Mergeam pe stradă și încercam să mă bucur de soare. Ca de fiecare dată, mi-a fost imposibil să nu văd niște lucruri care poate că ar trece neobservate la majoritatea dintre voi. Câțiva țigani țâșnesc pe lângă mine desculți. Mă gândesc că poate ei sunt adevărații luptători și chipul lor ar putea oricănd să spună o altă poveste decât o spun cărțile pe care tinerii (well, unii) le răsfoiesc în tramvai sau metrou.
Trec pe lângă câțiva vânzători ambulanți care vând orice: un calculator electronic de buzunar, o tigaie folosită, un telefon cu fir de un crem murdar și multe altele asemenea. Pătura pe care erau așternute toate aceste produse avea probabil și ea o poveste a ei, dar cui îi mai pasă de povești?
Bega, umflată de codurile galbene și portocalii, era printre altele gazda pungilor de plastic pe care le-a luat nesătula de pe malurile care la rândul lor au găzduit cândva fericirea omului modern.
Plasticele se plimbau agale pe apa tulbure ca niște femei grase de la țară, cu fuste largi și puturoase, de sub care picioarele chinuite de diabet te privesc ca și cum ai fi responsabil de oftatul lor…
Am ajuns niște peștișori care populează o băltoacă deja prea mică.
Plouă mărunt pe ritmuri de harpe din norii care stau ca niște străjeri între noi și mai sus. Ospătarul mai face un pas către noi cu nota de plată.
P.S.: Citeam că nuș’ ce actriță porno a fost concediată că și-a pus aparat dentar ca să își îndrepte dinții. Așa ceva… ce să mai… dacă nici ele n-au voie să bage orice în gură…
