Sunt Nebun… deci Exist!!!

1. Salutare,
   Un articol “bubbly”, precum subiectul.
   Îmi place nebunia ta; îmi place nebunia în general. Cuvântul care cred că ar descrie mai bine ceea ce descrii tu, zîc io, nu este cuvântul “normal”, ci mai degrabă cuvântul “simplu.” E normal ca într-o partitură toate instrumentele dintr-o piesă să fie diferite, dar e foarte normal să se găsească acolo pentru că ele vor interpreta piesa în cauză.Toţi suntem oameni, caracterizaţi de trăsăturile de OM, cu variaţiuni (de la om la om) pe aceeaşi temă.
   Chiar vorbeam cu cineva zilele astea şi îmi spunea că preferă persoanele simple. Eh, eu nu! Mie îmi place să am lângă mine cam ce ai descris tu mai sus: un om plin de viaţă, să nu-i fie ruşine să să joace (chiar îmi spunea o altă persoană, auzind că eu am fost la săniuş la vârsta mea de 28 de ani, că a te da cu sania ţine de copilărie – comme on….). Eu mă consider un om normal: respir, trăiesc, gândesc, am dorinţe, am speranţe, plâng, râd etc. Şi la fel şi ceilalţi. Dar pe lângă acestea pot face şi pot fi atâtea! Asta face farmecul de a fi în viaţă. O persoană simplă se trezeşte, merge la lucru, vine acasă, mănâncă, se uită la TV… întocmai cum ai spus tu mai sus. Aia-i viaţă? Pleaseeee
   OK, ca să mă oprsc din bătut câmpii, voi încheia felicitându-te pentru articol, şi să spun că îmi pare bine că mai sunt nebuni pe lumea asta – hiiihihihihii
   Keep it up!
   P.S. Ai menţionat copiii. Nici că se putea un exemplu mai bun. De aia îmi place să fiu în preajma copiilor, pentru că acolo am o scuză să fiu nebun (să nu mai spui la nimeni ce ti-am spus 😛 ).

   • wow…citind replica ta,am simtit o senzatie care nu ma caracterizeaza,am simtit cum imi vine sa plang.Nu credeam ca am sa mai descoper o persoana nebuna(in afara de mine si prietena mea cea mai buna) ca mine,care stie ce inseamna viata asa cum o vad eu.Da,sunt de acord ca fiecare om este unic in parte,ca suntem diferiti,ca fiecare percepem viata diferit…Este frumos sa celebrezi viata comportandu-te ca un copil,ptr ca ei stiu sa se distreze.Desigur,nu spun sa fi copil tot timpul,cand tre’ sa fi serios…esti!A te comporta ca un copil nu inseamna sa fi imatur,nu inseamna ca ca iti bati joc de viata,nu inseamna ca poti fi categorisit din prima ca un inadaptat al societatii…inseamna sa-ti traiesti viata!

     Dak si ceilalti ar vedea lucrul asta,poate am fi mai buni…dar din pacate si-au pierdut ”vederea”!!!

     Multumesc mult ptr felicitare…inseamna mult ptr mine…:)

      

     • Diferenţa dintre nebunul nebun şi nebunii de genul nostru este că nebunul adevărat nu recunoaşte că e nebun (cum un om beat nu recunoaşte că e beat), pe când noi ştim şi recunoaştem că suntem beţi.

       Ichigo,

       Unde-s doi puterea creşte; parafrazând, pot spune că unde-s doi nebuni, nebunia creşte :))) Şi în nebunia mea, văzând răspunsul tău de mai spus, n-aş putea decât să te strâng în braţe şi să-ţi urez şedere plăcută în clubul nebunilor… hehehee

       Pe curând,

       xox

       • ERATĂ !!!

         Offff, e foarte târziu (sau mult prea devreme) şi fac greşeli :((

         Ce am vrut să spun mai sus e că:

         …nebunul adevărat nu recunoaşte că e nebun […], pe când noi ştim şi recunoaştem că suntem nebuni.

         Mulţam de îngăduinţă… 😛 😛

       • ai 100% dreptate…cred ca sunt de mult timp in clubul nebunilor,imi plac acilisea…:))))

   • Daca mie mi-ar fi zis cineva ca aia tine de copilarie, as fi zis “Dar eu sunt copil!”. Chiar am avut zilele trecute o discutie cu un amic (nu roman), si eu am zis ceva gen: “When I grow up, I want to…”, la care el mi-a raspuns “I don’t want to grow up!” si m-a lasat fara replica. Hiba majora este ca societatea ne vrea pe toti asezati, sa plecam dimineata la job, sa ne intoarcem seara inapoi, sa umblam in costum si cravata, etc. Ce sa le facem? Mai ales in momente in care intra cu toporul in sufletul nostru…

2. Salutare kiwibird,
   Te întrebi ce să le facem… mai ales în momentele în care [ei] intră cu toporul în sufletul nostru… Păi, ce fac eu este că rămân pe poziţii. Părinţii mei exact asta vor de la mine: să fiu aşezat la casa mea, să am un job, să fac copii şi… cam atât. Ce să călătoresc, ce să vizitez, ce să fac una-alta care “n-are niciun rost.” Nevoile mele sufleteşti nu sunt nevoile lor, gândirea mea nu este gândirea lor, viaţa mea nu este viaţa lor… Rămâi pe poziţii. Caută să-ţi urmezi dorinţele de a te bucura de viaţă căci sunt atâtea de care să te bucuri. Este adevărat, sunt independent de ei până într-un punct. Dar independeţa se creează în timp, şi intuind că eşti mai tânăr, ai timp.
   See ya around,
    
   xox

3. Eu incerc tot timpul sa raman ferm pe pozitii, dar este un efort psihic foarte mare, care ma consuma. Nu am cum sa fiu indiferent la faptul ca bunicu nu vrea sa vorbeasca cu mine, ca nici macar nu incearca sa ma inteleaga, ca mama tot ce face este sa imi zica “sa faci…”, “sa nu faci…”. Am un job bun, si realizari profesionale cu care m-as putea lauda oriunde, dar asta nu e suficient. Eu tot vagabond raman, si cu toate meritele mele aia trebuie sa ma dea afara in suturi si sa nu ma primeasca pana nu apar frumos tuns scurt, barbierit, la sacou si cu nevasta de mana.

   Da, am viata mea, am casa si salariul meu, ma vad cu ei o data sau de doua ori pe an, asa ca ar trebui sa nu imi pese, insa nu este asa, nici pe departe.

4. @ Kiwibird,
   Deşi, înainte de a scrie şi eu pe acest blog, am citit din ce au scris alţii, nu-mi aduc aminte de povestea ta, nu ştiu dacă ţi-ai spus-o.
   Nu vreau să intru încălţat în sufletul tău, dar mă surprinde că, deşi ai un job, casă şi salariu, te deranjează că lumea te vrea aşezat, la costum şi cravată, tuns scurt şi barbierit.
   Am reţinut replica englezului „Nu vreau să cresc!” din postarea ta anterioară, dar nu înţeleg de ce, doar pentru a face pe nebunul !? Sunt lucruri care se întâmplă de la sine, nu putem să vrem sau să nu vrem, nu depinde de noi. Să nu crezi că nu am înţeles expresia…
   Spui că părinţii nu te înţeleg, dar nu rezultă dacă tu îi înţelegi, iar bunicul nu mai vorbeşte cu tine, nici nu încearcă să te înţeleagă.
   Ţi-ai pus problema că aşa cum tu nu-i poţi înţelege pe ei, nici ei nu te pot înţelege pe tine?
   Nu te judec, nu trebuie să-mi răspunzi, vreau să ştiu un singur lucru de la tine: îţi pare rău că le-ai spus? Nu te aşteptai la această reacţie?
   Te întreb, pentru că pe acest blog sunt foarte multe îndemnurile să spunem părinţilor şi celor apropiaţi cât mai din timp.
   Ca să mă cunoşti cât de cât, şi dacă ai timp, citeşte povestirea mea din topicul lui Ichigo „Prin ochii mei”, care are 4 părţi şi explicaţii ulterioare. Am mai scris în topicul „Am ajuns” despre căsătoria gay.
   
   http://www.darkq.net/povestiri/prin-ochii-mei/
   http://www.darkq.net/povestiri/am-ajuns-2/

   • Eu articole pe aici nu am scris, dar am mai lasat comentarii la articole (am inceput asa de vreo 2 luni, cred). Poate nu ti-au sarit in ochi comentarii de-ale mele (am mai postat si cu id-ul kiwishor, folosesc astea doua in functie de starea de spirit – deci, pe viitor sa stie toata lumea, e vorba de aceeasi persoana!).
     Doar parintii mei stiu. Cu tata am avut tot timpul o relatie rece si ne vedeam rar (parintii s-au despartit cand eram mic) asa ca nu era nici o problema pentru mine si si asa nu imi pasa de opinia lui. Mama a decretat un “don’t ask, don’t tell”, respectat pana in ziua de astazi. Bunicu are alta problema, care nu are nici o legatura cu orientarea sexuala, ci cu stilul si atitudinea mea de viata in general. Si ma deranjeaza ca mi-as dori foarte mult, macar acum, ca adult, sa pot avea o relatie normala cu familia, sa trecem peste tot ce a fost inainte si sa ne iertam multele greseli, de ambele parti. Dar aparent nu se poate, din pacate. Tot ce e greu de inteles este ca eu nu incerc sa fac pe nebunul, sa fac chestii numa de-a dracului sau ca sa sfidez pe X sau pe Y, tot ce incerc este sa fiu eu insumi din toate punctele de vedere… si acolo in nordul Europei, unde locuiesc, pot face asta, dar in Romania nu.

     • E pacat ca mama ta a reactionat astfel, insa cred ca ea e suparata pe situatie (si-ar dori nepoti etc., ca toate mamele), si nu pe faptul ca ai fost sincera cu ea. Sunt convins ca lucrurile se vor ameliora cu timpul.  Eu nu am avut curajul sa le spun inca parintilor (gandindu-ma ca ar putea reactiona cum au reactionat ai tai), ci doar prietenilor mai apropiati.
       Voiam insa sa intreb altceva: am inteles de pe blog ca ti-ai gasit cat de cat matca (cu boyfriend, etc) in nord. Am mai auzit si pe altii laudand tarile nordice, este intr-adevar zona asta chiar atat de ospitaliera (cultural, etc.) pentru un roman, si pe deasupra gay?

       • Despre nordici iti voi zice acum. Despre mama voi face o postare separata (prima mea postare).

         Eu sustin ca Scandinavia nu este pentru oricine. Daca esti oriunde mai nordic de Danemarca sau Goteborg in Suedia trebuie sa supravietuiesti iernilor cu 4-5 ore de lumina pe zi si unor toamne extrem de mohorate. AM numarat, in noiembrie-decembrie anul trecut nu am vazut soarele timp de 44 de zile. Deloc. Doar nor era. In plus, este greu sa iti faci contacte sociale, oamenii fiind mai rezervati si tacuti si introvertiti (celebra liniste nordica). Insa, pe de alta parte, odata ce te-ai imprietenit cu un scandinav, va fi clar o prietenie de durata, ca astia nu te vorbesc pe la spate, nu zic una si fac alta, si sunt tot timpul cinstiti si integri.

         Ca gay nu este absolut nici o problema. E un cult al libertatii individuale si al egalitatii. Nu e bine sa te saruti in public indiferent ce cuplu esti, fiindca nu accepta societatea. Orice e mai mult decat tinut de mana sau un pupic discret tine deja de viata intima s nu isi are locul in public. Indiferent ca e cuplu gay sau hetero.

         Ca roman mai pot fi probleme, din cauza tiganilor, care au ajuns si pe aici si mai cersesc si fura in orasele mari. Eu personal nu m-am lovit nicaieri de discriminare in sensul ca sa nu pot inchiria locuinta sau sa nu ma pot angaja. Chiar mi-au zis unde lucrez ca au avut doar experiente placute cu romani, si dupa un internship de 3 luni mi-au oferit un contract pe 2 ani in termeni foarte avantajosi.

         Rezumat: Socul cultural e enorm, acomodarea la clima poate fi dureroasa, dar din punct de vedere social e excelent in Scandinavia.

5. Nu prea ma regasesc in “povestea asta” :))
   Io’s mai cuminte asa…si incerc sa-mi traiesc viata cat se poate de normal.
   Eu zic ca fiecare om e special in felul lui…copiii de exemplu, nu toti te trag de par pana nu iti mai ramane nici un fir in cap :)) eu am 2 verisoare pe care le ador 😀 si ma adora, si imi place sa-mi petrec timpul cu ele.
   La faza adultilor, depinde de job, unii au mai mult timp liber pentru ei, altii mai putin, unii castiga mai mult, altii mai putin, si tot asa 🙂
   Fiecare om are felul lui de a gandi, si fiecare vedem lumea in alt fel 🙂
   Deci, have fun in your own way 🙂

6. Da ce tot vorbiti voi aici fratilor??a fi nebun e altceva de a fi diferit de multime sau de restul lumii. Adevaratele probleme psihice sunt schizofrenia, tulburarea bipolara, personalitate multipla, paranoia, tulburare obsesiva, maniaci astia niciodata nu or sa recunoasca ca sunt nebuni desi sunt grav avariati. Eu nu ma regasesc in lumea asta plina de interese, dependenta, meschina, laudaroasa si sedusa de conceptul turmei. Am fost mereu un visator melancolic sau in limbaj psihiatru “cu tulburari schizoide” care uraste violenta, banalitatea, sistemul, fitele, viciile si societatea care se bazeaza pe principiul muncii care nu este altceva decat o iluzie a binelui. Toti parca sunt roboti: munca 10 ore in stres, drum pana acasa, masa, TV, somn si iar asa si viata de familie sau timp de iesit undeva….fix…ne mai miram de unde atatea boli fizice si psihice…pai traim mai rau ca porcii in propria mizerie produsa de tehnologie care prduce chipurile confort energie nucleara, masini poluante si plastic ca s anu mai vorbim de chimicalele din alimente si apa = cocina si asemenea porcilor ne simtitm bine asta e lux pentru noi; de asta multi au ales calea pacatului si traiesc haotic ca isi pun problema ca nu mai apuca 40 sau 50 de ani si si-o trag cu care apuca, droguri, bautura, fumat, dau tot salariu pe lux si masini tunate etc. La polul opus sunt calugarii insa eu cred si incerc sa am calea de mijloc echilibrata si mai ales sa nu ajung sclavul nimanui mai ales al banului si sefilor despotici si Romania e plina de asemenea “manageri” mai nebuni ca schizofrenicii.
   Cautati calea adevarata in cumpatare, echilibru si Dumnezeu.
   Cu respect,
   Inca un frustrat

7. 1,Eu numesc oameni monotoni oameni fara personalitate,deoarece sunt toti la fel fara culoare doar un gri si atata tot,si eu urasc griul imi plac culorile explozive din cauza asta eu sunt insumi o explozie de culori ca sa ma numesc asa sunt foarte nu foarte ci foarteeeee imprevizibil,nush daca e nebunie sau prostie ce am dobandit din nastere dar ma simt special ca nu sunt un om fara culoare lipsit de sens si lipsit de personalitate,toti acesti oameni fara personalitate imi spun ca eu am ceva cu capu cand fac cate o prostie,sau cand zic cate o prostie,si chestia asta se intampla destul de des,dar eu sunt fericit cand imi spun ca sunt nebun.nebun=diferit,diferit nu sunt lipsit de personalitate deci exist si imi placeeeeeee,place,place,place….hai salut ca mam saturat de scris.sizu_razvan@yahoo.com facebook: Sufletel Sizu

Comments are closed.