Lumea vazuta printr-o bucata de celofan mi se pare mult mai frumoasa fie si numai prin misterul care o inconjoara fara sa vrea.
Marturisesc ca nu am vazut niciodata atat de clar lumea ca aseara, in club. Inainte priveam printr-un celofan… Totul era frumos, tainic, mai ales cand inchideam ochii de tot. Si am vrut sa vad, sa vad bine. Mi-am dat jos bucata de plastic de la ochi si am ramas neclintit pret de cateva minute… Eram speriat… Observam directia ochilor, cutele hainelor mai mult sau mai putin iesite din comun, Observam riduri acolo unde pana atunci vedeam tinerete, observam cearcane acolo unde credeam ca exista prospetime… M-am uitat in oglinda… la fel… m-au trecut fiorii… m-am speriat
Pana acum totul mi se parea echilibrat… Acum deosebeam hidosenia de frumusete… si ambele ma inhiba… Hidosenia unora se vedea chiar si din priviri… Frumusetea ma facea sa ma simt ca un copil neajutorat, cu frica de a nu fi chinuit. Nu, nu pot sa rezist. Caut sa ma ascund… Ma ascund dupa un zambet aproape fals… sau dupa fumul unei tigari care parca se termina prea repede… Schimb doua vorbe care mie mi s-ar parea penibile… si sper ca cel cu care comunic sa nu isi dea seama ca sunt pierdut… Dansez, transpir, saruturi fade… nu ma simt bine. Inchid ochii.
mai bine nu mai vad.
vederea complica un pic visarea… face visul sa se lege mai bine de realitate, ii da ceva mai multa greutate.
exista insa lucruri, frumoase si urate deopotriva, care scapa vederii si care trebuie visate.
atunci cand visam cu ochii inchisi, sunt sanse mai putine de a ne face iluzii cu privire la realitate. dezavantajul visarii cu ochii larg deschisi este ca transforma realitatea intr-un soi de inchisoare a mintii. ceea ce vezi cu ochii tai e mai presus de orice indoiala, faptul crud putand chiar sa ne apara ca o antiteza perfecta a misterului din care a luat nastere.
e mai bine sa tii ochii deschisi, atata vreme cat stii sa ii inchizi la timp. imaginea ne fura si e bine sa putem scapa din stransoarea ei, furand-o la randul nostru. o imagine, oricat de reala, ramane doar imagine – un luciu al realitatii, menit sa insele privirea. daca sari “cap” privind doar la luciul apei, te poti trezi cu surpriza sa atingi fundul mai repede decat ti-ai dori 🙂 .
asa ca, zi bogdaproste si fii cu bagare de seama… lucrurile nu sunt ce par a fi – mai ales atunci cand ti se pare ca stii ce sunt, pentru ca le-ai vazut cu ochii tai.
8)
ba, nu am telu la mine. haideti prin oras. eu sunt la birou
Visul este un analgezic destul de bun pentru diferite tipuri de dureri acute. In momentul in care o boala se cronicizeaza visul, in mod miraculos isi pierde puterea de vindecare.
Realitatea, indiferent din ce punct de vedere, este aurul de 24K. Visul amestecat cu realitatea va da probabil un aur de 14K. Evident, aurul de 14K este cel mai comun, il poarta mai toti. Capacitatea unui om de a accepta si mai ales acomoda cu realitatea (indiferent de ce forme are aceasta) este extrem de redusa pricina fiind probabil un instinct de autoconservare avansat.
Paradoxal cel mai benefic pentru om este forma cruda a realitatii, neinvaluita de ceata grea generata de vis. Apoi, este dreptul suprem al fiecaruia de a cunoste adevarul bun sau nu pe care il emana realitatea.
Cunosc un om care mereu a spus/spune lucrurilor pe nume. Nu deformeaza realitatea, nu o lubrifieaza pentru a intra mai bine in perceptia altora. Corola de minuni, in acest caz, poate fi insasi uratenia realitatii. Ideea de baza este puterea de acceptare a imporfectiunii, a cutelor si cearcanelor, a murdarului, a bolilor, lipsei de bani, a macabrului s.a.m.d. Nu fiecare are capacitatea necesara de a tine piept avalansei cu care uneori ne acopera realitatea. Si atunci, unica barca de salvare, colacul de salvare este visul si bucata de celofan care vor genera indeajuns de multe imagini neclare incat victima sa nu se scufunde.
De-alungul timpului am observat cu cata putere se pot agata unii de aceste barci de salvare si cate culori si forme poate visul lua. Insasi teologia se bazeaza pe un crez, crezul in ceva. Dumnezeu va exista sau nu in functie de intensitatea visului, crezului. Si-atunci, e adevarat celebrul “crede si nu cerceta”. Crezul va fi salvarea de la un iad imaginar (aka. realitatea in cazul de fata) si cercetarea este acceptatea realului, indiferent forma acestuia. Cercetarea insa dupa un anumit nivel, nu mai are drum de intoarcere, facand omul sa intre intr-o deriva continua.
Din pacate extrem de putini oameni au atat capacitatea de a crede intr-o imagine deformata pana la nivelul la care imaginea falsa, deformata va tine locul adevarului, realitatii cat si capacitatea de a accepta realitatea in forma ei autentica fara a intra in deriva de care vorbeam mai sus.
In concluzie, fiecare isi cunoaste (sau ar trebui) capacitatile mentale si isi poate alege unul dintre cei doi poli. Mai grav este insa atunci cand fara voie esti tras in vis sau realitate.
Spuneam ca m-am descoperit ca un copil, intr-o lume de oameni mari… nu stiam ce sa fac, nu stiam cum se procedeaza… intr-o lume reala… si mi-am pus la loc bucata de celofan.
pentru tine ce este adevarul? ceva in care crezi? pentru ca daca este asa, crezul in ceva se schimba de pe o zi pe alta, la fel si adevarul in care cu atata convingere cauti “scapare”. Si acea scapare ce este? Aflarea adevarului… mai departe ce urmeaza? nu mai bine sa dureze cautarea mai mult? si sa nu afli niciodata adevarul? esti mult mai real in cautare decat in aflarea unui adevar… despre tine sau despre ceilalti.
In plus, tu, ca si persoana, ai tendinta sa cunosti un om, iar la un anumit stadiu sa crezi ca nu mai are nimic de ascuns pentru tine… ca il cunosti bine. Eu am obiceiul sa cunoasc un om si sa imi placa sa descopar tot timpul la el lucruri noi… fara sa spun ca il cunosc. Nu ma cunoasc pe mine, d’apoi un om ce-mi viziteaza viata o luna, un an sau cativva ani. Tocmai din aceasta cauza sunt inconsecvent in parerile mele despre oameni…
Astfel, nu mi se pare corect sa spui ca ma cunosti… atata timp cat spui niste “adevaruri” in care nici tu nu esti sigur ca , crezi. Facand abstractie de persoana mea… intr-adevar, acel om la care te referi… are un simt extraordinar al realitatii… spune adevaruri dure. Dar marea problema e ca niciodata nu se intreaba daca are sau nu dreptate… si astfel ajunge sa isi adore “opera” creata, constructia de “adevaruri” careia ii spune realitate. Pe cand realitatea nu e decat o colectie de incertitudini.
Kiss ya BOTH 😛
CHIPURI…
“Am vazut un chip cu o suta de fete si un alt chip ce avea doar o fata, si una cu ea era.
Am vazut un chip prin stralucirea caruia puteai privi la uratenia de dedesubt, si un alt chip a carui stralucire a trebuit sa o indepartez pentru a ajunge sa ma bucur de frumusetea lui.
Am vazut un chip batran, brazdat de cute ce nu spuneau nimic si un chip lipsit de riduri pe care toate stateau scrise.
Pot cunoaste chipurile, caci privesc prin tesatura panzei pe care CHIAR OCHII MEI o ţes.” K. Gibran
Mintea e ca o paraşuta. Functioneaza (mai bine) cand e deschisa. (cine a spus asta?) Tot ce trebuie sa facem este sa gasim curajul de a o folosi, aruncandu-ne!
Aflarea nu este a ADEVARULUI, ci a UNUI ADEVAR. Pentru ca fiecare aflare isi are adevarul ei.
In felul asta ESTI, SUNTEM intr-o perpetua cautare plina de ADEVARUL FIECARUIA, absolut adevarat!
Exact la asta ma refeream Fireman: Capacitatea de a-ti vedea reala realitatea ta. Si un nebun crede in in realitatea sa mai mult decat altii (mai mult sau mai putin nebuni).
Eu cred ca e o calitate extraordinara puterea de adaptare la orice situatie, puterea de camuflare, de mimetism astfel incat sa ajungi sa faci parte dintr-un tablou ca si un component fara de care tabloul nu ar mai fi o opera de arta.
Realitatea intr-adevar este un buchet de minciuni, de impresii si perceptii. Tocmai de aceea daca ai inchide 100 de filosofi intr-un castel pe o perioada de un an, cred cu ardoare ca se vor ucide unii pe altii. Parerea isi mentine statutul de parere verticala, genuina atata timp cat nu vine o alta parere sa o contrazica. Esentialul insa consta in convingerea ca pilonul de rezistenta este al tau si ca exista si alte persoane cu proprii piloni de rezistenta. Cred ca acesta este fundatia, temelia capacitatii de a tolera, de a accepta orice, de a vedea frumosul in urat si uratul in frumos.
fire… relax… asa de scump pareai aseara …nici nu se observau 😀 (ridurile)
As zice ca adaptabilitatea nu este o calitate in sine, ci o masura a inteligentei. Un om inteligent este un om adaptabil, care “vede” si cu celofan si fara.
ANCA iubi~
super citatul din khalil gibran (o fi din “profetul”?). “panza” (“grid”-ul, reteaua) privirii noastre e mai deasa sau mai rara, iar eforul de a distinge realitatea prin ochiurile ei e tocmai ceea ce corupe realitatea, deformand-o. realitatea “reala” nu exista (sau, daca exista, nu poate fi vazuta clar, ci doar intrezarita, intr-un moment sau altul) – numim “realitate” tocmai forma corupta a realitatii, asa dupa cum adevarul nu poatefi cunoscut decat prin intermediul minciunii, aceasta fiind vălul fara de care adevarul isi pierde sensul. minciuna “adevarata” este iluzia; adevarul sta intodeauna pitit dupa cate o iluzie. in schimb minciuna elaborata, ticluita, pusa la cale, exclude iluzia, voind sa reformeze (re-formateze?) adevarul dupa un standard care nu-i este propriu adevarului, ci cautatorilor lui.
adevarul gol-golut nu se cauta, ci (ni) se descopera. nu dezbracand adevarul de iluzii ajungem la adevarul adevarat, ci pandind stralucirea sa de o clipa, ivita de sub plasa deasa a iluziilor pe care ni le facem despre el. oamenii sunt oameni – bunatatea sau rautatea lor, frumusetea sau uratenia care îi caracterizeaza nu sunt altceva decat plasmuiri ale felului in care ii privim. o privire dusmanoaa vede numai dusmani. problema e daca felul in care privim pe cineva ne este propriu numai noua sau are, totusi, catusi de putin de-a face cu cel pe care il privim.
parerea mea e ca tocmai datorita acestei rețele personale (prisma fiecaruia dintre noi – globul nostru de cristal) suntem speriati, privid la cineva, de acele trasaturi ale sale care le reflecta chiar pe ale noastre, dar pe acelea de care nu suntem pe deplin constienti. ii respingem intotdeauna pe acei oameni cu care, instinctiv, ne simtim in competitie. de aceea, ii acceptam cu usurinta in apropierea noastra pe cei de care ni se pare ca nu avem a ne teme, dat fiind ca ii vedem asemenea noua (adica asemenea celui care credem ca suntem).
atunci, daca uratul e reflectarea uratului neasumat din fiecare, si daca “beauty is in the ey of the beholder (frumusetea e in ochii privitorului)”, cum se face ca nu intotdeauna ceea ce asumam despre noi insine (laturile de care suntem pe deplin constienti) ne si place? pentru ca, in mod evident, exista in fiecare din noi lucruri pe care le-am dori schimbate. cum, oare, ne privim pe noi insine? cum (si de ce) de ajungem intotdeauna sa ne privim nu cu propriii nostri ochi, ci mai intotdeauna cu ochii celor din jur?
la ce sunt buni ochii de imprumut cu care privim lumea din jur (in care, fie vorba-ntre noi, fiecare privitor se include, fara sa vrea)? poate doar sa ne aminteasca faptul trist ca nimic, dar absolut NIMIC, nu poate inlocui puterea pe care fiecare o are de a-si tese propria panza de paianjen pe care sa se sprijine – rețeaua sa de iluzii, de adevaruri si – mai ales – de amintiri…
8)
tuvan gura de gay!!! POPONAROLOR!!
Eu: Bah, suntem cumva la “Tara, tara vrem ostasi?” Intrebarea care va veni fara sa vrei tu este: “Pe cine??”. Si-atunci, fara sa vrei… va trebui sa alegi.
Nu vezi draga ca noi aici filosofam, nu ne futem in gura. Apoi, tu cel care vrei sa ne futi in gura, blogu’ asta-i de fitze, nu de futut in gura.
Vai, mami ce s-a ales din tinerii din ziua de azi…
Si totusi… pe cine??
Grid,
E din “Darul iubirii”.
“tocmai datorita acestei rețele personale (prisma fiecaruia dintre noi – globul nostru de cristal) suntem speriati, privid la cineva, de acele trasaturi ale sale care le reflecta chiar pe ale noastre, dar pe acelea de care nu suntem pe deplin constienti”.
D’aia s-o fi enervat “domnul de deasupra”? 😉
Nu o sa inteleg niciodata acest “F***-te-n gura” sau “M*ie”, pe post de pedeapsa…
Eu, bah!
Gura are dinti, baietzica! 👿
😛 Kiss ya!
Anca:
Of, Doamne… trebuie tu sa intervii. Lasa-l draga sa faca ce vrea el.
Vai uite vad si eu un coment de la Iulia ( scuze te-am calcat sambata pe picioare 😀 😛 , la dans desigur )
Anca tie-ti scot o limbutza uite asa:P
Robert**
…cum sa-l lasi sa faca ce vrea el,… off mai mai!
P.S. Ma gandesc ca baietul acela era horny in dimineatza aceasta, sau era nemultumit dupa o partida de…”dragoste”!!!
Robert,
Iertare! 🙁 Da’ … NU M-AM PUTUT ABTINE! 😈
Daca vrea il si ajut, aratandu-i cat de nenorocite pot fi femeile! 👿
Anca: Da, asa este. Da’ tu nu esti femeie si ‘abar n-ai cat ma bucur.
Robert, dragule,
Sincer, nu stiu de ce te bucuri, dar… ma bucura 🙂
Ce stiu insa, este faptul ca imi place sa cred ca suntem OAMENI, inainte de a fi orice altceva.
Kiss ya!
Himera: Da, draga, comentez, comentez! Cat despre sambata seara, eram atat de ametita (de la dans, desigur), incat nu mi-am dat seama!