Încet, încet am ajuns să trăim într-o lume de plastic. Dacă înainte mai totul era făcut din lemn și metal, acum aproape totul e făcut din plastic. Aroma este… plastic. Totul este “delicios” și invariabil “cu aromă de…”. Astfel avem: băutură spirtoasă cu aromă de vodca, knorr cu gust de găină, cipsuri cu aromă de cașcaval, suc cu aromă de portocală ș.a.m.d. De reținut că toate aceste produse n-au vazut niciodată vodca adevărată, găina, cașcavalul sau portocala. Ele doar au “gust de…”, “aromă de…”. Astfel s-au inventat alimentele… de plastic, din care capeți mult pe bani puțini.
Avem și haine de plastic, case cu șeminee de plastic, site-uri de plastic (o să revin asupra lor într-o zi cu soare), flori de plastic… toate asociate cu o minte, evident tot de… plastic.
Tot așa avem sentimente de plastic, de unde fac parte: zâmbete de plastic cu gust de fericire, mângâiere cu miros de tandrețe, sărutul în ureche cu aromă de șoapte stinse de dorință, trecutul mâinii prin păr cu senzație de cașmir înnăbușit în gânduri sparte și buze cu aromă de salivă clocotind de extaz. Prizăm ca să pună plasticul mai repede ghiara pe noi și ne pare rau când folia de plastic se mișcă puțin de-o parte sau de alta a feței, lăsând astfel descoperită pielea albă, nearsă de ultravioletele din plastic.
Pe alocuri și viața a devenit de plastic. Trăim o viață cu aromă de… viață, o viață cu miros de viață, o viață pe care mii și mii de chirurgi plasticieni amatori și-au lăsat amprenta bisturielor ruginite și ciobite de-atâtea clipe de plastic. Așa am ajuns niște zombi și ne târâm, teleghidați parcă, cu mâinile întinse după aer, după ceva ce e deasupra în fapt și nu mai departe.
Până și noi, oamenii, am devenit de plastic. Mi-e teamă că într-o bună zi vom deveni cu toții PET-uri, unele mai mari – gen 2,5 litri la preț de 2 litri, altele mai mici aruncate departe, peste șapte mări și șapte țări, aproape de capătul lumii.
Dar nu ne dăm seama sau nu vrem să ne dăm seama pentru că plasticul reușește atât de bine să păcălească simțurile încât acestea își dansează descreierate valsul surd, valsul viorii fară corzi. Plasticul ne acoperă ostentativ ochii, făcându-i goi și morți, prezentându-ne o lume în care verdele crud e un animal pe cale de dispariție.
Niste cuvinte …sa zicem intelepte, care ar trebui sa ne faca sa ne punem un semn de intrebare: ce putem face pentru a schimba lumea in care traim?
Este trist ca am ajuns in starea in care in oglinda ne putem vedea chipul fara a banui insa ca ochii marturisesc povestea sufletului…Am ajuns in stadiul in care avem in dotare masti ocazionale gata de purtare, fara a banui insa ca intr-o zi ele cad si ramane chipul ,marcat de urmele faptelor noaste….Pana la urma tot ce am facut bun sau rau in viata se intoarce la noi.Traim intr-o lume in care toti au grija de chipul lor dar uita de suflet ,iar, …..la un moment dat starile sufletului se reflecta pe chipurile noastre….Traim intr-o lume in care toate cioburile se cred diamante , o lumea in care oamenii frustrati judeca ,o lume in care alti oameni cu speranta in ochi ajung la steaua lor in timp ce ei traiesc o viata virtuala, fara simtire.
Ostilitatea domneste in inimile lor , mintile inguste judeca ,e singurul lucru pe care il fac. Viata devine un joc , iar jocul devine viata…..chipul zambeste , isi deseneaza pe buze un zambet frumos dar perfid…iar sufletul…sufletul e incruntat, esti lipsit de orice urma de viata, de umanitate,…uita sa zambeasca… si devine <<Plastic >> 😉
Din pacate oamenii nu mai stiu sa iubeasca,nu mai stiu sa fie oameni,calca in picioare sufletul meu,al tau,al oricui :(.
Copy/paste de aici: sufletdecatifea.blogspot.com/2010/04/despre-chip-si-suflet.html
Puteai pune doar link, ca citeam si noi acolo.
Tzutzi, nu tre sa vii cu povesti despre suflete si alte cacaturi sa ne arati ca TU stii. Nu se indoieste nimeni de originalitatea ta, de capacitatea ta de a discerne insa chiar nu e nevoie de texte copiate din alte surse DOAR DOAR sa contribui si tu cu ceva.
Din pacate ai reusit sa surprinzi in acest text lumea in care traim…..e foarte pacat…. am ajuns niste marionete , niste oameni care se subapreciaza,…. niste fiinte fara vise .
Acum cred ca intrebarea esentiala ar fi de ce am ajuns in stadiul acesta ? …De ce am devenit atat de indiferenti fata de noi insine si fata de universul in care traim ?…. De ce sa nu vrem mai mult de la viata ? ….De ce ?
Cred ca fiecare ar trebui sa raspunda la intrebarile acestea …si ar trebui sa dea frau liber sentimentelor…..sa nu mai fie ca o masina, fara suflet, fara simtire :(.
foarte interesant blogul, si niste vorbe foarte intelepte si adevarate. Bine ar fi ca majoritatea care au citit si citesc acest articol sa si inteleaga 😉 Bravos !! 😉