shadow

Dear friend,

7:00 a.m. Cu greu ma dau jos din pat si ma duc sa-mi fac rutina de dimineata: in baie, in bucatarie, apoi cu cafeaua dumnezeiasca in fata calculatorului, sa citesc si eu newsfeed-ul de pe Facebook. Desi sunt singur acasa, dimineata asta este enervant de tensionata, de parca peretii proiecteaza imagini ale intamplarii de aseara: i-am spus mamei ca-s bisexual; iar tot ce mi-a zis ea a fost ca spera sa ma intorc pe calea cea dreapta si de asemenea ca nu vrea sa mai stie nimeni despre asta (cam naspa de ea, intrucat stie cam vreo jumatate din clasa mea). Ma simt prost; am dezamagit-o… dar o sa trec eu peste asta!

Ora 1:00 p.m. Sunt la scoala, stand in banca mea, nefiind bagat in seama de nimeni, ca de obicei. N-am nici un BFF, nici macar prieteni, doar amici/colegi care se intampla sa stie un mic amanunt despre mine. E trist… dar trec peste! Totusi, e interesant cum eu, in naivitatea mea ridicola, chiar credeam ca ai mei colegi sunt de incredere si ca nu vor spune nimanui URIAS-ul meu secret, da’ de unde? Cum sa ramana secret o astfel de veste bomba?

…si aud zgomote… zgomote mult mai deranjante decat cele mai enervante sunete: aud barfe… despre mine. Deja sunt un fel de hot-topic. Si ma tot intreb de ce le pasa atat de mult oamenilor despre mine; oare daca as fi fost vreun Prince Charming sau vreo creatura din plastic, frumoasa, falsa si superficiala, oamenii ar fi fost mai receptivi cu privire la sexualitatea mea? Oare orientarea mea sexuala e doar un motiv in plus ca sa poata ei sa rada de faptul ca nu sunt un model de lenjerie intima? Ohh… those fools! Dar ce conteaza, sunt doar barfe, ce imi pot face? O sa trec eu usor si peste asta! Dar pana sa trec peste asta, trebuie sa ajung acasa, prin curtea scolii, unde sunt oameni… multi oameni. Si trec, incercand sa nu dau atentie vorbelor de tipul „ce faci pisy, vrei sa ma gusti?” sau „hai frate suge-ma, nu fi bulangiu, ca iubita-mea e o cucoana respectabila si nu vrea!”. Am trecut! Am pornit spre casa, luand-o bineinteles pe un drum ferit de ochii lumii, un drum laturalnic, linistit.

7:00 p.m. Am ajuns acasa. Vad o valiza micuta cu niste tricouri si vreo doua perechi de pantaloni in ea. Sunt un pic confuz, intrucat nu stiam ca pleaca vreunul dintre parinti undeva. Iese mama din bucatarie, rosie la fata, cu ochii umezi. „Nenorocitu’ dracu’! Asa ma rasplatesti tu pe mine ma?! Fir-ai tu sa fii! Drace! Cum poti ma sa-mi faci una ca asta? Sa te duci tu ca un tampit ce esti sa zici la toata lumea ca esti un amarat de poponar, ma? Ahhh! Sa dispari din fata mea! Geanta asta e pentru tine, ma vierme! Sa nu zici ca te las sa mori ca un degenerat ce esti! Iesi afara din casa mea, diavole!”. Nu stiu cum sa reactionez. Ma abtin sa nu plang. Iau geanta si ies pe usa, fara sa-i spun nimic mamei. Acum realizez ce viata chiar tragica am. Fara prieteni, am un ego degenerat, nu mai am familie, nu am…nimic. Reusesc sa trec si peste asta?

Cobor scarile blocului si ajung in fata lui. Acum chiar pot sa-mi dau drumul la lacrimi. Plang, plang, plang! Nu stiu ce o sa fac. Nu am nimic, pe nimeni; m-am pierdut chiar si pe mine insumi pe drumul asta lung pe care am luat-o si pe care trebuie sa supravietuiesc, sa ma apar de toti monstrii care vor sa-mi devoreze sufletul de parca e cel mai rafinat nectar. De-o data incepe si ploaia. E frig si sunt ud pana la piele. Imi vine sa mor…

…de ce nu o fac?

Ma uit la ceas. Imi tremura mana. E 9:00 p.m. Incep sa urc scarile blocului in care locuiam, vrand sa ajung pe acoperis. Merg incet, apasat, si cu fiecare treapta pe care o urc, parca imi mai aduc aminte de cate o amintire placuta cu familia mea, sau despre o vorba urata spusa de un strain pe strada. Intr-un final am ajuns la usa care duce spre acoperis; spre fericirea mea, niste idioti au lasat-o deschisa. Am ajuns. Ploua chiar si mai tare. Eu m-am oprit din plans. Nu merita! Merg aproape de margine si incep sa admir orasul, pentru o ultima data. E interesant cum niciodata nu am mai fost pe acoperis asa tazriu. Orasul e superb; luminile de la semafoare, beculetele din parcul central, ploaia care face totul sa para sclipicios. Oh, o sa-mi fie dor de toate astea. Ma apropii si mai mult de margine. Simt cum imi creste adrenalina in corp. Picaturile de apa apasa si mai greu pe mine. E o senzatie ciudata, imi place. E magic, intr-o maniera demonica. Trag aer adanc in piept si…imi suna telefonul. Ironic cum am la ringtone melodia „Stayin’ Alive”. Resping. Deodata ma gandesc ca ar trebui sa am si o melodie de background, in timp ce plec, asa ca imi pun „Asleep” de la The Smiths. Pun telefonul jos, in spatele meu. Acum imi vine in minte un citat din cartea mea preferata „I feel infinite.”. Exact asa ma simt. Trag din nou aer in piept… si zbor!

♫ Sing me to sleep

Sing me to sleep

I’m tired and I

I want to go to bed ♫

Nu am mai trecut peste…

Negru. Asta e tot ce vad. Negru. Pe fundal se schiteaza usor niste sunete extrem de familiare. Pot jura ca aud melodia „Asleep”. Ciudat. Incet, tot abisul ala intunecat se transforma in unde de lumini. E ca si cum universul vrea sa fiu constient de toate lucruile pe care nu le-am vazut atunci cand am fost orb. Si vad, vad umbre, forme, culori. Totul devine clar acum! Ma vad pe mine, insirat pe asfalt. Nimeni imprejur. E fascinant cum deja au inceput sa se stranga bacterii si muste si sobolani pe langa mine,ajutand la descompunerea mai rapida a corpului meu; de parca universul vrea sa stearga orice urma a existentei mele. Toata imaginea devine incetosata si iar vad unde de lumini. Alt loc, alte persoane: parintii mei. Tata sta intins in pat langa o sticla de whiskey scump si niste pastile, iar mama e in bucatarie; pare ca plange, nu pot sa-i vad bine fata, dar cred ca e lovita si-i curge sange, intrucat vad ceva rosu sau violet pe fata ei. In acest moment ma simt de parca cineva mi-ar smulge cu o pofta grotesca carnea de pe mine. Alta imagine. Un baiat. E dragut. Cred ca il cunosc. Da, da, e unul dintre putinele persoane care vorbeau cu mine, ma respectau, chiar indrageau. Dar de ce il vad pe el? Ma uit atent la el, si cred ca pot citi ingrijorare pe fata lui. El sta intins pe pat, cu un caiet, in brate, in care pot sa jur ca scrie „Te iubesc D.”.  Imaginea se incetoseaza din nou. Iar vad negru. Nu mai apare nimic in fata, nici o lumina, nici o stea, nici un punct, nimic. Zero. Fie sunt in neant, fie in purgatoriu. Deodata simt o rasuflare rece pe ceafa, si niste degete lungi si subtiri pe mana. Mi-e frica…

Ce-am facut…?

Love always,

YouKnowMe


Alte articole scrise de același autor (You Know Me):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

You Know Me

Comments

  1. didi    

    So you’re actually reading good books, listening to good music, writing nice stuff (and you’re writing it well too) and above all you’re gay which is freakin’ awesome to even begin with… and you talk about killing yourself?!

  2. You Know Me    

    Dear friend,

    I’m really not going to kill myself, it’s just that I would like to know how it feels [it’s macabre, I know]. And plus, lately I’ve been going through some ugly shit, and I just needed to get some thoughts out of my head. I’ll write about it soon.
    P.S.: De ce vorbim in engleza?

    Love always,
    YouKnowMe

  3. didi    

    Yeah, I know you’re not killing yourself. That would be just plain stupid and I’d come there and kill you first for that!!

    P.S.: Pentru ca asa mi-a venit sa scriu si mereu daca incerc sa traduc nu mai suna bine, mai bine las ca la inceput.

    How it feels? Exact asa cum ai descris: tu, insirat pe asfalt. Nuthin’ more, nuthin’ less.
    Argh, I really hate suicide… nothing as pointless as it.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *