Alta viziune

Joi m-am trezit brusc, ca niciodată… Un vis ciudat… intuneric, linii melodice din Madame Butterfly cu tot cu hara kiri si acorduri ciudate din Corul Vanatorilor. Or fi innebunit Puccini şi von Weber sau doar madamele si vanatorii de s-au amestecat asa?

Planul de excursie fusese schiţat de vreo săptămână, dar refuzasem să mă gândesc insistent la el de frica de a nu se strica din cine stie ce motive oropsite de soartă. Până să facem bagajele şi să plecăm spre Bucureşti încă nu stiam exact componenţa grupului pentru că madame Ligia, draga noastră (acum mai puţin dragă, sic sic), ne-a ţinut în sah pană în ultimele zile, ca mai apoi să ne facă pozna şi să ne lase, pe şleau, cu curu’-n baltă. Sau mai bine zis mocirlă, că pe acolo pe la Bran mai mult mocirlă găseai. Probabil sărăcuţa a crezut în mod sigur nu se va odihni, aşa cum ar fi vrut, ci mai tare s-ar fi obosit cu şi pe sticlele de vin, wisky, bere, etc etc cu noi… Ai avut dreptate, dragă ! Ioc odihnă, ioc leneveală.

Aşa că am plecat, aşa cum hotărâsem de la inceput, spre Bucureşti, cu gând să rămânem “la capitala” ca să importăm ceva fiţe de prin cluburi cu gagicile (Mim şi Anca). “Fatăăăăă, voi sigur sunteţi fete, fatăăăă? că am uitat să mă asigur”. Drumul parcă a fost un fel de “noaptea cinefililor”. Văzut fete – în sfârşit, strâns tare tare în braţe, glume, pupici, desigur – pe obrăjior, ieşit niţel prin Frankye, unde un fel de pitic… mai mare însă… dansa în oglindă ca şi cel din Twin Peaks (sau cum draq se scrie) şi atât. Dacă ştiam ce liniştit e la capitală joia, mai stăteam cu fetele la un wisky şi nu le lăsam să se “hodinească”. Norocul lor…

A doua zi … Plazza, văzut câteva păpuşi de calitate, plăcut, reţinut, niţel shopping, ca să nu murim de inimioară (la vârsta noastră respectabilă de bunicuţe, nu ne permitem să ne placă ceva şi să murim apoi de ciudă că nu am luat…), bagaje, mai ales PLACA, râsete… şi gata: la drum. Şi iar râsete…

Subiectul zilei:

[youtube]CQ1tTol5FoU[/youtube]

mai ales partea a 2a, cu divele… Ilustrare geniala a intelepciunii romanesti

Am ajuns, după câteva ture dus-întors prin Bran… Stupoare: vila la care făcusem rezervarea era peste aşteptările mele. Curat, gazde ospitaliere, paturi mari (îndeajuns de mari ca să nu se supere nimeni), puţină zăpadă, atâta cât să nu spunem că nu a fost deloc … Super!

Mima, presărată cu râsete, aburi de vin (sau ce-o fi fost), câteva “mă dau bătut” total neplacute orgoliului “aristocratic” şi în sfârşit nani.

A doua zi pornim cu gând să mergem la pârtie să vedem dacă se poate schia. Un drum cu hârtoape, lung, în sfârşit vedem nişte holtei munteni ce tăiau bilete la intrarea în parcare. Zic: Iote, dom’le, or vrea să amortizeze cheltuiala făcută pentru amenajarea pistei accidentate pentru ATVuri şi noi am crezut că e şoseaua ce duce la pârtie. Mi-am zis că o fi ceva mai pentru VIP-uri şi acolo trebe să se ajungă numai cu helicopteru’. Păcat de înjurăturile (în gând, desigur) ale lui Mim. Lâsăm pârtia pe mai târziu şi pornim spre căluţi.

Undeva pe drumul spre Pârâul Rece, se coteşte stânga, pe un drum nasol, spre un Ranch al unei familii autohtone. Câini ciobăneşti, cai frumoşi, sănătoşi, de munte, lemne multe, utilaje pentru cine ştie ce treburi, munţi în depărtare…. de vis (vise lumeşti, nicidecum regeşti*regineşti). Îmi făcusem iluzii că dau peste un armăsar, un mustang, neîncercat de nimeni, şi mă voi chinui cu el ca la rodeo. Nu a fost nicidecum aşa, a fost o iapă neastâmpărată, dar blândă, pe nume Perla (da, era şi neagră… dar vie ca noi… ce sa fac dacă îmi plac “lucrurile” vii?) care m-a făcut să mă gândesc că e mai bine să ai măcar puţină experienţă înainte să te arunci cu capul înainte în a îmblânzi vreun armăsar. 🙂 A fost frumos… o experienţă unică de comunicare şi contopire cu un animal asa de frumos, mândru, în acelaşi timp hotărât, demn şi blajin.

Apoi am tulit-o pe pârtia de sky, Anca şi Mim s-au cocoţat într-o cafenea din apropiere, eu şi Gridu ne-am cocoţat în vârful pârtiei, eu apoi la vale el… nimic. Eu am observasem câţiva băjeţi cu picioarele şi fesele formate frumos ca după îndelungi sesiuni de schi şi am pornit astfel în urmărirea lor pe pârtie, poate, poate mai fur şi eu ceva din arta meseriei… Gridu bănuiesc că rămăsese să admire conotaţiile poetice ale peisajului mirific ce se vedea din vârful muntelui pentru că la un moment dat, rămas probabil mut (şi desculţ de schiuri), a început să coboare pârtia pe clăpari… O nouă urcare… Alt elev… Alex, mai curajos, prinde viteză, înţepenit pe schiuri, cu ţinta directă: unul din stâlpii teleschiului. Am văzut lumini (stele) albastre-roşii (probabil de la girofaruri de salvare ce ar fi urmat), am ţipat, s-a aruncat de pe maleeficele beţe, a strâns un sfert din zăpada de pe partie pe sub pantaloni (probabil să ducă şi acasă), într-un final se ridică. Pfiu. Cobor şi eu voios că nu s-a întâmplat nimic grav, mai căzând, mai pe schiuri… Plecăm când începe chiciura… Categoric mâine urma să nu mai putem schia. Singura parere de rău: nu am avut aparatul cu bliţ-bliţ-uri la noi.

La cabană… ne dăm jos cu greu din maşină, aruncăm o coadă de ochi în jur… bem un păhărel şi ne punem pe un grătărel … jar din soba de la subsol, grătarul afară în psudo-ninsoare… un wisky whisky mic de la amabilii colegi de cabană care au fost probabil luaţi de năsuc de mirosul de carnea sfârâind pe jar şi aduşi lângă noi.

Nu a ieşit aşa de bine cum trebuia, jur, NEINTENŢONAT, probabil din cauză că m-am grăbit să arunc pulpele de pui pe grătar când jarul era foarte puternic. Dar a fost bunicel şi îndeajuns să sature toate guriţele flămânde. Ne-am simţit puţin ca la Big Brother, dar a fost fain şi am decis să mergem frumos şi să stingem grătarul cu tot ce se putea bea, în clubul La Feri. Am avertizat fetele, pe toate, că e posibil ca să nu le placă acolo, datorită înfăţişării… dar ştiam că odată ajunşi acolo, toată lumea va fi fermecată de atmosfera fără fiţe, caldă şi relaxantă (pentru urechile odihnite). Ne pregatim:

Lume pestriţă, şi bună şi rea, dive sau pseudo-dive, băutură (adusă din afară… că la aia chiar facem fiţe), golani, fete, paiete, microfoane, priviri deşuchiate, o NEBUNIE. Nu m-am putut bucura prea mult de atmosferă pentru că am ieşit afară să ţin o lecţie de psihologie şi sociologie unui copil drag mie, lucru ce m-a reşinut mai mult decât ar fi fost normal. Fetele noastre adevărate erau epuizate, aşa că am hotărât să ne retragem, noi, băbuţele, şi să lăsăm tinerele talente să se remarce şi să se distreze. Îmi părea puţin rău, dar mă încălzea gândul că mai stăm la palavre cu micuţele, lucru mult mai delicios şi mai rar decât bine-cunoscuta destrăbălare. Zis şi făcut… Acasă, wisky, mult wisky, râsete demente, promovarea unui tânăr talent în ale glumelor, nedescoperit până acum. Probabil aerul de munte provoacă dislocarea vreunui muşchi occipital (“Fatăăăă! Nu-i aşa că avem muşchi şi la creier, fată? Că eu mai tot timpul am febră muşchiulară. Mă doare de mor”) .

A doua zi, dimineaţă leneveală, mâini tremurânde ca ale lui Sue Ellen din “Dallas”, stoarcerea tuturor sticlelor, împachetarea, via “Bucale”. Pe drum poze, sirop de fragi, dulceaţă de afine, muşchiuleţ de cine ştie ce afumat,

dar al dracu’ de bun, nănică, şi hop… Bucureşti. O supică a la fete (poate facem abonament de aici din Timi – se poate cu FanCurier, m-am interesat), nişte chestii chinezeşti care au mers ca unse pe stomacurile avide de băutură (şi “femei”) pe fondul unei sesiuni nesfârşite de “mess yahoo”, planurile pentru viitoarea excursie, de data asta mai departe, cu tot cu palme bătute şi … gata. La tren cu voi, curvelor!

Băbuţele au tras la somn în tren, somn întrerupt doar de căldura insuportabilă şi de exclamaţiile din compartimentul de dincolo, unde aripa tânără a grupului găsise o posibilă ţintă pentru puşca lui corupătoare de bulangioaice… cu lunetă. Frumoasă ţintă…

Timişoara, la servici voios ca niciodată…

A fost una din experienţele de neuitat în viaţă… Şi vor mai fi… Am şi învăţat foarte multe din ea: să accept răutăţile şi totuşi să le admir din unele puncte de vedere… să fac diferenţa dintre fals şi adevărat, să trec peste lucruri care mi se păreau de netrecut… să înţeleg că odată cu vârsta vine şi “senilitatea”, dar că e al dracu’ de haioasă…că dacă tot îmi pun problema superiorităţii nu trebuie neapărat să fac comparaţii ci doar să mă comport superior… să mă conving totuşi că ce e ieftin în cele mai multe cazuri nu e bun… şi să iubesc fetele în mod EGAL.

Thinking to the future !