Mereu mi se pare ciudat ca nu reusesc (dar, de fapt, nici nu ma omor incercand, e drept) sa ma separ de amintirea locurilor prin care am fost, amintire intretaiata de evenimentele care s-au petrecut in fiecare loc, cu oameni mai mult sau mai putin speciali, ramasi in prezentul meu dar si cu oameni fixati bine si definitiv undeva in trecut. Poate e apanajul unei firi melancolice, pitita comod dedesubtul unei imagini rough & tough bine construite pe masura ce au mai trecut niste ani, mai ales aia de liceu :) Poate e doar blestemul unei bune memorii, zic…

Intr-una din zilele trecute, fiind iar acasa la ai mei o scurta perioada acum, asteptand cu masina o veche prietena, am realizat ca eram parcat fix acolo unde, cu mai bine de 11 ani in urma, imi dadeam primul meu date cu un tip…

Aveam 16 ani si probabil tot cam 16 idealuri despre cum va fi intalnirea :) O pereche tremuranda de genunchi, o inima care batea sa-mi sara din piept, si – daca privesc in urma – o minte echilibrata insa naiva pana la Dumnezeu si inapoi… Era un blind date. Blind asa cum il stim acum: nu stiam cum aratam; blind asa cum eram eu atunci –  pentru ca am crezut tot ce mi-a zis despre el pana sa ne vedem… Daca stau sa ma gandesc, putine date-uri am mai avut in ultimul deceniu care sa se fi apropiat de comicul acestui prim date :) La ora stabilita, stiam atat: locul unde ne vedem, cum suntem imbracati, atat. Fara fazele alea din reclame „o sa am Tic-Tac-ul pe masa” sau „o sa am o Excelenta la mine”  and so on :) Cert e ca primul meu date, first-ever, face2face-meeting, hand-shaking, coca-cola-drinking date with another guy who likes guys, a fost o intrevedere cu un tip mai in varsta (la 16 ani, toti ti se par mai in varsta oricum), bi, casatorit, care aparuse cu un ARO (e drept, nici eu n-am mai vazut unul demult), posibil direct de la munca, mirosind puternic a motorina. Povestind despre nevasta-sa si intr-un final, daca nu vreau sa „facem ceva”. Desi ma gandisem de nenumarate ori de cativa ani inainte cand naiba apuc sa fac si eu „ceva” odata si, mai ales, cu CINE, am zis ca e mai bine sa ne terminam Cola aia (apropo, 2001 era anul in care a existat si la noi Coca-Cola Vanilla…) si sa „ne mai auzim”. Ne-am strans mana barbateste la plecare, el cu gandul ca ne mai auzim, eu cu temerea ca asa vor fi toate intalnirile mele… 

Cert e ca de la amintirea asta, prima din lunga si intortocheata serie a interactiunilor bulangeresti din 2001 incoace, raman cu un soi de nostalgie a acelor vremuri… Am prins fix inceputul timid al socializarii online! :) Perioada subtila dar totusi entuziasta ce a urmat imediat dupa abrogarea celebrului articol 200 in anul 2001. Intalnirea cu tipul de mai sus o pusesem la cale pe sentimente.ro (longeviv site!) Apoi gasisem tot felul de site-uri de dating straine, pe care ma luptam sa gasesc pe cineva de la mine din zona (undeva la 50-60.000 de locuitori), iar cei pe care ii gaseam erau prea panicati sa faca vreun pas in afara Internet Cafe-urilor :) In decursul celor 2 ani ce au urmat insa, am cunoscut Oameni, am trait cel mai puternic sentiment de comunitate gay, in adevaratul sens al cuvantului. Sentiment pe care nu l-am mai putut egala ever since. Cand oamenii inca nu stiau sa fie rai. Cand oamenii se apreciau pentru ca s-au gasit pe noua „inventie” a Internetului si incercau sa vada dincolo de carnal. Nu cred ca ne cenzuram atunci ca sa nu facem sex pe principiul „1 din 10 gay a facut sex cu ceilalti 9”. Nici nu cred ca eram atat de pudici. Insa ne apreciam ca oameni si invatam impreuna, cu pasi mici, ca it’s ok to be gay, chiar si in tara asta. Insa, cel mai important, am invatat ca nu suntem singuri, asa cum am crezut toti la inceput de drum :) Ar fi multe de povestit, daca stau sa ma gandesc doar la cateva…

– tin minte „magia” mIRC-ului… cand eram o mana de oameni, in mare parte aceiasi, imprastiati (nu in sensul ala de imprastiati, come on! :D) prin tara si prin lume, si ne stiam dupa un nickname si atat (al meu, acelasi, Decadent) insa ne stiam in detalii, fiecare ce muzici asculta, ce suflet are, ce ii place si ce nu ii place in viata. Vorbeam virtual. Dar traiam vorbind.

– tin minte ca eram amic cu un prof de chimie si cu un coleg de job al lui tata. Mi se parea amazing! Mi se parea si mai amazing ca nu vedeau in mine un copil prostut ci un bun partener de discutii. Puteam iesi la o cafea cu alti doi amici si sa stam la o masa fara sa conteze ca eu eram la liceu, altul somer si celalalt director al unei institutii publice. Nu existau barierele pe care le punem deja cu fiecare zi ce trece in ultimii ani.

– ne sprijineam reciproc…  tin minte ca un amic ce locuia singur a avut nevoie de o interventie chirurgicala ce necesita apoi odihna la  pat, acasa. Luasem 2-3 din borcanele puse de mama pentru iarna, ca sa nu fie nevoit sa se deplaseze la cumparaturi. In sprijin i-au fost si alti amici comuni, astfel incat sa nu-i lipseasca nimic.

*all the above, fara interese, fara futaiuri intre noi, fara muscat de cur si pleznit cu posete…

Stiu ca poate situatia mea e strict conjunctura oamenilor care o alcatuiesc si nimic mai mult. Insa lucrurile e cert ca s-au schimbat cu mult(e) de atunci. Majoritatea pokemonilor de pe Romica nici nu si-au pus intrebarea cum naiba se intalneau tipii inainte de Romeo si online dating, sa fim seriosi :) Simteam – la fel cum simt si acum – ca being gay is a privilege si as alege oricand acelasi drum. Asta din prisma lucrurilor bune ce mi-a fost dat sa le traiesc in toti acesti ani, si cu siguranta ce vor veni in urmatorii :) M-am adaptat in fiecare an, pastrand legatura cu mainstream-ul, dar avand grija sa raman eu insumi.

Dar devine din ce in ce mai al naibii de greu, nu vi se pare? Cei care ati prins schimbarea asta de „trend” in 2001-2002-2003, ce parere aveti? :)

Decadent


Alte articole scrise de același autor (Decadent):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Decadent

Pe aici.

Comments

  1. grid    

    Apropo de pokemoni… :)

    Mi se pare incredibil să refuzi să te vezi cu cineva pe motiv că nu ți-a dat o poză. Nu mai vorbesc de refuzul de a schimba două vorbe în absența fotografiei – asta e deja intolerabil.

    Imaginea a devenit azi un fel de garanție împotriva a ceea ce s-ar putea numi „date fraud” (fraudarea întâlnirii). Nu contează că poza e din spate, că-i editată, că-i numai de la brâu în jos, sau că-i de acum 15 ani. Contează doar să dai ceva la schimb, ca să demonstrezi, chipurile, că ești serios. Dacă ai trecut de pasul ăsta, urmează alte niveluri ale demonstrației – poză cu fața (neapărat), teste de IQ sui generis cu întrebări dăștepte, teste de personalitate și reactivitate cu întrebări-capcană și alte-asemenea…

    Toate astea, ca să ajungi în final să te cunoști cu elementul îndelung inspectat, testat și aprobat pentru dating și să constați, placid, că nu poți merge mai departe pentru că nu-ți place de fapt căutătura lui, nuanța părului, mirosul, atitudinea, forma unghiilor, sau mai știu eu ce bazaconie n-a fost prevăzută în protocolul de testare și verificare pre-dating. Apropo, care o fi antonimul pentru „blind date„, în condițiile în care „open date” înseamnă cam același lucru?

    Argumentul forte folosit de cei care nu vor să-și piardă timpul (sau inocența) cu întâlniri de gradul III este că nu se întâlnesc cu necunoscuți. În fapt, le e frică ca nu cumva să dea nas în nas cu „extratereștri” sau cu „fantome”.

    Acum, dincolo de faptul că un extraterestru nu e automat o partidă proastă, mie mi se par cu mult mai extratereștri (dacă nu chiar aerieni) cei care împart poze pe net în stânga și-n dreapta, livrându-se implicit unei mase mult mai mari de necunoscuți decât dacă s-ar prezenta singuri la un blind date.

    Nu sunt absurd, e evident că trăim într-o eră a imaginii și a rețelelor de comunicare. Și pe vremea mIRC-ului se schimbau poze pe net, însă nu se instituise încă monopolul imaginii. Persoana era încă mai importantă decât fotografia. Exista întotdeauna scuza că a picat net-ul sau că s-a blocat transferul de fișiere. Încă mai puteai fi tu cel din fotografie. Acum fotograia e cea care te definește și care te conține. Umanitatea a devenit unidimensională (sau, mă rog, a căpătat un număr bine definit de dimensiuni).

    Om vedea unde pot duce toate astea…

    😎

    PS ~ Foarte tare imaginea de titlu :)

  2. Michel-Angelo    

    Esti un nostalgic :)
    Mi-a placut povestea cu primul date si cu ARO – varful tehnolgiei auto romanesti.
    However, it’s never good to live for too long in the past

  3. Decadent    

    Trecutul este o parte din noi, din fiecare, la fel ca si prezentul si viitorul. Dar da, sunt un nostalgic cand vine vorba de calitatea relatiilor dintre oameni. Nu zic ca acum nu mai exista oameni faini. Doar ca pe zi ce trece se ascund tot mai bine in their own bubble, comparativ cu cativa ani in urma :)

  4. Alex P    

    Sunt speriati si ei (oamenii faini), speriati ca sunt singuri

  5. grid    

    Înainte de epoca rețelelor online, care operează prin interacțiuni mediate, socializarea nu se baza pe principiul selecției pozitive (singurul aplicabil în condițiile absenței contactului direct dintre oameni).

    În interacțiunile umane directe, selecția pozitivă (care guvernează teritoriul calităților și al așteptărilor împlinite) nu joacă decât un rol secundar, operatorul decisiv în acest caz fiind selecția negativă, bazată pe defecte și incompatibilități. Atunci când doi oameni se întâlnesc față în față, dincolo de ceea ce îi apropie contează ceea ce îi desparte. Prezența unui singur element de incompatibilitate poate decide respingerea, dacă el cântărește mai mult decât suma calităților și dorințelor împlinite.

    Mediile electronice de socializare nu pot incorpora valorile negative în algoritmii lor de interacțiune, pentru că nimic din ceea ce e negativ nu poate fi codificat. Aceasta este și esența lumii virtuale – faptul că absoarbe negativitatea, încercând să o extermine complet prin jalonare și prin apel la tipare de încadrare.

    Codul e eminamente pozitiv, în logica sa intrând numai module, adică valori absolute. Logica din spatele codificării cere ca fiecărei variabile să i se atribuie o valoare absolută, pozitivă, astfel încât defectele sau scăpările nu pot fi integrate în cod decât la modul cantitativ (ca valoare absolută), pe când esența lor este lipsa calității, o lipsă care face de-a dreptul irelevantă valoarea absolută în sine.

    Prezența oricărui defect contează în plan virtual doar ca magnitudine a defectului, în timp ce în plan real contează în primul rând ca absență a calității, valoarea în sine a defectului fiind secundară (chiar irelevantă).

    Treaba devine și mai complicată atunci când vorbim de situațiile în care anumite calități devin inoportune, contând mai degrabă ca defecte. Astfel de situații cauzează conflicte interne și sunt o sursă de erori în rețea. Pentru logica Rețelei, faptul că omul ideal e de fapt indezirabil e un nonsens; în realitate, orice lucru devine cu atât mai indezirabil cu cât se apropie mai mult de perfecțiune (și, deci, de imposibil). Faptul că perfecțiunea e, în fapt, nesuferită nu poate fi înțeles decât de oamenii care și-o doresc și vor s-o guste sau s-o atingă (apropo de Pleasantville…).

    Așadar, „martorul tranziției” nu poate fi decât un martor… mut. Nimic din ce conta odată nu mai contează în același fel. Căutările noastre s-au superficializat; chiar și esența a devenit un efect de suprafață, un parametru de atins, o variabilă determinată într-un sistem de valori.

    mIRC-ul a fost un episod frumos pentru că a fost un prim pas în lumea oarbă a rețelelor care, pe vremea aceea, era chiar o lume puțin exclusivistă (calculatoare erau puține, pricepuții – și mai puțini, iar net-ul era încă destul de inaccesibil; nu mai vorbim de telefonia mobilă, care era un lux). Poate că și de aceea ne amintim cu plăcere de timpurile de demult – pentru că aveam parte de rețele doar ca de un privilegiu și ne bucuram de acces ca de un fruct oprit, pe când astăzi ele seamănă tot mai mult cu o boală, cu o dependență sau cu o formă de sclavie liber-consimțită.

    Dar am ajuns deja prea departe pentru a mai găsi drumul înapoi… oricum, cred că și dacă l-am găsi, ne-ar paște probabil sevrajul!

  6. Martin    

    Nu cred că oamenii s-au schimbat atât de mult între timp. Dar în trecut, frica era mai mare și „coming out”-ul (chiar și cel intern) era un pas mult mai semnificativ, care necesita mult mai multă introspecție și pace interioară decât dispun oamenii din zilele noastre. Astfel, oamenii pe care reușeai să întâlnești atunci erau mai… maturi și mai serioși, iar „pokemonii” se ascundeau în dulapurile lor.

    Pe de altă parte, dacă e să ne luăm după ce se întâmplă în lumea hetero, sunt de acord că dating-ul a devenit mai superficial. Jur că nu existau atât de multe pițipoance cosmice la începutul anilor 2000, și relațiile dintre oameni păreau să fie mai de calitate.

  7. Alex    

    Grid prea esti bun, prea esti ca de la țară, in sensul sanatos al reclamei, ca sa fim înțeleși.
    Totuși căți de pe aici crezi că te pricep?
    În reclamă există produsul finit materializat, palpabil, gustos, la tine nu se materializeaza nimic, decat de la un nivel elevat incolo și este păcat, ai un creier doxa, cred că ai putea explica mai pe înțelesul tuturor, nu trebuie sa fi mereu ca la o simpozion al doctorilor sau mai grav la una a oamenilor de științtă.

  8. grid    

    Alex (re: #7)~

    Ai dreptate, dar puteai s-o zici mai scurt: dăjtept și dejeaba! :smile:

    😎

  9. cristymaykei    

    Faci furori grid, super, poate ar trebui sa-i dai pustiului un interviu, ca martor al tranzitiei de dupa revolutie, hahaha tare as vrea sa vad ce iese, cine stie poate te alegi c-un mic pokemon.

  10. MrX    

    Romania a reusit sa treaca la noua epooca abia, undeva dupa anii 2000. Noua epoca, este cea a consumerismului: consumam produse alimentare, consumam servicii turistice, consumam servicii medicale si in fine, relatiile interumane au ajuns sa fie consumate. Retelele de socializare, nu sunt altceva decat o piata mare de desfacere pentru relatiile umane. Facebook, Badoo, PlanetRomeo nu sunt altceva decat locuri unde „cumparam” si „vindem” relatii. Inca nu am ajuns la nivelul american de consumerism, fiindca europeanul este prudent si boem din fire, dar de fapt si noi incepem sa intram pe trendul societatii bazate pe consum. Cei care nu inteleg societatea de consum, nu se vor adapta, si vor fi scosi afara din jungla, la marginea ei.

  11. grid    

    cristymaykei (re: #9) ~

    Da, cică-i place soft-ul meu, da’ nu-s sigur dacă-i vorba de crush sau de crash…

    😎

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *