Surprizele vieții mele

22 Ian 2012Queeditch10 comentariiVizualizări: 852

Un fel de completare și continuare a acestui post.

Aveam 7 sau 8 ani când l-am întâlnit. Eram în Craiova și el avea un păr blond creț, era de-o seamă cu mine, mă fascina de la bun început. Voiam să petrec cât mai mult timp cu el, să-l cunosc cât mai bine. Activitatea lui preferată era să se dea în leagăn, așa că mă dădeam și eu… Chestia asta dura ore întregi. O dată mi-a făcut o surpriză, când a vrut să se dea în același leagăn cu mine. Ce bucurie pe mine! El era expertul, așa că amândoi ajungeam rapid cu picioarele aproape până la cer, că stăteam în picioare pe leagăn, nu în șezut.

Mi se făcea un pic frică din cauza vitezei și a unghiului de legănare care depășea lejer 120 de grade, dar aveam grijă să mă țin bine și să mă uit la el cu adorație discretă. Însă vraja n-a durat prea mult, a doua zi l-am văzut făcând același lucru cu o fată și cei doi păreau foarte apropiați. A fost prima dată când am simțit gelozie. În fine, nu am putut sta în Craiova mai mult de câteva zile, așa că am căutat în orașul meu un leagăn care să semene cât mai mult cu cel craiovean.

Nici o șansă, nici unul nu se ridica la înălțimea standardelor cu care m-am obișnuit. Unele erau ruginite și făceau zgomote groaznice, altele erau făcute în așa fel încât unghiul de legănare nu poate depăși 120 de grade, nici unul nu era suficient de rapid… Groaznic, am renunțat rapid și cu regret la activitatea de care m-am apucat când eram cu ochii pe acel băiat.

A venit clasa întâi. Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam nici un fel de dragoste la prima vedere, cum am pățit cu acela (nici nu știam că așa se numește sentimentul pe care l-am avut, nici nu știam că se numește gelozie ce am experimentat atunci). Însă un băiat, care s-a întâmplat să fie un coleg de clasă, a vrut să se împrietenească cu mine și, cum nu eram în poziția de a face „selecții” (adică eu chiar n-aveam nici cea mai vagă idee despre interacțiunile sociale), am acceptat.

A fost genul de prietenie pe care am avut-o o singură dată în viață și a rezistat până în clasa a 7-a sau a 8-a, când a fost scandalul datorat dezvăluirii mele. Era băiatul care venea la unele (dacă nu chiar la toate) aniversări ale mele, de când am făcut opt ani până când am împlinit 12 sau 13. Îi întorceam favoarea când era ziua lui, cred (nu mai țin minte). Erau și ocazii deloc speciale când ieșeam în oraș pentru a ne juca flipăr și el încerca să mă convingă să-mi arunc banii de prânz pe care mi-i dădea mama pe joculețul acela.

Mă lăsam convins, dar până la un punct. Când vedea că nu voiam să merg mai departe după cum voia el, își scoțea „arma” (mâna) și îmi înșfăca brațele în ideea că așa mă va „convinge” mai ușor, a și spus „Nu pleci nicăieri”. Pe dracu’, din cauza asta l-am făcut bădăran, m-am smucit până m-am eliberat și i-am întors spatele. Ba chiar am avut grijă ca învățătoarea să afle despre acest lucru. Aceasta a fost prima pâră pe care am făcut-o, de fapt.

Am notat data: 12 decembrie 1995, atunci eram în clasa a 3-a și bunica mea preferată murise cu o lună înainte. Moartea ei nu a fost chiar o surpriză, era bolnavă și știam că asta se va întâmpla, dar tot m-a luat prin surprindere când am aflat de moartea ei de la tatăl meu. Prima dată mi-a zis că dă anunț la ziar că a murit ea. Atunci am crezut că doar ne pregătim de moartea ei și el aștepta ca ea să moară în ziua aceea (ce minte aveam atunci!), din cauză că ea era soacra lui și i-am văzut certându-se destul de des… Dar au trecut câteva ore până să-mi dau seama că nu era nici o pregătire, că era pe bune.

Asta a fost de departe cea mai neplăcută și mai tristă surpriză de care am avut parte vreodată. Țin minte și locul în care am realizat moartea ei. De câte ori trec pe-acolo (foarte des, fiindcă e aproape de blocul meu), încerc să nu mă gândesc prin ce am trecut și de multe ori reușesc să uit. Apoi într-o zi am văzut exact acolo o cruce și un nume cu o lumânare și un buchet mic de floricele. Mi-a revenit amintirea… după aceea iarăși mă luptam cu ea, să pot trăi liniștit viața de zi cu zi, și din nou reușeam.

Nu prea am amintiri plăcute legate de tatăl meu. Foarte rar se purta frumos cu mine. Singura surpriză plăcută pe care mi-a făcut-o a fost un avion în miniatură, cumpărat într-un pachet și desfăcut. Nu înțelegeam de ce era desfăcut și ce rost avea un avion fără motor… Au trecut mulți ani până să înțeleg că el voia doar să facem ceva împreună. Pe mine nu mă interesa deloc acel avion, dar l-am văzut în seara aceea cum îmbina detaliile acestuia milimetru cu milimetru.

După ce l-a terminat, l-a pus pe televizor. Eu deja dormeam, deci nu am văzut avionul întreg decât a doua zi. Bun, și în rest ce făcea? Absenta, în cel mai bun caz. Când era în casă, de multe ori se uita urât la mine. Când avea toane mai proaste (iar eu îi dădeam ocazia făcând o cât de mică prostie) mă bătea.

Evident, mama ajungea să se certe cu el din cauza asta. De multe ori mi-am dorit ca el să plece din casă pentru totdeauna, nu numai să vină aici ocazional. Dorința mi s-a împlinit când aveam 12 ani și părinții au decis că mai bine divorțează. Deja erau separați și avea un loc al lui, așa că nu mi-a fost greu deloc, ba chiar am fost ușurat. I-am spus clar judecătorului că vreau să stau cu mama. S-a făcut.

Un coleg de clasă (cel cu degetul din postul anterior) era și vecin de cartier cu mine. Cei doi băieți sus-menționați veneau la mine cu mingea să ne jucăm în curtea cartierului meu. Când nu mă invitau la joacă, eu stăteam la televizor (filmele erau mult mai atrăgătoare decât temele, în orice caz), citeam cărți sau, forțat de împrejurări, îmi făceam temele. Niciodată nu m-au interesat mașinile, deși erau câteva zeci primite cadou de la rude… Doar una m-a interesat, un Ferrari roșu cu telecomandă primită cadou de la tatăl meu, era de departe cea mai mare din colecție.

Îmi plăcea să mă dau mare cu ea în piața din centrul orașului și să-i văd pe ceilalți copii cum admirau jucăria cea mai tare din parcare. Asta se întâmpla când aveam … nu mai știu … între 8 și 10 ani. A venit un băiat brunet cu ochi albaștri cu mitralieră de jucărie, care făcea zgomote haioase, la mine. Mi-a propus un schimb temporar: eu îl lăsam să se joace un pic cu mașina, iar eu mă jucam cu mitraliera lui. Am acceptat și, în timp ce îndreptam mitraliera spre porumbei și trăgeam (chipurile, îi omoram), eu mă uitam discret la el, admirându-i frumusețea. Auzeam și o muzică divină numai privindu-l. Nici când ne-am primit jucăriile înapoi nu am încetat să mă uit la el… Mă gândeam că vreau să stau cât mai mult timp cu el. Cu siguranță nu era ultima oară când aveam un astfel de gând.

Am fost o singură dată la ziua acelui vecin de cartier care era coleg de clasă. Am fost convins că e doar pierdere de timp la început, însă eram conștient că trebuia să văd cum interacționează copiii între ei și – eventual, dacă îmi convenea – îi puteam copia. Mi s-a părut prostesc mare parte din ce făceau ei, dar când am văzut că el are calculator și jocuri în el, mi-am dorit și eu așa ceva. Ba chiar eram fascinat de împușcăturile acelea din perspectiva personajului care se plimba printr-un labirint.

A fost prima dată când am văzut că se poate juca la un calculator, până atunci văzusem calculatoare numai pentru diverse lucruri tehnice. L-am rugat să mă lase să-l încerc, dar nu mai știu dacă chiar m-a lăsat sau nu (e ciudat că am amintiri în ambele variante), oricum mi-am pus pofta în cui. N-am mai vrut nici calculator, nici jocuri de acest gen. Cel puțin, n-a fost o pierdere totală de timp: am aflat ce nu vreau.

Sper că până acum a fost clar că nu m-a interesat nici unul din cei doi. Am fost în clasa a 7-a când am realizat că îmi place de un alt coleg de clasă, un blond delicat cu ochi albaștri… Eram fascinat că era atât de slab și de frumos, că mai degrabă semăna cu o fată decât cu un băiat. Era și deștept foc. O combinație irezistibilă. Atunci (sau mai târziu, într-a opta, nu mai știu) a început să mă bată gândul: „De ce nu e nicăieri băiat cu băiat sau fată cu fată, ci numai băiat cu fată?” Mi-am luat singur un mic răgaz de meditație asupra acestui lucru și am ajuns la concluzia că, atâta vreme cât e vorba de dragoste, lucrurile nu trebuie să fie mereu aceleași, nu trebuie să fie mereu băiat cu fată și mă gândeam serios că lumea chiar nu știe că se poate și altfel.

Asta se întâmplă când nu te consulți cu cineva, de fapt, îți vin idei diferite de ale altora. Consultările sunt sterile, nu aduc nimic nou. M-am convins de asta cu trecerea timpului. A apărut o excepție, totuși, când am avut de-a face cu persoane mai inteligente decât mine. Cu ele mi-a făcut cea mai mare plăcere să mă consult.

Așa… probleme cu tatăl meu, checked. Schimbarea de atitudine a colegilor după ce au aflat cum sunt eu, checked. De aici rezultă că mi-am pierdut încrederea în specia masculină. Odată pierdută această încredere, a trecut foarte mult timp până să mă încred din nou în cineva.

Acel cineva a fost primul meu iubit, cu care m-am văzut prima dată când aveam 19 ani. Prin mirc ne-am cunoscut, evident. Ne întâlneam rar, o dată la câteva luni, așa că l-am întrebat dacă se mai întâlnește cu cineva. A zis că nu. Ceva îmi spunea să nu-l cred, dar cum nu aveam dovezi, a trebuit să accept răspunsul lui. Într-o altă întrevedere, l-am întrebat dacă crede în iubire. A zis că da. De-aici până la declarații de dragoste n-a fost decât foarte puțin. A ajuns să-mi spună că mă iubește de fiecare dată când ne întâlnim și îmi plăcea asta, așa că îi răspundeam la fel.

Doi ani după prima noastră întâlnire, am aflat că se mai vedea cu un băiat. Am dat de acel băiat pe mirc, discutam una alta, până a venit subiectul iubiților noștri, dar nu a durat mult până să ne dăm seama că vorbim de aceeași persoană (numele, ocupația și descrierea fizică se potriveau). Înainte să aflu asta, iubitul mi-a spus că vrea să se însoare, să aibă copil și să se întâlnească în continuare cu mine. Nu m-a încântat perspectiva asta, dar mi-am zis că, atâta vreme cât va fi sincer cu mine, voi fi cu el.

Bun, să zicem că i-am iertat „scăparea” asta, însă mă așteptam ca el măcar să se deranjeze să-mi spună că se logodește cu una. Hm, nu s-a întâmplat asta. După vreun an în care am așteptat vești de la el, i-am dat sms că mi-e dor de el. Răspunsul lui? „Dragă, m-am căsătorit!” Atunci am înghețat, apoi mi-am ieșit din fire și l-am întrebat dacă e roșcată. Am avut un vis, în urmă cu câteva luni, în care-l vedeam că iese dintr-o biserică cu o mireasă roșcată și cei doi păreau fericiți, iar eu îi făceam cu mâna ca rămas bun, deși nu mă vedea nimeni. Nu mi-a răspuns la întrebarea din sms. Dar surprizele nu s-au terminat aici: a venit pe mess să-mi ceară un loc și un moment în care ne putem întâlni. Mă gândisem de câteva zile la un motiv cât mai plauzibil pentru a mă despărți de el.

I-am spus că nu vreau să ne întâlnim, fiindcă nevestele mereu află că sunt înșelate. El a zis că nu, că ea n-o să se prindă niciodată. Deja îmi părea rău pentru el, mi-era foarte clar că nu cunoaște puterea intuiției feminine așa cum o cunosc eu din prieteniile cu fete, pe care le-am avut de-a lungul timpului. Ele fac legături cum nici un bărbat nu ar fi în stare să le facă. Oricum, dacă el nu a vrut să fie sincer cu mine, eu cu ce i-aș fi dator? Însă pe mess exact așa vorbea, de parcă îi eram dator cu ceva, avea un ton poruncitor. Nah… am încheiat orice legătură cu el.

Ironia a fost că, în timp ce așteptam o altă întâlnire cu amorezul bi, am cunoscut un băiat gay, aproape efeminat, cu care am crezut că pot ajunge la o relație ceva mai apropiată decât aveam cu tipul bi. Am fost împreună la mare, dar lucrurile nu au mers așa cum mă așteptam, ba chiar ne-am certat atât de rău, încât am decis că o să mă despart de el imediat ce ne întoarcem în orașul nostru. Culmea, înainte de a merge la mare, i-am și făcut cunoștință cu mama și sora mea. De altfel, e singurul băiat care avea legătură „sentimentală” cu mine pe care ele l-au cunoscut.

S-a dovedit ceva mai târziu că el mințea de rupea pământul și că a fost internat într-un spital psihiatric. Când l-am întrebat care a fost motivul internării, mi-a zis că părinții lui (adoptivi) l-au băgat acolo fiindcă a zis că e gay… Eu cred că acela a fost doar motivul parțial, că mai era unul pe care nu voia să mi-l spună. Dată fiind natura lui mitomaniacă, nu m-ar mira că a fost internat și pentru că mințea non-stop, deci două motive gândite de părinți. Se lăuda tot timpul că e model, dar nu am văzut nici un portofoliu sau vreo poză profesionistă cu el. Toate pozele cu el păreau făcute de amatori sau de el însuși.

O fază tare: deși ne-am despărțit, a venit acasă la mine aranjat și parfumat. Evident, voia să ne împăcăm și să-mi dea o veste mare: a devenit bogat. L-am întrebat: „Ei, cum așa?”. Îmi zice: „Păi, am fost la tribunal cu părinții mei și mi-au dat o bună parte din banii lor”. Mă uitam năucit la el și l-am întrebat: „Vrei să spui că te-ai judecat cu ei? Și că ți-au dat bani fiindcă au fost obligați?” și îmi confirmă dând din cap. Era chiar mândru de asta, mi-a mai spus și alte lucruri, pentru a justifica ce s-a întâmplat („m-au băgat în spital că eram gay” și altele, însă pun pariu pe orice că nu a stat mai mult de trei zile în acel spital), dar pentru mine n-a mai contat.

Parfumul lui a devenit instant un simptom al infecției morale în care se complace și mi-am oprit respirația, ca să nu-l mai simt. I-am zis, cu nasul fornăind a dispreț și cu cel mai glacial ton de care eram capabil: „Poate nu-ți dai seama, dar ei te-au ajutat când erai orfan, puteai să rămâi în mizeria aia, să putrezești și să nu pupi nici măcar un dram de viață bună. În ochii mei, ai căzut în dizgrație și nu vreau să te mai văd vreodată. Știi unde e ieșirea.”

A încercat să mă aburească, chiar și să mă sărute, dar eu m-am ferit și nici nu l-am mai privit: „Pleacă și să nu te mai întorci vreodată. Am terminat cu tine o dată pentru totdeauna” și am arătat ușa cu degetul și cu privirea.  A plecat tocmai fiindcă a văzut că nu mai ține nimic cu mine. L-am scos din lista de mess și l-am pus pe ignore imediat ce a ieșit din apartamentul în care stau de când mă știu. Am refuzat un nemernic care avea milioane de lei noi în cont și mă simt al naibii de bine că am făcut cel mai bun lucru din viața mea.

În afară de cei doi, am avut un prieten foarte bun, primul (și poate ultimul) prieten gay cu care m-am înțeles bine până la capăt. Nu era prieten în sensul de iubit, ci amic. Puteam vorbi orice cu el. Mi-a povestit că lumea se uită la el pe stradă și apoi nu mă mira asta deloc, era foarte sexy. Îmi spunea – de exemplu – că un bărbat, în timp ce conducea, se uita la el și era cât pe-aici să facă un accident. M-a ajutat când mi-era mai greu cu oricare din cei doi de mai sus, m-a asigurat că am luat cele mai bune decizii care puteau fi luate… a făcut lucruri pe care nimeni altcineva nu le-a făcut ca prieten al meu. El a fost cea mai plăcută surpriză din viața mea. Îmi pare rău doar că nu a durat prea mult, la câteva luni după ce l-am cunoscut a trebuit să se mute în București.

Mi-a spus că stătea cu câțiva colegi de apartament și ei au descoperit câteva discuri porno gay de-ale lui. Mi-a povestit că s-a lăsat cu scandal și a fost scos afară cu forța. Oricum timing-ul a fost destul de prost, fiindcă în seara dinaintea chestiunii aceleia spinoase am fost la el și am văzut un pornache de-al lui… Am făcut labă împreună și i-am făcut un oral fiindcă asta am vrut eu de câteva săptămâni și a fost singura dată când a cedat… Așa că, după ce mi-a povestit ce a pățit și mi-a spus că stă în București, m-am gândit – în prostia mea – că de fapt fugea de mine… Nu mi-a dat nimeni o palmă pentru asta, însă o meritam. Din fericire, m-am trezit fără palmă, dar cam prea târziu.

Altă fază din partea mitomanului. La câteva luni după ce i-am dat papucii definitiv (și trecuse ceva timp de când am discutat ultima dată cu prietenul sexy), a venit la scara blocului meu și m-a chemat jos. Acolo era noua lui prietenă, o grăsună care se întâmpla să fie colegă de clasă cu el.

Pe mine nu mă afecta cu nimic, însă el părea să trăiască cu impresia că aș (mai) avea sentimente pentru el și spera la un mic semn care să denote gelozie. Ei, aș! Dimpotrivă, l-am felicitat că și-a găsit pe cineva, am întrebat-o pe fată dacă îi e bine cu el, a zis că da, fără a fi sută la sută convinsă sau măcar convingătoare… Mi-am dat seama că relația lor nu e mai veche de câteva zile. Din lipsă de inspirație, el vine cu lauda lui obișnuită, că lucrează ca fotomodel. I-am tăiat-o scurt: „Să știi că, până nu văd măcar o poză cu tine pe un afiș sau o reclamă din oraș, nu te cred.” Vai, ce s-a bosumflat, săracul. De iritare, a preferat să plece cât mai repede de lângă mine. Și dus a fost, pe bune.

Hm, da. Concluzia e că toți bărbații sunt porci, până la proba contrarie. Mare dreptate au femeile. (Aproape 3200 de cuvinte, un nou record personal.)


Alte articole scrise de același autor (Queeditch):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

10 Comments

  • Avocatus (1)

    Am citit ambele articole. Esti foarte atent la detalii si sincer pana la cer si-napoi.

    In povestea ta, reiese ca oarecum ai “mostenit” homosexualitatea ceea ce nu e adevarat. M-a fascinat oarecum relatia dintre tine si tatal tau, deoarece intalnesc multe persoane care au avut un conflict puternic cu tatal lor si sunt gay.

    Oricum in fata sinceritatii tale, ma plec cu reverenta. Psna una alta e vorba de incredere: in cine poti avea incredere?

    Prietenele tale te-au invatat multe despre ele si despre barbati. Chiar sunt curios daca mai ai material de povestit.

  • RobertG (2)

    Q, ti-am trimis un MP. :)

  • ToTo (3)

    Ihmm…interesante surprizele vietii tale.

    Cu totii cred ca am avut un inceput, o prima persoana, o prima data, o prima dragoste cat se poate de inocenta. E frumos sa iti amintesti din cand in cand de inocenta cu care priveai lucrurile la “prima atingere”.

    Personal, zi de zi,putin cate putin descopar ca viata nu e asa cum mi-am imaginat-o eu si ca lucrurile si situatiile sunt mult diferite in practica fata de teorie.

    Va salut!

  • cristymaykei (4)

    Bai Q, chiar eram curios cum scri, fara sa-mi dau seama ca deja comentai la un alt articol al tau, dar ce sa-i faci eu mi-s batran si mi-au mai fugeat din neuroni, asa ca nu pune la inima ca nu te bagai cum trebuia in seama la valoarea corecta a ta.

    Ce-mi placii cel mai mult, e ca constat ca mai exista si alticneva care era focos de mic, ca ma simteam cam anormal sa fiu singurul care la 5 ani se gandea la nebunii. Am povestit faza aia pe-acii pe undeva si chiar ma simteam aiurea ca nu mai este nici unul focos de mic.
    Dar acum ca ai aparut TU, inc-un focos, ma simt impacat si pentru asta-ti multumesc.

  • Queeditch (5)

    Avocatus, sunt intrigat de formularea ta. Cum adică reiese că am „moștenit” homosexualitatea? Poate mă poți lămuri, nu stau prea bine cu metaforele și subtilitățile (poate doar cu cele non-verbale mă descurc).
    Prietenele mele nu m-au învățat prea multe despre bărbați în particular, mai degrabă despre cei hetero îmi povesteau o mulțime de lucruri, dar cu siguranță am învățat multe despre oameni din experiențele mele adunate.

    cristymaykei, ok, facem pace.

  • Avocatus (6)

    Buna dimineata! Suntem aici sa dezbatem nu sa ne batem in idei. Ai o personalitate puternica. De fapt nedumirea mea este vesnica lupta intre oul sau gaina: adica este homosexualitatea de la natura astfel sau e o alegere pe parcurs. Tu mi-ai dat de inteles ca este o inclinatie naturala de care ti-ai dat seama de la o varsta foarte frageda. Multumit de raspuns?

  • boon (7)

    De cateva zile ma tin sa-ti citesc articolul. Ceva imi spunea ca o sa-mi placa, dar, fiind ATAT de lung, nu indrazneam sa-l citesc pentru ca stiam ca mi-ar fi luat mult timp.
    Acum l-am citit si ma bucur tare ca am facut asta. Ai o poveste foarte interesanta care m-a captivat si m-a mentinut interesat pana la ultimul cuvant. Ca un roman bun. Sa ne mai scrii.
    O intrebare am. Tipul ala, al doilea. Era adoptat si si-a dat parintii in judecata fiind despagubit cu o avere. In milioane de lei, noi? :o . Ai aflat daca era adevarul sau tot minciuni?

  • FireMan (8)

    Boon, interesul pentru lumea politică înseamnă interes pentru binele țării. Sau cel puțin așa ar trebui să însemne. Desenele animate sunt pentru relaxare. Fiecare interes își are … interesul. :)

    Însă dezinteresul poate aduce lipsuri într-un fel sau altul… personale sau colective. Tocmai dezinteresul și scârba manifestată de români pentru politică a făcut ca situația prezentă să existe.

  • Queeditch (9)

    @ boon : Nu mi s-a confirmat, dar bănuiesc că a exagerat cu suma și în realitate erau câteva mii de lei noi. Habar n-am, puteau să fie și miliarde de euro, că eu tot nu-l primeam în viața mea.

  • boon (10)

    Inteleg si ma bucur ca gandesti asa. Dar nu de asta intrebasem. Mi se pare ironica situatia. Copil adoptat, salvat practic de niste persoane bune la suflet, el ii da in judecata pentru *ceva* si se imbogateste de pe urma lor? Wadafak, suna a roman :) )

Leave a Reply


Ataseaza un fisier Urc fisierul Tip fisiere: jpg, png, gif, zip, Marime maxima: 1Mbytes, Numar maxim: 6