shadow

Cafeluta, cateva tigari ramase de ieri din ultimul pachet pe care-l voi cumpara vreodata(vreau sa ma las, pe bune de data asta)… cred ca am tot ce-mi trebuie pentru a incepe.
Am schimbat deja de 2 ori pana acum subiectul articolului. A 3-a oara ar trebui sa fie cu noroc… sper.
As putea scrie despre ziua de ieri cum ca a fost oribila si cand am iesit de la munca, pe drumul cu masina firmei am zarit un tip “Ay papi” si am inceput sa vorbesc despre el subtil cu noile colege de lucru (subtil incat radeam isteric cu ele). Cand am coborat nu-l mai vedeam, am presupus ca a traversat pe partea cu metroul inaintea noastra si am reluat discutia. As fi vrut sa fi fost asa, in schimb am spus ,,Ce bun era tipul din fata ta frateeeee! Ar fi tare acum sa fie in spatele nostru” am inceput din nou sa radem, iar el trece pe langa noi cu o tipa uitandu-se la mine si zambind. Primul instinct a fost sa-mi bag capul in pamant ca un strut (desi in ciuda faptului ca era asfalt sub picioare, as fi fost precum puiul de strut din filmul Ice Age cand da cu capul de gheata), dar am inceput sa rad isteric, din nou (stiu, foarte atractiv… dar n-am nevoie momentan de complicatiile pe care le aduce o relatie).
Seara trecuta am avut cel mai dragut apel vreodata! O fosta colega de generala, m-a sunat sa-mi spuna la multi ani. Faptul ca si-a adus aminte si a simtit nevoia sa-si consume minutele nationale cu mine injurandu-ne, punandu-ne la curent cu noutatile si cu replica spre sfarsitul apelului “Chiar daca nu vorbim prea des si avem momentele noastre cand ne uram, stiu ca-ti place p**a, dar eu tot voi continua sa-ti iau tigara din gura cand ne vedem si voi continua sa te iubesc! Asa ca la multi ani inca o data, idiotule!”
Banuiesc ca persoanele la care te astepti cel mai putin iti pot schimba ziua la 180 de grade… fie in bine sau rau.
Un pustiulica din alt oras ma mai tine ocupat cu flirt-uri inocente virtuale, dar in spatele promisiunilor/declaratiilor vad minciunile. Dar hey, ne tinem amandoi ocupati…presupun ca ne folosim reciproc.
Chiar sunt singurul caruia ii place sa se complice? Sa caute persoane asemenea unui cub rubik? Chiar sunt singurul care iubeste sa faca aceleasi greseli over and over again? Acum cateva luni am renuntat la un tip super pentru ca nu gresea cu nimic si ma plictisea acel stil de viata (ma rog, aveam si personalitati total opuse, iar acel “opus” nu ma atragea deloc, dar am zis sa incerc ceva nou).
O colega a adus ieri vorba, in lift, de mariaj si pot spune ca a fost socata la replica mea ,,Nu vreau sa ma casatoresc’’. Pentru ce sa ma casatoresc in Vegas, Franta, Anglia (daca nu ma insel) si mai stiu eu unde s-au legalizat mariajele de acelasi sex. Pentru beneficii medicale? Nu sunt vreun credincios ce vrea sa-si declare iubirea si angajamentul in fata lui Gaga/George Michael din ceruri. Da, e dragut sa vezi in filme asa ceva si totul este perfect alaturi de juramintele emotionale, de prieteni, familie etc etc. Cum vad eu aceasta ceremonie fiind un mic control freak? Stres ca nu vor ajunge bauturile pentru toti invitatii, stres ca mancarea nu a ajuns la timp si tacamurile nu se asorteaza cu stilul victorian al veselelor, costumul nu arata precum in ziua in care l-am probat si ales, brusc cravata nu se potriveste cu frizura, invitatii intarzie, covorul spre altar are cute, parul sigur nu va sta cum vreau, iar respiratia preotului probabil va fi una neplacuta(daca va fi o ceremonie oficializata de un prieten… sigur va fi beat) si asa mai departe. Am defectul de a-mi impune un ideal imposibil de atins.
De exemplu am un ideal si pentru iubitul perfect pentru mine desi sunt constient ca ,,the one’’ nu exista. Sunt un Taylor Swift al comunitatii lgbt(q?), scriind poezii inspirate dupa fiecare relatie. Nu sunt adresate fostilor, ci lui, ,,the one’’. In fiecare relatie vad unele trasaturi ale acestuia (trasaturi fizice, mimice etc etc) si ma inspira. Probabil am o problema psihica, scriind despre o persoana inexistenta, dar ma ajuta sa ma descarc si sa trec mai departe. Cand inspiratia intra in scena, este momentul in care imi iau adio de la trecutul cu persoana respectiva si trec mai departe, trantind fiecare usa deschisa in urma noastra si dupa ne indreptam spre drumuri opuse. Asta cel putin pana cand ne intalnim cel mai probabil pe la Unirii si devine o atmosfera awkward pentru mine, iar inevitabila replica este aruncata,,Ar trebui sa iesim candva, sa vorbim’’……………. Din nou, momentul cand imi vine sa devin strut si sa ma fac nevazut, dar ma eschivez cu o scuza ca sunt ocupat. Regula ciorbei dragilor, n-o uitati pentru ca ce n-a mers de prima data in relatie si v-a facut sa va despartiti… inca este acolo acel motiv, iar pe langa el se vor adauga altele si va fi mai urat a doua oara.
Am trecut prin ceva asemanator de curand, nu stiu de ce am crezut ca va fi ceva diferit. Ma rog, a fost diferit… am devenit mai apropiati si toate cele, dar a trebuit sa o inchei eu de data asta pentru ca motivul inca era acolo si am avut dreptate. In prima etapa a relatiei, problema aceea nu era atat de deranjanta din moment ce inca era ,,luna de miere’’ si un fluture zapacit prin stomac. Cand se uita pierdut in ochii tai zambind si dupa schimba privirea spre un punct fix, sufocandu-se in vid si nu poti afla sursa durerii pentru ca e inchis in lumea lui, iar tu te simti inutil… doare, asa ca trebuie sa treci mai departe. E dureros sa fii sursa acelor sentimente, pentru ca se invinovateste ca nu-ti poate oferi ceea ce ai nevoie. Probabil daca nu eram intr-un moment critic al vietii, as fi luptat mai mult… insa ce simteam, ma manca de viu si am rezistat o saptamana fara sa-i spun nimic legat de subiectul acela.
Sunt un om al extremelor, nu-mi plac situatiile de mijloc. Pentru mine nu exista ,,ok’’ cand vine vorba de anumite aspecte. Analizez, gandesc prea mult…probabil asta este defectul meu suprem urmat de scepticism.
Cand auzeam dupa o saptamana sau doua de dating cu aceeasi persoana ,,te iubesc!’’ ma muscam de buza sa nu trantesc un ,,hai sa mori tu ‘’. Nu cred ca am experimentat pana acum iubirea asta pe care o pomenesc toti si toate, fata de un baiat (nu prea am avut cand de fapt). Imi iubesc prietenii, iar cand unii dintre ei s-au dus in tari calde m-am simtit distrus… de fapt chiar inca simt un gol cand ma gandesc la cei care au disparut de pe radar sau au fost expediati. Nu simt asta pentru niciun ex.
Gaaah, simt ca am sarit de la un subiect la altul. Am atatea lucruri de spus, incat mi-e greu sa ma concentrez asupra unuia pentru ca-mi permit sa scriu o singura data pe saptamana.
Cateodata ma intreb ,, Piersicuta, ce mama dracului faci!? ‘’ dar continui sa piersicesc in continuare.

OH! Pe acelasi subiect… doar eu cred ca fac niste paranteze gigantozaurice?

Cheers, bottoms up! (vorbesc de pahare, nu vreau sa va dau idei)


Alte articole scrise de același autor (Piersicuţă):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Piersicuţă

We just want to be whole

Comments

  1. Tudor    

    Nutting, nu ştiu în conversaţiile face to face cum fac faţă oamenii dar aici m-ai bulversat. Câte idei independente, câte referinţe interesante…nu mai zic, dacă nu ştii puţin pop culture, eşti pierdut. Cred că din cauza asta nu a comentat nimeni că nu ştia de ce să se lege.

    Am râs bine la aia cu Ay papi! şi cred că este noul meu tic verbal, l-am zis deja de vreo trei ori în mintea mea în timp ce evaluam nişte….băieţi!Shame on you!

    Ai grăjă la buze, ar fi păcat să le deformezi! 😛

  2. Nutting    

    Din fericire face to face nu se intampla asta :)). Desi am momentele mele de „eeeh macarena” nu se intampla asa ceva. Nu postez pentru atentie sau popularitate, imi insirui gandurile necenzurate pentru binele meu…cum a fost acum, o furtuna de idei si fiecare de o emotie diferita.
    Legat de ticul verbal…tu macar il spui in minte, i am all like „Ayy papi dios mio!” cu accent si maxilarul la pamant ca in johnny bravo :))

  3. cristymaykei    

    Băi e grav, foarte grav, de la să nu piersicești, să nu ajungi la să nu pisicești, nu, nu râdeți e serioasă faza, deși să mor io dacă nu mă bufnește râsul acum instant, să mori tu, dacă nu și tu râzi când cade unu pe-o scară ori banană, iar când scriu Tu, mă refer la toți tu ăia care râd cu lacrimi, deși ăla și-a rupt curu și luxat piciorul din căzătura aia.
    E haios în draci articolul ăsta, și deșii scoate la iveală o grămadă de daraveri, nu sunt mai multe sau mai puține ca la … mine, cu excepția ăleia care vede doar în alb sau negru, însă eu nu sunt daltonist, poate asta o fi cauza la tine, ești daltonist, n-ai specificat, glumesc, bănuiesc că te-ai prins până acum.
    Acum serios, faza cu prietenii chiar m-a impresionat, mi-a pierit și râsul, dar hai să nu fim triști, mai scrie în puii mei un articol să râdem iar.
    E imperios necesar să râdem, măcar uneori, iar ăia de-au uitat, să facă bine să învețe din nou, nu de alta, dar ne strică tot cheful de-a râde.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *