No menu items!

Istoria Craciunului

Acelasi autor

Joc, frumusete, suflet si viata

Aceste patru cuvinte atât de diferite, dar cu o încarcatura emotionala atât de profunda care pentru unii sunt atât de edificatoare încât pot sa...

Anul Nou Calendaristic

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au întrebat ce este timpul şi cum poate fi măsurată succesiunea lui neîntreruptă? La început, primul criteriu...

Putina culoare din anii ’80

Este putina culoare din anii 80. Piesa este remodelata in 2006. XnyHatm25wE

In timpurile pagane antice, ultima zi de iarna in emisfera nordica era sarbatorita ca noaptea in care Marea Zeita Mama a dat nastere copilului Zeu Soare. Mai este numita si Yule, ziua in care un bustean mare este adaugat unui foc in jurul caruia toata lumea dansa si canta pentru a trtezi soarele din lungul sau somn de iarna.

In vremea romanilor, s-a transformat in serbarile in onoarea lui Saturn (zeul recoltelor) si Mithras (zeul antic al luminii), o forma de venerare a soarelui ce a ajuns in Roma din Siria cu un secol inainte, cu cultul lui Sol Invictus. Anunta ca iarna nu este vesnica, ca viata continua, si era o invitatie de a-ti pastra buna dispozitie.

Ultima zi de iarna in emisfera nordica este intre 20 si 22 decembrie. Romanii sarbatoreau saturnaliile intre 17 si 24 decembrie..

Primii crestini
Pentru a evita persecutia din timpul festivalurilor pagane romane, primii crestini isi impodobeau casa cu ilice de saturnalii. Pe masura ce numarul crstinilor crestea si obiceiurile lor prelevau, sarbatorile au luat o turnura crestina. Insa biserica timpurie nu a sarbatorit de fapt nasterea lui Christos in decembrie pana la Telesphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei de la AD 125 la 136, si a declarat ca serviciul bisericesc ar trebui tinut in aceasta perioada pentru a sarbatori “Nasterea Domnului si Matuitorului.” Oricum insa, cum nimeni nu era sigur cu adevarat cand s-a nascut Christos, Nasterea era tinuta deseori in septembrie, adica in timpul festivalului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah din zilele noastre). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au vazut Nasterea lui Christos in diverse date.

In anul AD 274, solstitiul a cazut pe 25 decembrie. Imparatul Roman Aurelian a proclamat data ca “Natalis Solis Invicti” festivalul nasterii soarelui invincibil. In AD 320, Papa Julius I a mentionat 25 decembrie ca data oficiala a nasterii lui Iisus Christos.

Craciunul oficial, insa negeneralizat
In AD 325, Constantin cel Mare, primul imparat roman crestin, a introdus Craciunul ca o sarbatoare fixa pe 25 decembrie. A mai introdus si Duminica in a 7-a zi din saptamana ca de sarbatoare, si sarbatoarea mobila (Pastele). In AD 354, Episcopul Romei Liberius a ordonat in mod oficial credinciosilor sai sa celebreze nasterea lui iisus pe 25 decembrie.

Oricum insa, chiar si dupa ce Constantin a a oficiat 25 decembrie ca nasterea lui Christos, crestinii isi aminteau inca data ca o sarbatoare pagana, si nu impartaseau bunele intentii ale imparatului. Craciunul nu si-a capatat recunoasterea oficiala printre crestini decat relativ recent. In unele zone protestante sarbatorirea Craciunului a fost chiar interzisa. In Anglia, Oliver Cromwell a interzis sarbatorile Craciunului intre 1649 si 1660 prin asa numitele Legi Albastre, in credinta Craciunului ca o zi solemna.

Cand multi dintre protestanti au scapat de persecutiile bisericii catolice fugind in coloniile din toata lumea, interesul pentru sarbatorile vesele de Craciun a fost reaprins. Cu toate astea, Craciunul nu a fost nici macar o sarbatoare legala pana in secolul trecut. Si, tineti minte, in acel timp, nu exista nici un personaj care sa-l intrupeze pe Mos Craciun (Santa Claus).

Craciunul devine popular
Popularitatea Craciunului a fost impulsionata in 1820 de cartea lui Washington Irving “Cum se tine Craciunul la Bracebridge Hall”. In 1834, Regina Angliei Victoria si-a adus sotul german, Printul Albert, la Castelul, introducand in imperiu traditia bradului de Craciun si a colindelor ce se tineau in Europa. Cu o saptamana inainte de Craciun in 1834, Charles Dickens a publicat O Colinda de Craciun (in care a scris ca Scrooge ii cerea lui Cratchit sa lucreze si despre intrunirea de Craciun a Congresului SUA). Era deja atat de popular incat nici biserica nici guvernele nu mai puteau ignora importanta Sarbatorilor Craciunului. In 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Craciunul sarbatoare legala. In 1837, cartea lui T.H. Hervey “Cartea Craciunului” a devenit de asemenea un best seller. In 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sfantul Nicolae, patronul sfant al copiilor, pentru a-l crea pe Mos Craciun (Santa Claus). In 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american ce declara Craciunul sarbatoare legala. An de an, tari din lumea intreaga i9ncepeau sa recunoasca Craciunul ca zi in care se aniverseaza Nasterea lui Iisus.

Craciun Fericit
Astazi, multe din obiceiurile pagane sunt reflectate in Craciun. Iisus s-a nascut in martie, si totusi nasterea sa este celebrata pe 25 decembrie, in momentul solstitiului. sarbatorile de Craciun se termina in a 12-a zi de Craciun (6 ianuarie), aceeasi perioada cat se serba si reintoarcerea Soarelui de anticii romani si pagani. De aceea nu surprinde ca puritanii crestini – sau chiar crestinii conservatori – sunt deseori suparati deoarece Craciunul” nu este atat de religios pe cat ar trebui sa fie, ” uitand ca acesta nu a fost de fapt sarbatorit de loc pana relativ recent.

E … interesant!

58 COMMENTS

  1. Nu ai pentru ce…

    Un Craciun Fericit sa ai alaturi de ei pe care ii iubesti si de cei care te iubesc.

    🙂

  2. nasterea Fiului este de fapt o repetare a Genezei, a scenei primordiale a Creatiei. atata doar ca, daca la inceput dumnezeu il creaza pe om din nimic, intrupandu-l doar prin suflarea sa, acum vine pe lume Omul-isus, menit sa reaminteasca oamenilor de originea lor divina. de altfel, in limba romana “craciun” chiar asta inseamna, provenind din latinescul creatio, –ionis

    odata izgoniti din gradina raiului, oamenii au inceput sa resimta destinul lor ca pe unul nefericit, mai precis ca pe o separare de dumnezeu. traindu-si viata in dezacord cu propria natura, pe cont propriu (precum niste fii renegati care isi merita soarta), oamenilor li se reamninteste, prin isus, ca legatura lor cu Tatal (ca principiu al Creatiei) este indestructibila.

    nu are importanta daca isus a existat in mod real sau daca viata sa, care a lasat urme adanci in istoria omenirii, a fost doar o plasmuire. caci orice poveste nascuta in mintea noastra isi are izvorul in abilitatea noastra de a fi creatori. noi ne impartasim din acelasi har divin, datator de viata, din care viata insasi se impartaseste.

    masura in care ne traim sau nu natura divinitatii noastre este masura in care ne putem identifica cu dumnezeu insusi. isus, “Fiul lui Dumnezeu”, numit adesea (foarte sugestiv) si “Fiul Omului”, isi traieste constient apartenenta la ceva superior siesi. de aceea, felul in care oamenii, creatori fiind de valori, dau seama pentru valorile in care le creaza spune multe despre autenticitatea noastra ca fiinte vii.

    paradoxul Creatiei este ca intotdeauna ceea ce este creat “scapa”, intr-un fel sau altul, din mana Creatorului. aceasta este esenta manifestarii – o “aruncare” in lume. acest “rest”, aceasta neputinta fundamentala de a controla lucrurile pana la capat se numeste dumnezeu.

    oamenii cred in dumnezeu numai pentru ca au un interes nemijlocit sa creada in el. ca oameni, vrem intotdeauna mai mult decat avem si ne place sa credem ca putem seduce (intoarce in favoarea noastra) chiar si puterile care ni se opun. de aceea avem nevoie de dumnezeu, pentru ca ne trebuie puterea sa.

    insa atata vreme cat ne trebuie mai mult decat avem, inseamna ca nu avem constiinta a ceea ce avem cu adevarat. inseamna ca tot ce suntem e redus la zero, in speranta ca un plus de viata ne va veni in ajutor de undeva de sus, sau in orice caz din alta parte, din afara noastra.

    insa dumnezeu e, intr-un fel, inversul asimptotei numita viata. numim asimptota curba care, apropiindu-se oricat de mult de o axa, nu reuseste niciodata sa o atinga. imaginea pe care oamenii au avut-o, de-a lungul mileniilor, despre dumnezeu a fost tocmai aceasta: daca ne straduim sa-l atingem, sa-i urmam poruncile, sa i ne asemuim, exista speranta ca, intr-un final, oricat de indepartat (e.g., intr-o viata viitoare), vom reusi.

    insa adevarul e exact pe dos – un soi de asimptota “pe invers” 🙂 . nu vom reusi niciodata sa ne desprindem de dumnezeu, pentru ca dumnezeu, sau adevarul, este chiar natura noastra. oricat am incerca sa ne desprindem de axa noastra metafizica, oricat de nesabuiti am fi si oricat de “pacatosi” (in limbaj crestin), “asimptota” metafizica ne va face intotdeauna sa atingem axa cea mai profunda a sensibilitatii noastre, astfel ca nu vom reusi niciodata sa ne separam pe deplin de dumnezeu.

    prima unealta (instrument) al separarii de dumnezeu este chiar ideea (sau conceptul) de dumnezeu. pe scurt, aparatul conceptual al religiei (mai precis, al teologiei, caci religia adevarata este cea care scapa conceptualizarilor de orice fel). crezand in dumnezeu, nu facem altceva decat sa incercam sa ne indepartam de el. rugandu-ne, ne inchinam invariabil unui idol pe care, cu nestingherita putere de autoiluzionare, il numim “dumnezeu”, desi dumnezeu e ceea ce nu are nevoie de nume si, cu atat mai putin, de recunoastere sau de recunostinta din partea noastra.

    oamenilor le place sa creada ca dumnezeu e atotputernic, dar atotputernicia lui dumnezeu nu e fizica, ci metafizica, in sensul ca oricat am dori nu putem sa-i iesim din cuvant. dumnezeu e legea nescrisa pe care o urmam fie ca vrem, fie ca nu. adica, impotrivindu-ne lui dumnezeu, ne impotrivim noua insine, facandu-ne rau in mod mai mult sau mai putin constient.

    in sensul acesta, isus, ca fiu al lui dumnezeu, simbolizeaza pentru noi dependenta de o “origine” pe care o purtam in noi si pe care, chiar daca nu o putem simti sau recunoaste ca atare, continua sa ne directioneaze vietile. nasterea mantuitorului reprezinta propria noastra venire pe lume, ca fiinte autonome, libere si imposibil de subjugat. nefericirea noastra vine din faptul ca, in ciuda acestei libertati fundamentale pe care o avem prin nastere, dorim sa modelam si sa supunem lumea in functie de conceptii sau imagini de conjunctura, dupa cum se intampla sa ne reprezentam imaginea lumii.

    nimic nu ne este interzis, nici macar a ne face noua insine rau prin punerea de-a curmezisul propriului destin. izgoniti din paradis, nebunia noastra este ca vrem sa il re-creem aici si acum, pe pamant. suferim, mai ales, de pe urma faptului ca, desi avem paradisul la indemana, il refuzam doar pentru ca nu se potriveste cu imaginea pe care ne-am facut-o deja despre el. la fel, il refuzam pe dumnezeu chiar inchinandu-i-ne. si il slavim pe isus, prin vorbe si fapte bune, dar l-am rastigni din nou, fara menajamente, de indata ce s-ar ivi printre noi, pentru ca nu suntem in stare sa ne dam seama de motivatia gestului bun si a vorbelor noastre frumoase, pe care le rostim doar din obligatie (pentru ca stim ca asa trebuie), sau din obisnuinta si automatism (pentru ca asa am fost invatati).

    or, prezenta lui isus in lume nu e menita sa slaveasca legea acestei lumi, ci principiile pe care Legea insasi se sprijina. isus a demonstrat ca pana si rasturnarea legii e in firea Legii, si ca nici o lege, oricat de noua si de bine gandita, nu suplineste nevoia noastra de o lege si o ordine mai profunda decat cea a aparentelor. cu toate acestea, ramanem sclavii devotati ai aparentei, daca nu chiar tradatori ai naturii noastre intime, despre care ne inchipuim ca poate fi schimbata (sau vinduta, caci a schimba inseamna a stabili un pret si, mai apoi, a vinde, vanzarea fiind actul care consfiinteste si confirma, o data in plus, faptul ca pretul – pus pe propria noastra existenta – a fost corect) . insa intre a fi corect si a fi adevarat exista o mica-mare diferenta: a fi corect tine de conventie, dar a fi adevarat trece dincolo de limitele oricarei conventii posibile, fiind principiul pe care oricare conventie umana se bazeaza.

    8)

  3. grid, ai mai mult decat perfecta drepatate…

    Si sa nu uitam ca si inteligenta este tot cu voia Lui.

    🙂

  4. GRID, dracul este al nostru.

    Existenta acestuia dispare atunci cand incetam sa mai credem ca exista.

    … petryk22, bu ti-a furat ~, a imprumutat doar ceva de la tine.
    Si presupun ca ai si fost de acord cu asta …

    😉

  5. Scuze….
    este n , in loc de b…

    E prea dimineata, si am tastat b in loc de n…e una langa cealalta.

    😛

  6. Paul~

    Ai atins un punct sensibil.

    Ai dreptate intr-un fel: dracul nu are o existenta obiectiva. Insa asta nu inseamna ca nu exista. Tocmai natura lui subiectiva il face periculos.

    Doctrina conform careia Raul e legat de ideile false pe care le avem despre lume, in profund dezacord spiritual cu adevarul acestei lumi, nu e noua. Au existat minti luminate care au sustinut ca nimic nu se poate opune lui Dumnezeu, si ca orice credinta contrara nu face decat sa dea viata unui principiu artificial, negativ, care intrupeaza Raul si care, popular, este cunoscut ca fiind dracul, satana, lucifer, etc.

    Dezbateri filozofice serioase s-au iscat in jurul intrebarii: daca Dumnezeu e atotputernic si reprezinta Binele suprem, atunci de ce permite lucrurilor rele sa se intample? Un raspuns convenabil, care de multe ori a inchis discutia, a fost ca raul e creatia oamenilor care, fiid lipsiti de credinta adevarata si nefiind constienti de puterea lui dumnezeu, ajung sa creada ca ceva i se poate cu adevarat opune lui dumnezeu, iar in momentul in care ei chiar cred asta, incep automat sa si “produca” lucruri rele, ca rezultat al acestui mod de gandire discordant fata de ceea e este divin (si, pana la urma, contrar propriei lor naturi).

    Acest tip de argumentatie (din care s-au inspirat importante miscari cultural-religioase: Teozofia, New Thought, New Age) pare un salt important fata de gandirea religioasa clasica, care presupunea existenta unui drac impielitat, cu coada si cornite, sef peste cazanul cu smoala (desi, la drept vorbind, nici parintii bisericii, teologi rasati, nu au crezut in asemenea povesti, desi le-au servit publicului larg ca adevaruri). Asadar, daca dracul nu este decat un pacat al gandirii, ar fi suficient sa ne “indreptam” gandirea, sa ne “spiritualizam” (sau “indumnezeim”) indeajuns si lucrurile se vor indrepta de la sine. Problema e, insa, ca astfel n-am rezolvat de loc problema “pacatului”, ci am contabilizat doar eroarea umana de fapt, actiunea catalogata drept “rea”, ca o eroare de gandire. Dar de ce se produce ea? Ce anume corupe gandirea? Dupa cum se vede, dracul isi iţeşte corniţele cand ne asteptam mai putin, si isi rade in barba de nesabuinta noastra de a-l desconsidera sau subestima.

    Problema argumentarilor gen “dracul nu exista, ne-o facem cu mana noastra” este ca, pana la urma, trebuie sa raspundem la intrebarea: “bine, dar ce ne impinge la asta?”, si atunci invitam dracul pe usa din dos, dupa ce l-am dat afara pe poarta din fata. Vrand sa scapam de dracul, cadem in pacatul (mai mare – daca nu, de-a dreptul dracesc) de a-l idealiza (si idolatriza) pe Dumnezeu. Adica, atribuindu-i lui Dumnezeu o natura in mod fundamental “buna”, il facem sa ne semene, adica il aducem pe Dumnezeu la nivelul imaginii pe care noi ne-o dorim s-o avem in ochii Lui. Este un nonsens total care nu ne ridica, ci ne scufunda inca si mai mult.

    Dracul, desi nu are o existenta obiectiva, natura lui subiectiva este totusi de netagaduit, iar asta echivaleaza cu o forma de obiectivitate, dar o “obiectivitate”… metafizica. E adevarat ca, atata vreme cat gandim stramb, nu putem judeca drept, insa asta nu e destul. Pentru a fi si adevarati, autentici in gandirea noastra, trebuie sa stim sa nu subordonam dreptatea propriilor interese, adica sa fim capabili a gandi… impotriva-ne (asa cum Cioran bine a sesizat). A gandi impotriva ta insuti nu e o forma de pacat, asa cum s-ar putea crede, caci nu inseamna autosubminare sau automutilare, ci dimpotriva, inseamna a te recunoaste pe tine insuti si ca altceva decat crezi ca esti. Inseamna a avea despre tine o viziune oarecum… diabolica (dia ballein inseamna, in greaca, a arunca, a trece dincolo). Cunoasterea insasi e diabolica in esenta ei.

    Problema omenirii nu este (si n-a fost niciodata) dracul, ci doar raportarea noastra la el. Atata vreme cat ne-am propus sa-l invingem, dracul n-a pierdut nici o batalie. Cata vreme l-am ignorat, am iesit castigati doar atunci cand am reusit sa-l seducem, adica sa-l corupem si sa-l batem cu propriile lui arme. Zau asa, ce ne-am fi facut daca Dumnezeu ar fi curatat Gradina Raiului de serpi? Cred ca ne-am fi plictisit si azi in paradis.

  7. GRID,

    Daca mergem la origini, si ne gandim la faptul ca sarpele a fost cel carea ademenit omul sa muste din marul interzis…e simplu.

    Dumnezeu cand acreat omul i-a dat intelepciune si liberul arbitru. I-a dat puterea de a putea discerne si alege binele de rau. In momentul in care l-a lasat sa aleaga, omul a reusit sa se”bucure” de placerea gustului.
    S-a dovedit prin asta ca este neputincios.

    Aceasta slbiciune a omului este puternic exploatata de “dracu”. Acesta de pe urma fiind de fapt singurul care se “bucura” de slabiciunile oamenilor.

    Un secret.

    Atunci cand visez urat si ma trezesc speriat, primul lucru pe care il fac, este ca ma duc inspre Dumnezeu cu o rugaciune. Ma rog Lui sa vegheze si asupra mea si sa aiba grija de mine. Asta inseamna ca ma intorc acolo unde a inceput totul. La momentele care au fost inaintea “marului”.

    🙂

  8. Paul~

    Chestia cu “liberul arbitru” e o gaselnita teologica suspecta. Nu tine nici macar din punct de vedere teologic – pai unde se spune, in Biblie, ca i-ar fi dat Dumnezeu lui Adam asa ceva? Cel mult putem interpreta “pomul cunostintei binelui si raului” ca fiind “dat” lui Adam, dar pasamite omul nu avea voie sa se infrupte din el… Asa ca “liberul arbitru” ramane o gogorita – cum putea sti Adam ce e bine si ce e rau daca nu apucase sa manance din rodul pomului?

    Mie mi se pare clar ca treburile erau dinainte randuite in asa fel incat Adam sa pofteasca si sa nu asculte porunca. Iar pedepsele date celor implicati au fost doar praf in ochi, acestea fiind de fapt biletele de intrare in lumea reala. Caci paradisul (Gradina Edenului) nu e altceva decat somnul ratiunii (care, se stie, naste monstri). Era absolut necesar ca Adam sa paraseasca gradina, pentru a se putea trezi la realitatea propriei vieti.

    In paradis omul era un intretinut; in plus, se afla intr-o inchisoare a simturilor din care trebuia sa iasa. De vreme ce omul e creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, inseamna ca trebuie sa-si asume responsabilitatea propriei sal evieti, ori in Paradis el era inca tinut in custodie (asemenea fatului in burta mamei sale) – Facerea nu avea cum sa fie pe deplin infaptuita fara alungarea din Paradis (sinonima cu venirea copilului pe lume). Iar a spune, conform legii “liberului arbitru”, ca copilul are de ales intre a veni sau nu pe lume este un neadevar.

    Daca “liberul arbitru” ar fi dat omului abia dupa alungarea din Paradis, altfel ar sta situatia, dar “liberul arbitru” a fost inventat anume ca justificare a unei posibile alternative la faptuirea pacatului originar, adica exact acolo unde el nu avea nici o putere sa actioneze. Iar daca cumva Dumnezeu i-a dat lui Adam “liberul arbitru” prin filiera marului, atunci e clar ca pretul intrarii omului in lumea reala (“pacatul”) a fost platit nu de om, ci de Dumnezeu, omul ramanand doar cu nevoia de a-si contrabalansa prin suferinta “castigul” de sensibilitate si senzatie trupeasca.

  9. “De vreme ce omul e creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, inseamna ca trebuie sa-si asume responsabilitatea propriei sal evieti, ori in Paradis el era inca tinut in custodie (asemenea fatului in burta mamei sale)” … ai scris asta la un moment dat.

    Asta spune clar ca daca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea Lui, atunci “liberul arbitru” era la el acasa.

    Si stim foarte bine ca marul ca si pom era acolo in gradina Eden-ului. I-a spus omului ca din acel mar sa nu guste. Sarpele fiind acel “arbitru”, omul a incercat. Incercare care ii calauzaste, acum, toata viatza.
    Asa este, viatza este o incercare pentru a reusi sa ajungi acolo de unde ai plecat.

    In paradis.

    Pussy.

  10. Grid, am si eu o intrebare, ai citit Biblia? Sfatul meu e: citeste si dupa vorbeste.Nu vorbi despre ceva de care nici macar nu ai habar!!!Cred ca te-ai trezit si tu vorbind, imi pare rau sa spun asta.

  11. Paul~

    inteleg ca esti de acord ca, daca “liberul arbitru” exista, atunci el tine de natura lui dumnezeu, fiind dat omului prin nastere.

    pe de alta parte, spui ca sarpele era acel “arbitru”, si ca omul “a incercat”. deci recunosti, implicit, daca inteleg eu bine, ca sarpele implinea planul lui dumnezeu tentandu-i pe oameni cu marul.

    deci, reepet sub o alta forma: la inceput, omul nu stia sa aleaga binele de rau, caci nu mancase inca din pom (care era privilegiul exclusiv al lui dumnezeu). pe de alta parte, omul a primit porunca sa aleaga binele de rau si, ascultand porunca, sa nu muste din fructul oprit, ceea ce ar fi fost un lucru bun. deci se dumnezeu se astepta ca omul sa poata face diferenta intre bine si rau chiar daca nu gustase din fructul “cunostintei binelui si raului”.

    asadar, porunca era data doar de forma, pentru a sublinia o data mai mult faptul ca omul avea deja tot ce-i trebuia pentru a pasi in lume, interdictia divina vrand sa spuna, de fapt, “vezi ca ai tot ce-ti trebuie, esti asemenea Mie, nu cumva sa-ti inchipui altfel, caci orice altceva ai crede despre tine se va intoarce impotriva ta. ai puterea pe care o am si Eu, iar aceasta putere nu poate fi ingradita.”

    atata doar ca exista o diferenta intre a cunoaste (pur si simplu) binele si raul si a face caz de aceasta putere de cunoastere, adica a considera ca omul este om pentru ca poate cunoaste lumea. nu, nu puterea de cunoastere face omul om, caci cunoasterea e nu e decat o insusire a omului, fiind doar un atribut al umanitatii sale, nu predicatul sau subiectul său. din punct de vedere divin, a cunoaste NU e mai important (sau “mai bine”) decat a nu cunoaste, si asta e lectia alungarii din paradis – omul sa nu faca din cunoastere un capat de lume, caci lumea nu se opreste la frontierele cunoasterii. cu alte cuvinte, omul nu are dreptul de a “moraliza” cunoasterea si de a o ipostazia ca “sursa” a binelui si a divinitatii.

    puterea de a cunoaste este data omului, insa omul trebuie sa tina minte ca nu aceasta putere de a cunoaste lumea il face asemenea lui dumnezeu, ci filiatia sa divina isi are resorturi cu mult mai profunde. dimpotriva, cu cat crezi mai mult ca a fi om se datoreaza faptului ca poti sa cunosti lumea, si cu cat iti inchipui mai mult ca a putea distinge binele de rau e esential, cu atat mai mult incalci porunca divina si te infrupti mai abitir din fructul oprit. “pedeapsa” pe care omul a incasat-o la iesirea din paradis a fost doar pretul (sau “garantia”) intrarii in lume pe propriile picioare, caci omul care cunoaste crezand ca cunoaste se inseala.

    mesajul povestii biblice din gradina raiului nu se refera la cunoastere, ci la increderea pe care o acordam cunoasterii. iar aceasta incredere este maxima atunci cand ne inchipuim ca putem cunoaste vointa lui dumnezeu. aceasta este o minciuna, caci nimeni nu isi este siesi total disponibil sau cognoscibil.

    cat despre viata fiind un mod de “a ajunge acolo de unde ai plecat”, aceasta e o afirmatie simbolica sau metaforica care vrea sa spuna ca viata isi are rostul sau – propriul sau rost, nu un rost pe care sa i-l atribuim noi, sau pe care sa i-l putem cunoaste. insa a spune ca viata isi are propriul sau rost, nu e totuna cu a spune ca viata nu are rost (caci asa s-ar putea intelege daca gandim ca ajungem intotdeauna de unde am plecat).

  12. ramona~

    esti o scumpa ca nu-mi dai voie sa ma prostesc 🙂 . dar te asigur ca sunt cat se poate de serios.

    poti sa ma crezi pe cuvant, daca nu s-a observat pana acum, ca biblia este o mai veche pasiune a mea. am si ceva studii in domeniu, plus biblii nenumarate (si in multe traduceri). iar istoria cu sarpele imi e draga in mod special (am mai si scris pe tema asta, dar nu aici). daca nu as indragi domeniul atat de mult, poate ca mi-ar fi devenit profesie. dar nu e bine sa faci bani cu lucrurile la care tii cu adevarat.

  13. Paul~

    Iti revine un premiu, apropo de discutiile noastre pe tema “liberului arbitru” – “Amurgul idolilor sau Cum se filozofeaza cu ciocanul” de Friedrich Nietzsche, editia a III-a, Ed. Humanitas 2007, + aceeasi carte, dar in versiune prescurtata, brosata si comentata, de la Ed. Antet XX Press.

  14. Grid, multumesc pentru premiu. Dar fa-mi placerea de a-l acorda tot lui petryk22. Il merita pe deplin.

    Cat despre muscatura… , nu o sa fie in nici un caz cu dintii. Muscatura este doar cu buzele. Incet si apasat pe partea stanga a gatului, exact acolo sub ureche.

    Astfel nu ai cum sa fi mar si nici eu sarpe.

    Din mar nu pot sa musc decat cu dintii, si nu vreau sa te ranesc.

    😉

  15. Reactia Ramonei, pe care o consider de tipul: “it’s too good to be true” (ca in reclamele ale proaste!) ma face sa cred ca este un personaj inventat de voi pentru a anima site-ul, sau, si mai rau, pt a-l aţâţa pe grid! Railor! 😉

    Pe de alta parte (sau, aceeasi?!) un comentariu interesant la interdictia de a “manca din fructele pomului cunpasterii binelui si raului” (fructe reprezentate prin mar, daca stiu corect, abia incepand cu pictura Evului Mediu) se refera la a cunoaste (a experimenta) atat binele CAT SI RAUL. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu doreste sa experimentam RAUL.

    Toate cele bune, va doresc tuturor, experimentatori- cunoscatori de bune si “rele”!!!

  16. Credinta si implicit religia sunt faurite de mintea omeneasca. Cauza: frica. Frica de singuratate, frica de elemente situate deasupra puterii de intelegere omenesti. Un om religios este un om care isi cladeste o realitate a lui, influetata sau nu de conceptiile celorlalti oameni, o realitate in care se simte protejat, motivat si indreptatit in a savarsi anumite fapte “in numele li dumnezeu” . Discernamantul dintre bine si rau devine discernamant comun cu al celor ce cred in aceeasi forma a divinitatii. este anulata capacitatea fecaruia de a alege intre ce este bine si ce este rau. Tocmai din aceasta cauza, uneori, religia pate fi considerata un lucru benefic omenirii. Pentru ca impune discernamantul colectiv care uneori este mai aproape de “bine” decat cel individual.
    Capacitatile omensti sunt dincolo decea ce cunoastem noi in prezent. Daca acum cateva mii de ani, oamenii venerau focul ca pe dvinitatea, cunoasterea a facut ca idea de divinitate sa evolueze in forma pe care o cunoastem azi.
    Sunt de parere ca omul va tinde mereu catre cunoastere… si aceasta forma a divinitatii va fi evaluata altfel peste inca o mie de ani, daca omul nu se va auto-distruge. Pentru mine toate “minunile”, fenomenele inexplicabile, pranormalul repezinta realitati necunoscute inca oamenilor. Capacitatile mintii omenesti sunt cunoscute in proportie foarte mica.
    Amin 🙂

  17. Paul~

    e frumos cum gandesti, dar Petryk22 are si el partea lui. eu de fapt ma gandeam sa suplimentez cadoul amandurora in asa fel incat fiecare dintre voi sa primeasca toate cele trei carti. inca mai vreau sa fac asta – e ca si rezolvat. dar daca tu refuzi premiul, acesta fie nu va fi atribuit, fie va merge la altcineva. inca mai e timp de gandire 😉 .

    in alta ordine de idei… imi pregatesc deja gatul, da??? 🙂

  18. Petryk22~

    Mosu a fost foarte zapacit anul asta. Cu atatea schimbari si noutati… 🙂 Cadourile astea sunt de fapt de la Mos Gerila 😆

  19. FireMan~

    Tot ce poate fi perceput ca avand o “cauza” reprezinta o trimitere ontologica, catre nivelul meta-fizic (neexprimat, nemanifestat) al realitatii. In sensul asta, “frica” (sau, mai precis “angoasa” existentiala, in termenii lui Heidegger) exprima relatia pe care un om o are cu propria sa existenta – nesiguranta fundamentala a fiintarii sale in aceasta lume. De aceea, eu inteleg “credinta” ca felul in care noi percepem, la nivel mental, lumea inconjuratoare si esenta sa, divinitatea. Daca ar fi posibil sa facem cumva abstractie de mentalul omenesc, deci daca omului i-ar fi posibil sa se raporteze si altfel la lume decat prin intermediul simturilor si mintii (caci si mintea este, dupa mine, tot un simt (al saselea, al saptelea?), folosit la tatonarea lumii prin intermediul reprezentarilor si conceptelor), atunci am putea imagina disparitia sau irelevanta credintei. dar, cel putin din punctul meu de vedere, e imposibil, chiar si pentru un ateu, sa traiesti fara o forma oarecare de credinta, tot asa dupa cum nu se poate imagina viata vreunui om in afara raportarii la un sistem oarecare de valori.

    problema lui “a crede” este ca e adesea inteles ca “a crede in“, in loc de “a crede” pur si simplu. Atunci cand crezi nu “ceva” ci “in ceva”, credinta adevarata sufera o falsificare, caci cunoasterea e intoarsa impotriva ei insasi, in ideea ca ea nu mai e indreptata in permanenta spre necunoscut, ci spre ceea ce se cunoaste deja, cunoscutul (cunostintele) fiind venerat (in sens idolatric), iar necunoscutul fiind exorcizat (refuzat, eliminat). In felul asta, cunoasterea isi pierde sensul si… irelevanta metafizica. Vrand sa avem o cunoastere tot mai relevanta (menita, adica sa “expuna” adevarul vederii umane), sfarsim prin a distruge insusi principiul relevantei lumii, ceea ce echivaleaza cu o autodistrugere, pentru ca atunci lumea isi pierde sensul pentru noi. Lumea (care isi are sensul ei, pe care noi doar il percepem fara a-l putea cuprinde vreodata) devine o lume fara sens, sau cu un sens confectionat artificial (“la indemana”, cum spune Heidegger). De aceea credinta pare sa fie un instrument, desi la drept vorbind ea este orice, numai instrument nu.

    Religia (in sens de “teologie”, sau de “sistem, articulat de valori”) face din credinta un instrument. Dar religiozitatea unui om este un sentiment care exprima relatia omului cu lumea, nu o senzatie fizica (sau mentala). Prin urmare, nimeni nu poate avea pretentia ca se poate ridica deasupra unui anumit sentiment de religiozitate, cel putin nu atata vreme cat traieste, caci viata presupune un sentiment al realitatii, o conectare la realitate, iar acest simt al realului ne cuprinde si ne poseda. De asta credinta nu poate fi credinta “in” ceva – pentru ca credinta ne crede pe noi, desi noi avem adesea impresia ca noi doar “folosim” credintele noastre (pe cand realitatea e ca, orice credinta “in” ceva am avea, este doar reflectarea credintei noastre fundamentale, rezultate din simpla pozitionare a fiecaruia in lume. Ne nastem cu “credinta” in sensul ca ne nastem cu un anumit respect si o anumita reverenta pentru “Necunoscutul” lumii acesteia, reverenta distrusa in momentul in care necunoscutul incepe sa fie vanat, tinta a dorintei de cunoastere.

    Credinta e acest respect, aceasta distanta pastrata fata de orice tentativa de a absolutiza cunoasterea si de a cuceri lumea in propriul nostru beneficiu. Religia e legatura profunda pe care fiecare dintre noi o are cu Necunoscutul fiintei sale, aceasta legatura putand fi respectata (recte, credinta adevarata) sau incalcata (recte, lipsa de credinta, adica credinta falsa, sau mai precis simulata, caci “lipsa” totala a credintei e imposibila – orice om respecta ceva, pentru ca orice om e capabil de cunoastere, si isi indreapta cunoasterea spre ceva anume, fie aceasta si cunoasterea insasi).

  20. Grid, nu pot sa ma ating de gatul tau.

    Intotdeauna am grija ca cei din jurul meu sa nu pateasca nimik neplacut pentru ei.

    Sti…chiar daca o sa stai cu gatul intins, pentru ca sa ma aplec sa te… sarut, nu o sa o fac din prea mult respect pentru tine.

    Premiul acela, pe care ar trebui sa-l primesc, te rog sa il atribui altadata, altcuiva. Pentru mine tot ce a contat a fost ca am putut sa intretin un schimb de pareri si idei cu oameni care sunt in stare sa faca asta.

    Si ma bucura acest fapt.

    🙂

  21. Paul~

    your wish is granted 🙂 .

    ranit fi-voi, atunci, de cel ce nu va gasi cu cale sa ma respecte. ah, unde esti tu, straine?

    8)

  22. Grid,

    Nu o sa te rapuna nimeni, pentru ca la toti le-am poruncit sa aiba grija de tine!.

    Sa nu-ti fie teama, toate padurile, toti muntii, si soarele este alaturi de tine si te vegheaza.

    🙂

  23. Paul~

    Străjeri mi-au fost întotdeauna
    Iubirea, soarele şi luna
    Şi vântul care bate, rece,
    Pulsând a viaţă care trece…

    Îmi rog puterile să tacă
    S-asculte şi să se prefacă
    Că nici nu văd şi nici nu simt
    Durerile care mă prind.

    Mi-e dor de gheara care taie,
    Brăzdând în suflete şiroaie
    De amintiri care vorbesc
    În şoapta timpului lumesc.

    Mă vrea vreun prinţ de Soare-Apune,
    Destinul să mi-l încunune
    Cu-o vorbă rea şi-un dor de ducă,
    Pe şaua lui să mă seducă?

    8)

  24. GRID,

    Nu exista lucruri care nu poti sa ti le permiti. Totul e sa vrei sa le ai.

    Poezia e foarte frumoasa, asta spune ca poti mult mai mult de atat.

    😉

  25. Paul~

    voiam sa spun ca traim intr-un timp in care poezia (si filozofia) nu prea isi mai gasesc loc in vietile noastre. pentru asta am si “lacrimat” – ca nu imi pot permite sa scriu poezii, si mai ales poezii frumoase :). nu de alta, dar ma “cutremur” prea tare dupa aceea, cand (mi) le citesc 😆 .

    pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc ca totul a pornit de la emoticonul tau “neutru” ( 😐 )…

    8)

  26. FireMan~

    Cred ca intr-o buna zi chiar o sa ne batem 🙂 . Unde s-a mai vazut print fara cal? Ma rog, Don Quijote avea o iapa, da’ el nu era print adevarat decat in imaginatia lui. Ar trebui sa fiu atent sa-mi revizuiesc metaforele, dar cum as putea feri o metafora de interpretari rau-voitoare? Sau esti cumva de la Soare-Apune??? Ca atunci se schimba situatia…

    8)

  27. Imi pare rau, dar violenta nu-si (mai) are loc in viata mea, oricat mi-as dori… in diverse situatii. Cred ca mi s-au atrofiat muschii 🙂
    Eu chiar mi-as dori herghelie…de … iepe 🙂 .
    cat despre “de la Soare-Apune” … mai conteaza ? rasaritul pe malul marii se poate foarte usor confunda cu apusul… mai ales daca esti putin dezorientat… depinde cum si cand privesti lucrurilei.

  28. Grid, ai perfecta dreptate.

    Vietile nastre au loc pentru tot ceea ce este vazut si nevazut pe lumea asta.

    Ti-am sups , totul este sa vrei sa ai parte de aceste lucruri.

    Da, nu ai poti avea parte de poezie si filozofie in acelasi timp, pentru ca asa iti “ordona” lume acare te inconjoara. Dar acolo in momentele tale de singuratate in care esti numai tu cu tine, poti sa ai parte de toata lumea la un loc. Numai sa vrei.

    Si nu e obligatoriu sa te rusinezi facand asta si aici , pe glob.

    😉

    Daca te cutremuri prea tare , te readuc eu pe linia normala de trepidatii.

  29. FireMan~

    poate tocmai pentru că violenţa nu (mai) are loc în viaţa ta, câteodată pari a… cere pumni 🙂 . cel puţin atunci când îmi stâlceşti metaforele îmi vine să te pocnesc, ceea ce nu mi se întâmplă prea des – din pacate sau din fericire, depinde de cât de… dezorientat sunt.

    e adevărat că între soare-apune şi soare-răsare nu e mare diferenţă şi că o asemenea confuzie poate da naştere unei minciuni frumoase 🙂 . trebuie să fi văzut un răsărit şi un apus cu propriii tăi ochi pentru a-ţi putea da seama cu claritate când e vorba de minciună şi când de adevăr, căci a te folosi doar de ochii minţii e adesea înşelător şi soarele poate răsări de oriunde, ceea ce nu e chiar aşa…

    cât despre soare-apune în special, e drept că pentru mine ar însemna un… răsărit, dar asta numai pentru că fascinaţia răsăritului nu ţine în mod special de răsarit (şi, evident, nici de apus) ci de felul în care apusul comandă răsăritul.

    răsăritul (urcuşul), fiind o creştere din sine însuşi, nu prevesteşte prin nimic propriul sfârşit, pe când apusul (coborârea, moartea) e singurul care face posibilă apariţia vieţii. viaţa e cladită pe moarte şi nu invers – acesta e adevărul uitat pe care se clădeşte frica de moarte şi de întuneric. apusul ne înspăimântă pentru că ne revelează limita ultimă a controlului nostru asupra vieţii : ne putem controla vieţile, dar nu şi moartea; mai mult, numai folosind principiul morţii ne putem controla vieţile. orice formă de control presupune o frână pusă, o încetinire a evoluţiei naturale, deci o încercare de re-punere a morţii în slujba vieţii, dincolo de măsura în care moartea este deja implicată în vieţile noastre fără ca noi să ne dăm seama. încercând să-i supralicităm morţii potenţialul de deschidere pentru viaţă, ne agăţăm cu disperare de tot ce mişcă şi ni se pare a fi “viaţă”, dar prin asta ne cufundăm de fapt, tot mai adânc, în moarte.

    aşadar, prinţul meu de soare-apune reprezintă înţelegerea faptului că, dincolo de rezonanţa (evidentă, dar aparentă) alfa-omega sau apus-răsărit, mai importantă pentru noi, ca fiinţe vii, nu e naşterea sau începutul, ci sfârşitul. pentru a putea începe ceva nou, e nevoie în primul rând de a sfârşi onorabil ceea ce e deja început. or, asta e problema noastră ca oameni – începem înainte de a termina, ajungând prin aceasta, în final, la compromisuri existenţiale fatale. mai mult, temându-ne de orice formă de sfârşit şi refuzând din principiu ideea morţii, am ajuns să ne îmbătăm cu iluzia că viaţa poate fi stăpânită în măsura în care e bine şi corect trăită, ideal moral care din păcate nu are nici un fundament. peste acest ideal nu se poate trece decât înfruntându-l şi punându-i capăt, fapt cu care nu suntem obişnuiţi.

    puterea de a spune nu, refuzul, hotărârea, determinarea sunt calităţi care, deşi sunt folosite spre a pune capăt cursului lucrurilor, sunt totuşi apreciate în lumea de azi, ceea ce pare să infirme ceea ce spun eu. aceste calitaţi sunt puse, totuşi, în slujba unor noi începuturi. niciodata, sau foarte rar, intrerupem ceva ce merge bine doar aşa, din capriciu, că ne-am săturat, mai ales dacă nu avem nici o altă perspectivă deschisă. tot ceea ce sfârşeşte brusc, fără avertizare şi dincolo de capacităţile noastre de previziune, ne înspăimântă. cavalerul de soare-apune e principiul momentului, care trece, se scurge fără a ne întreba, surprinzându-ne mereu şi găsindu-ne nepregătiţi. un final care se deschide spre orice, dar care cel puţin se deschide, refuzând închiderea într-un proiect anume.

    cam lungă “explicaţia” la poezie, dar dacă tot m-ai stârnit…

    8)

  30. bine, Himera, le pupam (si) in numele tau 🙂 chiar de mai multe ori, ca doar vine rebelionul 🙂

  31. bun Grid ..atunci Te pup si eu de “n” ori …
    saptamana asta eram atat de beat la club , incat am avut impresia ca te vad … m-am dus sa te strang in brate , te-am strans in brate …am vorbit cu tine ….apoi imi zice tipul… “Ne stim de undeva?Cum te cheama? ” … apoi ca un flash imi dau seama ca respectiva persoana nu e grid al meu …..
    🙂
    La multi ani copiiiiiiii si nu uitati … Himera va iubeste pe toti …

  32. LA MULTI ANI,tuturor celor care Isi da cu semnatura pe acest blog minunat !!! 🙂

    Distractie placuta In Timisoara,sa va distrati minunat . 🙂
    Va doresc pe 2008 multa sanatate,multi bani ca fara nu se poate,mai bine sa ducem grija decat dorul,sa va Impliniti toate dorintele
    care vi le-ati pus,sa zimbim mai mult cu toti si multa veselie in sufletele noastre . 🙂 Niste pupici dulci,pe obrajori si gurite din partea mea pentru fete !!! 🙂

    Pupici pentru toata lumea ,pe obrajor si guritele voastre dulci minunate . Multumesc Himera pentru cuvintele frumoase .
    La multi ani,Robert pe 2008 .

  33. Grid(~)
    eu cred ca nu ai nici o clona. (as fi chiar dezamagit sa stiu ca nu esti unic), ci mai degraba cred ca, fiind singurul “mort” dintre noi, fanii au inceput sa te imite, aidoma fanilor lui Elvis Presley pe idolul lor.
    himera~
    grid nu e al tau… e al tuturor. DA?? si daca insisti o sa iti fac cinste cu tarie (pana nu te mai vezi nici macar pe tine), de fiecare data cand te vad cautandu-l in club pe Grid. La multi ani !!!
    Florin~
    sper ca nu vi mai shoma atat de mult pe 2008 cu comenturile tale delicioase. mie cel putin imi e dor de ele. si sa stii ca sunt gelos ca faci discriminarea asta strigatoare la cer cu pupicurile. Cum adica? pe fete le pupi separat si pe noi (pe mine) nu? [bat nervos din picior] sa stii ca si eu vreau un pupic special de la tine !!!.
    La multi ani

  34. cum, si tu, Brutus? mi-ai furat tilda… si dupa aia m-ai mai si “omorat”!

    psihanalitic vorbind, as putea zice ca ti-a scapat porumbelul. de fapt ai vrut sa zici ca sunt “mort”… dupa tine, asa-i? un mic si neinsemnat “Freudian slip”. 😆

    si-as mai zice, dar nu stiu asta cum dreq s-o mai traduce in jargon psihanalitic, ca vrei sa ti-o pui cu fanii mei. fir’ai sa fii de afurisit!

    io nu mi-s mort, bapula. io sunt scheletul din dulap si moartea din fiecare.

    the skeleton in the closet,
    8)

  35. :))
    crezi ce vrei, eu nu am nici o vina. nu sunt asa de complicat ca tine. 😀
    am spus ca esti mort inspirat fiind din una din ideile tale, ca de fapt prin moarte incepe viata….

  36. pai n-am zis eu ca ai vreo vina 🙂 . mie nu-mi place psihanaliza chiar deloc, ca prea… simplifica lucrurile 🙂 . dar daca tot i-am dat dracului ocazia sa-si bage coada in comment-urile mele, trebuie sa-l las acum sa-si faca mendrele, nu?

    dimineata asta o fi de vina, nu stiu… sau vorbele, care raman pe ecran si devin mai reale decat mine insumi, inlocuindu-ma pe de-a-ntregul…

    si cand te gandesti ca n-am baut nimic… dar inca nu-i timpul pierdut 🙂

Comments are closed.

Vezi si...

Încă o filă de poveste

În fiecare an, cam la aceeaşi dată, ridic o scândură din podea şi cu mişcări sigure, căpătate dealungul anilor, atent  sa nu-mi agaţ mâinile în cuiele parchetului, scot un carneţel prăfuit. A căpătat o culoare gălbuie, dar are scuză… e vechi ca şi mine. În nopţile în care am fost...

Articole din aceeasi categorie