shadow

Draga identitate non-identitara, am citit cu atentie randurile tale si brusc am simtit cum ma invaluie parfumul discret, dar tentant, al unei mici “galceve filozofice”…Evident, in dialogul nostru inter(net)mediat – sarut mana pentru amabilitate gazdei noastre, Robert! – tu si cu mine nu plecam de pe aceleasi pozitii. In lumina ultimei tale interventii, as spune chiar ca e vorba despre infruntarea de idei a doua (sau mai multe?! :-) ) “identitati” care tatoneaza lumea cu instrumente senzoriale usor diferite: tu, barbat fiind, iti folosesti intelectul / ratiunea, iar Ideea si Cuvantul vin cumva in prelungirea degetelor tale.

Eu, ceva mai femeie si deci mai telurica, “mangai” lumea direct cu varfurile degetelor, iar senzatiile receptate le decriptez in creier (sa nu razi acum, tomcat_tm!) si le “convertesc” in cuvinte. In “disputa” noastra, eu vad in tine idealistul, iar in mine “pamanteana”, in tine – filozoful (pe structura caruia s-a calat un teolog sau invers), iar in mine – (mai ales acum, in virtutea celor scrise in ultima ta interventie) – o urmasa a Evei careia ii plac provocarile…

Filozofia nu e facuta pentru femei (si asta nu o spun eu, au spus-o multi inaintea mea, si-acum, cand scriu randurile astea ma gandesc amuzata la indemnul pe care Noica il adresa discipolilor sai…Pentru cei curiosi sa inteleaga despre ce este vorba, ii indemn sa rasfoiasca nitel “Jurnalul de la Paltinis”! Noica era deopotriva un remarcabil maestru spiritual si un misogin cu convingeri amuzant-induiosatoare…). In felul acesta ii raspund si dragului meu FireMan, caruia ii multumesc din suflet pentru aprecierea facuta si il asigur de pretuirea mea pentru inteligenta si umorul de care da dovada!

Si-acum pentru grid:

Astazi te-am perceput mai mult teolog decat filozof. Una o completeaza insa in chip fericit pe cealalta!

Nu am dreptul sa comentez valoarea de adevar a afirmatiilor tale, intrucat, cel putin la acest capitol, suntem pe deplin de acord: asta depinde de un sistem de referinta arbitrar ales.

Sunt, prin urmare, si eu unul dintre vajnicii sustinatori ai relativismului absolut.

O mica rezerva am doar atunci cand vine vorba despre “calea care nu cuvanta si care nu duce niciunde, vocea care nu vorbeste si cuvantul care nu numeste”…Nu ma leg de promisiunea fericirii posibile (tu chiar crezi, grid, ca acela care va sti sa aleaga astfel va fi un om fericit?! Si in ce masura “nelinistea” si “fericirea” se tolereaza reciproc?). Ma leg de faptul ca, inca de la facerea astei lumi in care rostul cautam spre implinire, “La inceput a fost Cuvantul. Si Cuvantul era la Dumnezeu. Si Dumnezeu era Cuvantul” (am citat din memorie, iertate-mi fie eventualele inexactitati…) Iar Cuvantul e acela facut tocmai pentru a numi, pentru a desemna, pentru a naste lumi din haos sau pentru a ordona haosul primordial, aducand din Neant, din Increat, Creat-ul…Exista Spiritul si Conceptul…exista Infinitul si exista Duhul lui Dumnezeu care se plimba pe deasupra apelor…si exista Conceptul…exista bunaoara notiunea de Lumina…care trebuia doar sa poarte un nume…trebuia sa fie chemata din Haos, strigata pe nume, pentru a se naste…si-atunci Dumnezeu a zis “Sa fie Lumina! Si a fost Lumina.” Nu-i asa? Evident ca nu lecturez toate astea in sensul lor literal si nici nu le conotez infantil…evident ca abordez lucrurile intr-o maniera pe cat posibil profunda (in masura in care profunzimea spiritului imi este accesibila…)

Si de aici, din perspectiva de unde in clipa prezenta ma situez, imi apare un non-sens atat “calea…care nu duce niciunde”, cat si “vocea care nu vorbeste si cuvantul care nu numeste”…iar omul care, spre a atinge promisa fericire, isi poarta pasii pe o astfel de cale si i se adreseaza lumii cu o astfel de voce, iarta-mi opinia, dar nu mai e un om, ci poate un supra-om (asa grait-a oare Zarathustra?! :-) )…sau, teama mi-e, un ne-om…

Am si eu o reprezentare, daca vrei usor suprarealista, asupra cuvintelor care nu numesc nimic…Ele sunt cuvinte moarte sau cuvinte sterpe, cuvinte care poate au sens, dar sunt lipsite complet de continut (sunt goale, asemeni unui uter imens, care nu poate sau nu mai poate sa adaposteasca in sine samburele daruit cu suflare de viata)…sunt cuvinte oarbe, care ratacesc plutind deasupra tuturor sensurilor, asa cum la Inceputurile Inceputurilor Duhul lui Dumnezeu se plimba solitar deasupra apelor…doar ca pe ele sensurile le refuza, iar faptul de a nu numi nimic se intoarce impotriva lor, caci Lumea, cu regulile ei, cu-al ei curs firesc, exista, in prezenta sau in absenta unui non-sens…

Si-apoi, grid, descrierea ta are darul de a-l “umaniza” atat de mult pe Diavol incat, fie si culpabila de-o mare erezie, voi spune ca m-ai facut sa il indragesc un pic! Pai daca Diavolul e acela care “exceleaza mai ales prin corectitudine – corectitudine raportata la care dintre sistemele de valori?- …nu inseala niciodata, pune problema in mod clar si corect, etaleaza si cantareste in fata noastra fiecare optiune, indicand pretul ei corect, pentru ca in final sa ne faca / determine sa alegem” inseamna ca, in fapt, Diavolul se comporta relativ fair-play cu noi, muritorii de rand, cei care “nu avem de ales intre a alege sau nu: alegem oricum” Oare chiar asa sa fie? Dar liberul arbitru? Dar paleta de optiuni care ne sta totusi in fata: putem alege o cale, o alta cale sau putem opta pentru a nu alege…deci avem optiunea niciunei cai…in fiecare dintre cazuri alegem… si e o binecuvantare insusi faptul de a putea alege noi insine (asta ne este la indemana, nu-i asa?) Caci altfel mi s-ar parea un pic cam nedrept: avem un Dumnezeu care “daca ar fi exclusiv corect si fara capricii, ar avea cornite”, avem un Diavol care mai pastreaza in el un sambure de dumnezeire, caci exceleaza prin corectitudine si putere de seductie si, la polul opus, avem Creatia, adica pe noi, oamenii, convinsi ca “dracul ne face sa pierdem intotdeauna numai si numai pe propria noastra mana”…victimizandu-ne, adica, si lamentandu-ne si constatand amar ca numai el, Dumnezeu, “isi poate permite sa greseasca”…Nu, cu acest mod de a percepe lucrurile, grid, nu pot fi de acord! Eu nu vad in noi, oamenii, exclusiv niste victime! Nu prea cred ca ne-am nascut intr-un moment de plictiseala a lui Dumnezeu, ci mai degraba intr-un moment de resimtita solitudine…Cum altfel ar fi putut decide ca tocmai aceasta ultima, “de companie” faptura, sa fie facuta “dupa chipul si asemanarea Lui”? Nu spun ca nu intrupam “eternitatea imperfectiunii acestei lumi”, dar insusi faptul de-a ne fi fost iertat in parte pacatul gustarii din fructul oprit, cand am cazut prada, vorba ta, tentatiei si nestapanirii de sine, imbatandu-ne cu visul divinitatii, e, daca stam sa analizam lucrurile dintr-o alta perspectiva, o imensa dovada de iubire! Spui ca “frumusetea vietii provine din posibilitatea erorii”. Cum altfel decat in felul acesta, oferindu-ni-se posibilitatea de a alege: muscam sau nu din fructul oprit?, ni s-ar fi putut deschide calea catre blestemata fericire pamanteasca a caderii in eroare sau in pacat? Chiar daca, admit, rezultatul deciziei la care anterior am facut referire era, aproape sigur, ante-cunoscut, deci pre-existent.

In rest, te intuiesc usor sartre-ian (faci adesea referire la greata, in ultimul post – cand vine vorba despre pozitionarea inautentica in lume) si te simt usor cioranian (citesc cu incantare pur estetica faptul ca “intre Rau si Rai nu e decat o regretabila eroare de tipar”)

Am citit si eu undeva, vai mie!, nu mai stiu unde, ca adevarul e rareori pur si niciodata simplu. Formularea ta cu Rau-ul si Rai-ul e teribil de frumoasa, chiar daca nu intrutotul adevarata: Rau-ul si Rai-ul existau pe lumea asta cu mult inainte sa se produca “revolutii” in galaxia Gutenberg…existau ca si concepte, cu care niste predecesori de-ai nostri, greci, latini si nu numai, se “jucau”, atunci cand le mai ramaneau energii neostenite intre doua campanii militare…si existau inca inainte de ei, mult inainte, cand se spune ca pe peretii pesterilor in care stateau inchisi niste oameni vedeau, plasmuite la lumina flacarilor, niste umbre ale unor niste lucruri desemnate de niste cuvinte care chemau din Neant, strigandu-le unul cate unul pe nume, niste biete Adevaruri care dainuie de cand niste lumi s-au intrupat din haos, raspunzand dorintelor sau capriciilor unor niste Zei…oricare ar fi ei si oricum i-am chema noi acum pe nume…

Oare cuvintele vin din Rau sau din Rai?

Nelinistita, dar nu fericita, aceeasi, fara sa fi fost vreodata fundamental alta,
Eu, cea de acum.

P.S.: Pentru Robert – multumesc pentru ingaduinta de a ne gazdui pe paginile blog-ului tau! Excesul acesta de cuvinte se constituie intr-un abuz la adresa bunavointei tale, deci scuzele mele si promit sa imi reconsider atitudinea! Nu mai stiu cu exactitate acum cati neuroni am, la ultimul recensamant imi mai ramasesera cativa si am cazut cu ei de acord asupra urmatoarelor: si eu iti apreciez tie, Robert, inteligenta si ambitia si tenacitatea! Asta e.

Ganduri calde,
Ligia.


Alte articole scrise de același autor (Bleumarin):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Bleumarin

Comments

  1. Robert G.    

    Draga Ligia, cei care nu obisnuiesc sa citeasca printre randuri iti aprecieaza randurile. Asa ca, ma simt onorat ca dialogul virtual cu grid se petrece pe blog-ul meu. De asemenea, ma bucur deoarece timpul nu va ucide „viul” din aceste randuri.

    O zi frumoasa sa ai!

    PS: cand mergem la „chinezesc”? Vreau peste cu ceapa…!(printre altele)…

  2. grid    

    draga ligia, ar trebui sa-ti raspund intr-un roman, sa transform totul in literatura. iti dai seama, desigur, ca pe masura ce ma explic mai mult, incep sa ma contrazic. intr-un fel, asta e proba ca am dreptate–vrand sa devin mai exact si mai precis, cand de fapt ma ridic impotriva exactitudinii, nu poate sa ne arunce decat in plin paradox. nu ca mi-ar fi frica de paradoxuri – ele contin (dizolvata, ce-i drept) toata intelepciunea lumii – dar paradoxurile nu se impaca bine cu scrisul, fiind mai ppotrivite pentru discutii la o cafea. la drept vorbind, cuvintele insele sunt culpabile, caci vina lor este de-a fi incercat sa numeasca nenumitul. insa oralitatea are, ccomparativ cu scrisul, avantajul incomensurabil de a nu lasa urme vizibile. vorbirea e, a la baudrillard, o crima perfecta.

    as vrea sa pot spune ca nu-mi plac distinctiile (barbat-femeie, gay-str8, etc), dar e mai… corect sa spun ca ele ma lasa rece, sau ca mie personal nu-mi mai spun spun nimic. de ce scriu, atunci, pe un blog gay? ei bine, pentru ca acesta a fost unul dintre putinele locuri care, prin ideile exprimate, ma invita la scris. comunitatea gay avea mai demult un farmec aparte–anume atunci cand era in ilegalitate, sau mai bine zis in anonimat. acum, identitatea liber-asumata ucide si bruma de deschidere spre lume pe care o oferea sansa de a fi… (nu, nu de a fi, ci de a te crede) diferit de ceilalti.

    nu-i tocmai adevarat ca filosofia nu e pentru femei–vezi exemplul hannah arendt. mai degraba as spune ca femeilor nu le prea pasa de filosofie, deoarece o au oarecum in sange. femeile pot face filozofie tot atat de bine pe cat de buni balerini pot fi barbatii.

    noica nu-mi prea place, pentru ca nu cred ca l-a inteles pe heidegger cu adevarat. despre heidegger, ca si despre nietzsche, nu se poate vorbi. ei pot fi, fara indoiala, subiect de curs si inspiratie pentru cete de groupies sau prozeliti, insa nu vor fi intelesi niciodata din carti. pentru a-l intelege pe heidegger, trebuie sa simti ca el. iar asta, hannah arendt a facut-o poate mai bine ca nimeni altul. iubindu-l pe heidegger, ea s-a impartasit din gandiea lui fara a mai fi nevoita sa-i cada la picioare, ca orice discipol de rand.

    subiectul u fericirea vad ca e un „hot topic”. nu vad deloc fericirea ca pe-o promisiune. fericirea vine in masura in care nu o cauti. dar de vreme ce nimeni nu poate inceta (de tot) sa caute fericirea, e lesne de inteles ca nici aceasta nu se va obosi sa apara. nelinistea si fericirea se impaca foarte bine, in sensul ca a inceta sa mai cauti fericirea presupune a te deschide la nelinistile vietii si a inceta sa le mai extermini. a nu-ti anihila nelinistile–si a te lasa chiar purtat de ele–inseamna a sti sa nu folosesti viata in mod tehnic, ci sa te slujesti de insasi tehnica vietii.

    cand spunem „La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1) nu trebuie sa luam cuvantul „Cuvantul” ca pe un simplu cuvant (recte, ca pe ceva care desemneaza, in mod direct si irevocabil, capacitatea noastra de a ne reprezenta lumea printr-un sistem de coordonate si semne („semne” – in sens semiotic). „Cuvantul” la care face referire textul biblic nu e semn, ci simbol. „Cuvantul” nu indica cuvintele ca atare, ci capacitatea noastra de a le inventa si folosi. una e capacitatea de a vedea, si alta e folosirea acestei capacitati in scopuri contrare siesi (contrare, adica, tocmai acestei capacitati). de pilda, spunem „aici sunt trei copaci” si alta e sa spui „acesta e un copac. exista trei astfel de copaci.” cuvintele folosite in sens tehnic, exact si precis, au o vocatie redctionista. „Cuvantul” in sine, insa, nu are aceasta vocatie. textul invocat de tine arata clar ca dumnezeu e o constructie umana menita sa-l ajute pe om sa se intalneasca cu dumnezeu. noi avem capacitatea de a vorbi, dar folosim cuvintele nu spre scopuri deschise ci in scopuri inguste, cum ar fi acela de a ne face intelesi intre noi. dupa parerea mea intelegerea vine nu de la cuvinte si nici prin ele, ci intotdeauna printre cuvinte. cuvintele sunt un pretext pentru exprimare, un vehicul al acesteia si nu esenta ei. dupa cum comunicarea nu serveste relatia dintre indivizi, ci individului in particular. spunem „ne intelegem” numai in masura in care atat eu cat si tu avem ocazia de a ne varsa naduful si de a ne exprima cu un grad de claritate care sa ne satisfaca in primul rand pe noi ca vorbitori, si abia in al doilea rand pe interolocutorii nostri.

    cat despre natura diavolului. nu stiu cum de-ai inteles ca ma refeream la oameni ca la niste victime. cand spun ca numai dumnezeu isi permite luxul de a gresi, eu inteleg prin dumnezeu natura cea mai intima (scuzat imi fie pleonasmul) a omului. repet, noi nu putem concepe nimic din ceea ce nu ne este propriu. lumea e oglinda noastra. vedem lumea cu propriii nostri ochi, deci intr-o cheie absolut proprie. lumea unei muste nu e si lumea mea, desi e de presupus ca impartim acelasi teritoriu. noi nu putem „vedea” sau „intelege” un alt dumnezeu decat (pe) cel care ne este propriu.

    supraomul lui nietzsche este una dintre cele mai neintelese metafore ale sale. supraomul nu poate renunta la calitatea sa de om decat daca si-ar nega totodata si natura de supraom. supraomul nu este omul care se cunoaste pe sine, ci omul care se depaseste pe sine fara a mai incerca sa se cunoasca. supraomul este omul care se suuporta pe sine, care isi asuma destinul, trairile, temerile si erorile. omul obisnuit este neomul de care vorbesti, dat fiind ca tendinta oricui este de a se „perfectiona” in sens pur tehnic, de a lua autodepasirea pur si simplu ca pe o noua sarcina in propriul „to do list” si nu ca pe-o inevitabila alee a destinului, alee pe care toti o evita pana cand le ramane ca ultima optiune (a se citi: pana cand nu mai au nimic de ales).

    sartre-ian, eu?! nu, nu! in orice caz, sper ca nu a pus monopolul pe „greata” :) in orice caz, eu imprumut si de la dusmani.

    in final, veni vorba si de mitul pesterii… nu stiu cat de serios (sau de inspirat) a fost platon in „republica” cand a relatat istorioara asta pe care se sprijina toata filozofia, cert e insa ca ea se deschide la mai multe posibile interpretari. ce care-mi place cel mai mult e ca adevarul insusi e o iluzie–umbrele pe peretii pesterii, vazute de prizonierii inlantuiti dinauntru, nu sunt deloc iluzii sau, in orice caz, nu sunt iluzii mai mari decat iluzia oferita de stralucirea soarelui de afara (recte, iluzia ca lumina soarelui e superioara lipsei luminii acestuia). evident, avem de-a face cu o perspectiva interesata, oamenii fiind avizi de lumina pentru ca le foloseste in mod direct si ofera posibilitati mai mari. sunt bacterii care se descurca bine la intuneric, sau chiar fara aer. lumea e diversa. numai ca noi, oamenii, suntem fiinte rapace, inclinate sa profitam de orice ne da ocazia (iluzia) unei vietuiri mai usoare, adica pana la urma a unei vieti lipsite de viata… a unei vieti anesteziate fata de intensitatea trairilor. noi vedem soarele, sau pe dumnezeu, ca surse profitabile de fericire si pe care le dorim manipulate in interes propriu. in acest ca, focul din pestera e perfect echivalent soarelui de afara–tot un fel de a mulge natura de energia si caldura sa. omul pesterii nu e neaparat un om inferior, dupa cum prizonierul evadat din pestera nu e nicidecum scapat de amintirea lanturilor pe care le purtase pana de curand. omul „superior” (supraomul lui nietzsche) e omul care, in sfarsit, realizeaza faptul ca iesirea din pestera nu reprezinta neaparat un acces de autenticitate si maturitate spirituala, desi poate simboliza o atare situatie. simplul fapt ca omul „scapat” revine in pestera spre a-si convinge colegii de suferinta ca afara e o lume mai buna, [mai] adevarata, arata ca omul nu se eliberase decat in mod formal, si ca in realitate inca era in pestera, alaturi de semenii sai fara de care nu putea trai. vedem aici ca lumina de care omul are nevoie nu e nici cea a focului, nici cea a soarelui, si nici macar cea a semenilor. lumina adevarata e cea din suflet, lumina in fata careia ne regasim singuri si pustii, in nelinistea si „usuratatea” Fiintei (a propos de Milan Kundera, daca asta o fi ceea ce vrea sa spuna, pentru ca inca nu l-am citit).

  3. Himera    

    felicitari Ligiei si Grid ….super cuvintele voastre

    Pt Ligia : imi e dor de rahatul lui ramo …. ufaaaa..plin de arahide si invelit in cocos ….si aroma aia …de neuitat…imi lasa gura apa

  4. red-dog4ever    

    poponarilor mai bine ati face ceva pentru voi si v-ati impusca in cap decat sa va futeti in cur unul pe altu’ am ajuns o tara de kkt cred ca tre sa emigrez in North Korea ca poate aia nu se dau la fund….v-as trimite cu drag la Auschwitz.

  5. tomcat_tm    

    Pt. Robert: Wow! Ador comentariile de genul asta! Desi, culmea, dinamovistul de mai sus (red-dog4ever) stie sa scrie cu cratima! Ceea ce inseamna ca ridica totusi IQ-ul global al suporterilor la fiecare meci la care merge. Ceea ce nu inteleg insa este ce a cautat aici pe blog … Exista atatea blog-uri hetero … ciudate curiozitati, nu? Totusi revin la sugestia mea de zilele trecute si anume faptul ca ar trebui creata o categoria aparte numita: Mesaje de la „admiratori” ;-). Si, stii ce ar mai fi interesant? O intalnire face to face cu „admiratorii”. Personal, cu unul de genul celui de mai sus, am reusit sa-l fac sa devenim amici buni. Pe cuvant! A fost super interesanta experienta.

  6. Ion    

    buna. eu sunt ion. mai degraba ionut;;) am accesat acest sait pentru a va spune sa-mi sugeti pula imbecili avortati;;). dar stiu ca asta nu va fi o injuratura pt voi… ca doar VA PLACE SA SUGETI PULA! haida ne mai auzim. la cat mai multi penisi.

  7. tomcat_tm    

    Salut Ionut. Intr-adevar nu ai injurat pe nimeni, chiar din contra 😉 banuiesc ca se vor gasi suficienti amatori care sa treaca la treaba :-) Iti multumesc in numele tuturor pentru comment. Asteptam si altele legate de temele blogului. Sau, mai ai putin rabdare pana se creaza rubrica: measaje de la „admiratori”. Sa ne mai auzim cu bine si …”la cat mai multi penisi!” :-)

  8. Himera    

    ioane degeaba zici ca esti ionutz ..ca tot la stadiu din fefeleaga ai ramas … anumite parti ale creierului se atrofiaza daca nu le folosesti … oare si creierul ?
    :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *