Stând la parter într-un bloc construit prin anii ’80, din acela cu pereți de beton subțiri, aud în fiecare zi spectacolul care se desfășoară în spatele ușii. Așadar, fără să vreau, știu povestea celor mai reprezentativi actori sau, e ca și cum m-aș plimba într-o galerie de artă.

De exemplu administratorul de bloc este o vecină căreia i-o fi murit soțul sau a părăsit-o, cred că mai degrabă a părăsit-o. Doamna Maria e o femeie pe la 45-50 de ani, părul îi e de-un rușu-cărămiziu mort, tenul alb. E genul ăla de femeie care încearcă să fie drăguță cu toată lumea, să stea de vorbă cu fiecare locatar dar falsitatea acestui gest mustește de la o poșta. Doamna Maria are un fiu, un băiețandru pe la vreo 19-20 de ani, extrem de slab și mult prea înalt. De când stau aici, adică de mai bine de doi ani, pe acest tânăr l-am văzut de multe ori, de fiecare dată aceeași imagine: iese grăbit din bloc vorbind întotdeauna la telefon, privirea îi este îndreptată în jos și pașii îi sunt mereu grăbiți. E o scenă foarte grăitoare, e ca și cum tipu’ ar fi omorât pe cineva și ar vrea să fugă de la locul faptei fără a ieși prea mult în evidentă, exact acest lucru dându-l de gol.

Vara poartă mereu o pereche de blugi negrii și un tricou alb iar iarna palton negru, aceiași blugi negrii și un fular alb de cașmir. Toată acestă combinație de negru și alb în contrast cu fața-i albă ca varul și părul negru naște în mintea mea o imagine ușor sinistră, mai ales dacă țin cont și de comportamentul de om veșnic vinovat. Nu cred că l-am văzut niciodată zâmbind… sau stai… ba da… o singur dată, în toamna anului trecut, când povestea cu un alt băiat (pensat exagerat și c-o gentuță atârnată de umăr).

Odată, mai demult, doamna Maria era foc și pară că era trecut de orele 23:00 și că fiul ei era încă prin oraș… îl suduia bine la telefon și-i ordona să vină acasă numaidecât că altfel rămâne afară.

Un alt colocatar, doamna Lili, este și ea singură. Ea nu are soț sau copii, nu am observat s-o fi vizitat nimeni, niciodată. Este asistentă medicală, am dedus acesta din diverse frânturi de conversații pe care le avusese prin scara blocului. Stând la parter, aud fără să vreau. Acum câteva luni m-am dus până la ABC-ul de după colț să iau nuștiuce. Exact înaintea mea era doamna Lili cu o plasă veche din rafie colorată, cu fața-i cazută și mâinile tremurânde. Nu ajunsese bine la tejghea că vânzătoarea o și întreabă: „Bere la doi litri, doamna Lili?”. Un „da” stins am auzit și în plasa de rafie colorată își făcu loc sticla de bere.

Deasuprea mea stă o familie de tineri, olteni cred. Au un copil care e ca un mic monstru, mult prea neastâmpărat, sare și sparge toată ziua, tipă și plânge de zici că-i posedat. El, un tip pe la 30 de ani, poate nici atât, cu chelie și burtă – o tot altoiește pe ea, mai ales seara, când vine de la servici. Aud din când în când urletele animalului, prins probabil în ghiarele rutinei conjugale. Ea nici nu crâcnește, prea rar o văd de altfel.

Vis-a-vis de mine stă prietenul meu, nea’ Nicu. Un domn la vreo 75 de ani, abia se mai poate mișcă săracu’. Este foarte revoltat atunci când cei care distribuie reclame sună insistent la interfonul dumnealui. Iese de fiecare dată după cateva secunde bune și-i alungă pe distribuitorii insistenți cu câte un „Ia mai mergeți la dracu’ cu ziarele voastre cu tot, că numa’ gunoi faceți!”. La parter toată lumea are interfon-ul dezactivat, din motive lesne de înțeles, în afară de dânsul, ceea ce este curios întrucât în afară de distribuitorii de reclame și colindători nu îl deranjează nimeni.

Mai stau de vorbă din când în când cu el. Soția i-a murit de cancer cu mulți ani în urmă și cei doi copii au uitat de el. Sunt plecați în SUA, „într-un oraș cu multe lumini”. În urmă cu doi ani l-a sunat unul din ei pe telefonul doamnei Lili. „Poate-or mai fi sunat de-atunci, dar cum doamna Lili e la servici sau doarme… sigur au sunat”. Așa mi-a zis odată. Aproape că am plâns dar m-am abținut văzându-i convingerea din ochii albaștrii senini. Stă mai tot timpul la fereastră și privește spre micul univers din fața blocului. Uneori vine și bate la usă încet să-mi spună că Fetița (pisica mea, pe care uneori o mai las pe-afară să se plimbe) e la ușa blocului și să merg să o aduc înăuntru „că se-ntunecă”. Mai demult l-am întrebat dacă nu dorește să vin cu el până în piață că am văzut că mai merge să-și cumpere banane și abia mai suflă pe când ajunge înapoi. Mi-a tăiat-o foarte mândru: „Nu, nu… pot și singur, când nu mai pot, mai bine mor!”.

Uneori povestim în scara blocului diverse: de criza economică și măgarii de la guvernare care au distrus viitorul tinerilor care trebuie să plece să reușească în viață, de gura de canal neacoperită din fața blocului și multe altele asemenea. Îmi place să povestesc cu el, atât de pătrunzătoare îi sunt cuvintele, gesturile, mimica… te zguduie puțin, asemeni unui tango cald și ușor brutal, dar într-un mod plăcut. Dar, ceea ce îmi place cel și cel mai mult la el, este că fața-i i se descrețește când pășim împreună în lumea lui.


Alte articole scrise de același autor (RobertG):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

RobertG

Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

Comments

  1. Nick H    

    Hehe, ce frumos e la bloc. Mai amuzant ca in sitcomul difuzat de pro tv acum cativa ani.

    Chirias de meserie fiind, am tot schimbat la apartamente de-a lungul vremii si nu prea am apucat sa-mi fac relatii cu vecinii, pe majoritatea nici nu i-am cunoscut vreodata.
    Dar ca in orice mediu nou in care am intrat a trebuit sa intru in contact cu unul „de-al locului”, ca sa vad care sunt obiceiurile pe aici, unde se platesc taxele, care vecina ce post de spionaj ocupa, s.a.m.d.

    Aici unde stam acum (pentru inca vreo saptamana), amfitrionul e vecina de dedesubt. Cam acelasi aluat ca sefa ta de scara: tot tentativa de roscata, midle age, alba la fata si la fel de prefacuta. Prima oara a venit la noi sa investigheze nu stiu ce pata aparuta pe tavan, incriminat fiind balconul nostru. Nu aveam vechime aici, pisica era nou venita asa ca am incercat sa o tinem la usa. Vezi de treaba! De cum deschidem usa, femeia era deja in mijlocul bucatariei cu jumate de poveste despre pata buclucasa spusa. Pana sa zicem ceva, tusti in balcon, unde incercaram in zadar sa pitim pisica. „Äh aveti pisica (asa sec)!” apoi mai departe cu of-ul. Am aflat si de feciorul ei plecat pe nu stiu unde, care din povestile ei parea gay.

    Acum de revelion desi am dat muzica tare si a fost zarva mare la noi, nu s-a plans. Ne-a spus ulterior ca a inteles, ca asa e in seara aia. A avut o obiectie la tocurile domnisoarelor (putine de fapt), pe care ne-a recomandat mai bine sa le descaltam si dezbracam (yeah right).

    Da e fain la bloc, cu vecini care iti cunosc viata mai bine decat tine uneori.

    Ah, aproape invariabil, orinde am stat, fiecare vecin ne intreba de ce vin atat de putine fete pe la noi. Pentru ca suntem baieti cuminti, de-aia!

  2. fab1an    

    “Nu, nu… pot și singur, când nu mai pot, mai bine mor!”…. m-a trecut un fior cand am citit vorbele astea. Impresionant batranelu’

  3. Adi    

    Ah ce ma fascineaza tarancutele astea de la scara blocului, bagacioase si intrigante. Placerea mea cea mai mare este atunci cand inaintea unui eveniment, sarbatoare, se duc la coafor si aproape toate isi fac parul ca o blana de oaie creata. Povestea cu batranelul e trista, cum te lasa inima sa pleci peste oceane si sa iti lasi parintele singur? Una e sa pleci in alt oras din tara, macar asa te poti sui in tren odata, de doua ori pe luna, dar sa pleci atat de departe si sa lasi in urma un om in neputinta … oare vom ajunge si noi ca el ?

  4. RobertG    

    Adi, sincer? Mă îndoiesc c-o s-ajungem ca el. Ar fi bine să fim așa lucizi și puternici, da’ n-o să fim. Să dea Domnu’, da’… neahhh…

  5. RobertG    

    @Nick, cea mai tare fază a fost acu’ vreo 3 ani, 3 ani și…, când o cotoroanță de babetă o sunase pe proprietară să îi spună că „copiii fac duș noaptea la 3″… mamă ce scandal monstru am făcut…

  6. Adi    

    Robert… cam asta e si teama mea (hai , parerea mea, teama suna prea scarry). Putina lume mai e lucida si in putere dupa varsta de 70 de ani, caci ori zac la pat cu mintea lucida, ori isi pierd memoria si stau toata ziua in picioare. Fereasca’ne Domnu’

  7. Avocatus    

    Robert e foarte atent la detalii asa ca aveti grijă cu ce vă-mbrăcați, vă înregistrează fiecare cuvânt așa că aveți grijă ce spuneți, natura lăsați-o așa nu faceți nici o modificare. Găsesc mult umanism în cuvintele tale, restul e cursivitate, profunzime, creativitate, istorie

  8. Maribad    

    Iar eu Robert, abia aştept să mă inviţi la lansarea primului tău volum de proză.
    Sincer, nu te mai risipi.
    Sau evenimentul s-a şi petrecut.
    Am simtit aşa un parfum de „Dimineaţă pierdută”

  9. RobertG    

    Maribad, mulțumesc de compliment dar sunt sigur că sunt alții care o fac mult mai bine decât eu mine. Când o sa simt cu adevărat că scrisul aici, pe blog, este o risipă… poate voi încerca. :)

  10. itsfriday    

    In aceasta poveste eu ma identific un pic cu Nicu’
    Cand eram mic, bunica ma trimitea la cateva persoane din sat, batrani care nu se mai puteau deplasa si locuiau singuri, si le duceam cate ceva, insa mereu ma opreau la povestit si am deprins in timp un fel de fascinatie de a asculta oamenii de genul asta. Eu nu prea sunt vorbaret, motiv pentru care mai bine ascult 😀

  11. Queeditch    

    @ Robert (nr. 9), corect este decat mine, nu „decat eu”. Sorry, nu m-am putut abtine. Si nu, nu cred ca e o risipa sa scrii pe acest blog. O sa vedeti mai tarziu de ce. :)

    1. RobertG    

      @Q, merci, am corectat.

  12. Maribad    

    Scuze RobertG, în niciun caz nu m-am referit la scrisul aici pe blog.
    Doar că mi-a plăcut atât de mult articolul tău încât îl şi vedeam o poveste întreagă, descifrând o lume mai puţin vizibilă în paginile de literatură de la noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *