No menu items!

I was in WonderLand

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o  mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune o poveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta  o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

[nggallery id=63]

🙂

10 COMMENTS

  1. “Codru-i frate cu romanul”. Sa nu-ti pierzi niciodata speranta intr-o lume mai buna, mai corecta, mai umana. Interesanta experienta ta.

    Sa gasesti un loc unde oameni se simt si traiesc liberi. Copacii nu se cearta inte ei de la apa ci fiecare isi ea atat cat are nevoie.

  2. Va dati seama cat de mult ne iubeste FireMan. A scris un articol la cald pentru noi la 3 noaptea. 🙂

  3. Foarte frumos textul si starea pe care o transmite. Mi s-a facut pielea de gaina 😀

  4. Frumoasa experienta, la fel si poza 7. :mrgreen:

    Mi-am adus aminte de copilarie si de momentele petrecute intr-un sat de munte…poate o sa scriu un articol despre vremurile alea. Ce viata dom’le. 😉

  5. ma bucur ca va place si ca esenta randurilor mele a fost simtita.
    @rediam Poza 7 nu este doar o poza. Este o poveste. O poveste frumoasa a unui om frumos, nu numai fizic. Dar erau sute de povesti poate la fel de frumoase in jur. Omul ala isi traia visul, era un om fericit. Si asta face un om de doua ori mai frumos decat este. El este Jono.

  6. Ah, natura, libertatea ce te împresoară când şezi în sânul ei… Şi singura diferenţă dintre ‘ei’ şi noi este că ‘ei’ au luat decizia de a (se) schimba. Cât de mult ne dorim noi fericirea, mă întreb…? Dar până la urmă fericirea, ca şi frumuseţea, stă în ochii ce contemplă.
    Mulţumim, Fireman.

  7. Si “insul” peste care ai dat cu doua zile bot in bot la piata/job/in bar cu cateva zile in urma poate are aceeasi poveste.

    Fiecare om are o poveste!Dar vezi tu… ne-am pierdut in sistemu’ asta nenorocit, ne-a schimbat si nu mai stim sa ne bucuram de lucrurile marunte, sa fim optimisti, nu mai stim sa traim decat prin “el” si pentru “el”

    Rar cate-o scapare….

    Oricum,legat de experienta ta, esti un fericit !

  8. @Cristy ma bucur ca macar odata ai ramas fara cuvinte 🙂
    @Fiica sunt departe de a fi fericit. Sunt insa bucuros ca exist

Comments are closed.

Vezi si...

Chestii, trestii, socoteli…

Zilele trecute m-a contactat un tip, André, student la o universitate din Bruxelles. Tipul e gay și fost în România prin Noiembrie să facă o cercetare asupra politicii si societatii civile. A descoperit DarkQ și acum a dorit să îl ajut cu câteva răspunsuri legate de drepturile gay-ilor in...

Articole din aceeasi categorie