conține pe amândouă, amestecate.

    Uneori mă culc tânăr și mă trezesc bătrân. Ce-i drept, invers mi se întâmplă cu mult mai rar – numai atunci când fac cafea dimineața. Dar sigur nu e de la cafea… E uimitor cum timpul care trece te poate face să te simți mai tânăr sau mai bătrân. E doar o chestie de percepție a clipei. Cum simți timpul care trece? Cum știi dacă secunda care tocmai a trecut te-a făcut să plutești peste timp sau te-a îngropat definitiv în noroi?

    Senzațiile pot spune povestea clipei, însă ele vorbesc întotdeauna într-o limbă străină. Simțim, dar nu știm niciodată spre ce depărtări ne poartă simțirea. Poate fi depărtarea propriului suflet sau îndepărtarea venită pe aripile gândului. Cine poate ști?

    Știm doar că trăim cu timp de împrumut. Ne dăruim unii altora clipe, ani, vieți chiar. Și nu e nimeni să țină socoteala. Tot ce contează până la urmă e ca timpul să nu curgă pe lângă noi. Pentru că spaima cea mai mare e de a nu fi trăit degeaba. Vrem întotdeauna să lăsăm în cei de lângă noi urme mai adânci decât cele lăsate de timp pe fața noastră. Chiar dacă, uneori, asta nu înseamnă mai mult decât o poză-ntr-un album.

    Dar victoria asupra timpului păstrează, ca orice victorie, gustul sacrificiului. Ideal ar fi să lăsăm timpul să treacă prin noi așa cum trecem noi prin timp – cu nonșalanță și nepăsare. Pentru că timpul oricum nu poate fi răscumpărat. E cadoul pe care fiecare și-l face lui însuși, fără a ști dacă are sau nu nevoie de el.

    Nu știu de ce nu putem face pace cu timpul. Nu știu de ce doare atât de mult trecerea sa și de ce vrem cu orice preț să-l învingem. Cine poate spune dacă războiul a adus durerea, sau dacă din durere am pornit apoi războiul? Știu doar că cele mai dragi și neprețuite clipe din viața mea au răsărit atunci când mă așteptam mai puțin și au murit de îndată ce m-am așteptat ca ceva să urmeze. Prins parcă în matca timpului, uitam de mine. Și abia atunci începeam să fiu eu însumi.

    Timpul are prostul obicei de a ne-o lua înainte atunci când ne gândim prea mult la el. Și atunci începe să doară. Al dracului de tare. Mai tare decât toate-amintirile adunate vor putea vreodată astâmpăra. Ca și cum carapacea dură a timpului s-ar strânge, încetul cu încetul, strivind laolaltă bune și rele, până la a le face să nu mai însemne nimic pentru nimeni.

    Singurele lucruri rămase să-și spună povestea vor fi cele care n-au încăput niciodată sub carapace. Doar ele nu vor îmbătrâni niciodată. Chiar dacă nu vor trăi veșnic.

    8)

  2. pt mine amintirile nu exista. conteaza doar prezentul si viitorul foarte apropiat. proiectele sunt non sensuri daca se intind peste vreo 5 ani. uite la economie. la care s-au gindit citeva mii de idioti. ori traiesti ori iti amintesti ca traiesti

Comments are closed.

Vezi si...

Cică am o prietenă…

Hmmm, acum daca stau bine sa ma gandesc, eu am vrut "sa incerc" asta de la inceput. A fost odata ca niciodata... Adica acum cateva saptamani. Una din tipele de la liceul unde am terminat acum o luna se tot tinea dupa mine...pana cand m-a bagat in seama pe mess, facebook,...

Articole din aceeasi categorie