No menu items!

În loc de bilanț…

Acelasi autor

Despre iubire și alte bălării…

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la...

Mai suntem oameni?

Ieri s-a stins un om pe care am avut prilejul (a se citi onoarea) să îl cunosc. O tragedie incontestabilă. Lume îndurerată. Dar nu...

Cum a apărut Crăciunul?

De fiecare dată când vine vorba de tradiţii, încerc să înţeleg tradiţiile... Aşadar, ce este Crăciunul şi cum a apărut? Înainte de toate, astrologic vorbind,...

Ce presupune socializarea pentru gay?

Am fost binecuvântat de soartă să călătoresc destul de mult, deşi – drept este – în interes de serviciu, şi – ca orice poponar...

Purple Club (București)

Later edit (14.04.2012): aprecierile pozitive de mai jos erau valabile la data scrierii recenziei (deci, până pe 6.iv.2012). Din motive evidente (vezi comentariile #25...
Rzv
Rzv
Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Sus, pierdut între gânduri abstracte, m-am rătăcit de mine.

Mă chinuiam deunăzi să înşir pe hârtie nişte cuvinte mari, frumoase, care să placă celui care le va citi. Dar, la ce bun? Acele cuvinte au fost şi rămân mute… Fuioare de fum de ţigară joacă printre rândurile mele. Ameţit de aroma tutunului pe care nici măcar nu mai ştiu să-l degust, mă gândesc la viaţa mea, la mine: o viaţă am trăit deja, şi mai am de trăit încă vreo două.

Până nu de mult eram un cineva fără nume, fără preferinţe. Eram mulat pe ceea ce îşi dorea colegul de bancă, vecinul de apartament sau tovarăşul de drum. Apoi s-a schimbat ceva. Sau, cel puţin, aşa am voit eu să cred. Şi iată-mă acum… în jurul meu, câţiva prieteni.

Primul dintre ei este M. Un prieten pentru mine mai vechi decât timpul. Coleg de bancă, coleg de suferinţă. Tovarăş de drum în tot ceea ce am simţit în ultimii ani, care s-a bucurat cu mine şi poate chiar mai mult decât mine de toate reuşitele mele. Chipul lui e brăzdat de toate lacrimile prelinse pe chipul meu, de când ne ştim unul pe celălalt. El este pentru mine tare atunci când eu sunt pierdut. Este un al doilea eu al meu. Nicicând în viaţă nu am simţit încredere mai mare a cuiva în mine, nicicând în viaţă nu am simţit că pot avea mai mare încredere în cineva decât am eu în el.

Apoi, e I. Ne-am întâlnit pentru prima oară pe băncile unei anume şcoli generale, în care soarta a făcut să fim amândoi elevi. Ne-am regăsit apoi mult mai târziu, dar ne cunoaştem mult prea bine pentru a putea accepta că ne ştim doar de doi ani. Ea este prietenul matur, alături de mine şi depresiile mele cu zâmbetele, cu lacrimile, cu mângâierile şi cu sfaturile ei. Este pentru mine cel mai încântător partener de discuţie – şi palavrele noastre nu de puţine ori s-au întins pe lungi nopţi de iarna, acompaniate de muzici nemaiauzite care ne îmbiau la depănat şi interpretat fantezii…

Alături de B. este persoana (şi vai, cât de neînsemnată o face să pară acest cuvânt atât de comun şi de vulgar…) de la care am deprins bruma de psihologie care aduce atâta confort celor din jurul meu.

Iar B. este poezia din sufletul meu. Este muzica dătătoare de viaţă, şi tabloul care se mişcă, şi fumul de ţigară în lumina portocalie a iatacului lui în lungile nopţi de iarnă în care ne exploram unul pe celălalt. Este leacul absolut al nemulţumirilor mele, chirurgul care taie răul din rădăcină. Şi, mai mult decât alţii, este mentorul meu, căci de la el am învăţat să comunic, să tac, să fiu. Să gust deopotrivă şi fericirea, şi tristeţea.

Am învăţat apoi de la C. să fiu sfios. Să pot pleca ochii, să pot accepta, să pot fi purtat de vânt. Să fiu fragil, delicat, graţios. Să pot iubi de la distanţă, fără a mă trăda.

Am învăţat de la T., ca şi de la mulţi alţii, să văd dincolo de sângele care curge prin vine, să văd direct în suflete. Am învăţat să cânt şi să dansez. Am învăţat că oamenii pot comunica fără a vorbi aceeaşi limbă. Că pot fi prieteni în ciuda sutelor de kilometri, a sutelor de diferenţe, şi a sutelor de zile scurse de când ne-am văzut pentru ultima oară…

A mai rămas un singur lucru: să învăţ să fiu copil. Să învăţ să fiu vulnerabil, să cer ajutor, să cer mângâiere. Să învăţ să fiu nevinovat. Şi atunci l-am cunoscut pe S., copilul de la care am re-învăţat să aştern suflete pe hârtie, copilul care mi-a reînviat entuziasmul iubirilor adolescentine.

Scriam că am voit să mă cred schimbat. Nu, nu m-am schimbat, ci am fost schimbat. Sau poate cel mult m-am lăsat schimbat de către cei din jurul meu. De cei pe care i-am dorit lângă mine, şi pe care astfel i-am primit în mine.

Schimbat prin cei de care acum aş vrea să mă desprind, pentru că sunt speriat. Speriat de cât de mult ţin ei la mine, sau poate de cât de mult ţin eu la ei. Speriat că poate ei nu ţin la mine. Speriat de impactul pe care l-ar avea asupra mea un inexplicabil accident cosmic prin care aş putea pierde pe unul dintre ei, sau poate chiar pe toţi. Speriat că poate într-o zi se vor trezi şi vor realiza că sunt destul de puternici pentru a trăi fără mine. Speriat de a fi exclus din viaţa lor, din inima lor. Speriat ca nu cumva, cândva, să devin pentru ei inutil.

24 ianuarie 2001

— comentarii, cu mintea mea de-acum:

Relaţia cu B. se terminase. Eram prin urmare în acel moment neplăcut, în care simţeam nevoia să trag o linie, să fac un bilanţ al reuşitelor de până atunci. În ce-l priveşte pe B, îl iubeam în continuare – dar ştiam că noi doi nu mai puteam fi niciodată împreună. Şi faptul că simţeam asta prin fiecare por mă înnebunea. Prin urmare, mi-am căutat (şi găsit) salvarea prin cultivarea prieteniilor.

Fragmentul de mai sus este o trecere în revistă a prietenilor pe care i-am simţit aproape de mine atunci. A celor a căror prietenie am cultivat-o în anii care au urmat. Şi, sincer să fiu, cu ei sunt în continuare prieten – şi de ei mă simt în continuare apropiat. Pentru că de ei mă leagă trecutul, durerile, lacrimile şi suferinţele care m-au călit pe mine cel de acum.


Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |

Previous article
Next article

13 COMMENTS

  1. Cred că fiecare om pe care îl lăsăm să treacă de o anumită limită, lasă o amprentă asupra a ceea ce suntem. Dar, în același timp cred că e nevoie si de o deschidere catre asta… si de lasarea la o parte a orgoliului, care uneori poate actiona ca o bariera.

  2. Robert, nu ştiu dacă este musai vorba despre orgoliu – deşi sunt un individ extrem de orgolios de la mama natură. La vremea respectivă, nu adusesem orgoliul la rang de artă. Era mai degrabă cred rebeliunea adolescentului care respingea ideile celorlalţi, pentru că “ştiu eu mai bine” – adică, precursorul (aş zice) din care se naşte orgoliul la vârsta adultă. Ne-aducem aminte, cred, cu toţii de sfaturile refuzate din acest motiv.

    Vorbesc aici despre una din primele ocazii pe care mi le-am acordat pentru a înţelege că o relaţie – şi mă refer aici la conceptul de relaţie interumană în general, şi nu neapărat la relaţia de amor – presupune şi similitudini, dar şi diferenţe. Că, pentru ca o relaţie să dureze, trebuie să îmbrăţişezi atât similitudinile cât şi diferenţele la care făceam referire. Şi că, într-o relaţie de prietenie, ca cele de mai sus, există acele lucruri care îţi plac la prietenii tăi şi pe care e bine să le deprinzi, să le cultivi în tine însuţi.

    Eu practic am făcut prima dată un pomelnic al calităţilor şi trăsăturilor care m-au impresionat la acei (aceşti) oameni, a “listei de achiziţie” cu ce doream să îmbunătăţesc şi/sau să cultiv în mine însumi, cu ce doream să “fur” de la ei. Dacă am reuşit sau nu – e altă mâncare de peşte; şi numai cei care mă cunosc efectiv pot spune dacă am reuşit să nu.

    A fost prima dată în evoluţia mea ca om când am fost sincer cu mine şi am constatat că nu sunt perfect, ci doar perfectibil. Deci, prima dată când mi-am permis să mă deschid pentru lecţiile pe care le puteam deprinde de la alţii.

    Închei cu un fragment din Exupery: “(…) curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om“…

  3. M. I. B. C. T. S. – imi place alfabetul tau. a reusit sa formeze mai mult decat cuvinte. a format un Om.

    🙂 dragut.

  4. Abstraact,
    de fapt lucrurile sunt ceva mai complicate de atât: erau mai multe iniţiale identice…
    Ar fi trebuit să fie BIBCTB. Dar, oricum, mulţumesc de gândul frumos: e o asociere la care nu m-am gândit.
    Într-adevăr, pentru mine la vremea aia OM se scria cu… mai mult de 2 litere. Chestie valabilă şi azi, dacă stau să mă gândesc. Doar că îmi place să cred ca azi se scrie cu mai multe litere, între care şi D. Care ghici de unde provine 🙂

  5. mei…. care este voi corecticiosi. eu stie ce scriu. si daca scriu intr’un feliu insemneaza ca voiesc sa fiu citat intocmai.
    deci… era:
    @razvan: impeosibil

    si.. daca tot veni vorba… lasati’mi apostroful ca va bat 😀

  6. abstraact,
    profit de gluma ta (pe care am degustat-o, te asigur) ca să îmi împlinesc o meteahnă; iar de căzu’ pe tine pocinogu’ de a fi pretext, s-avem iertare: consideră că nu domniei tale i se adresează în mod direct. 🙂

    Chiar dacă, acu’ ceva vreme (când io sigur nu eram adus pre lume şi nici măcar părinţii miei) se folosea, pe post de cratimă, apostrofu’, aiasta nu însemnează că că acum acel stil de scriere iaşte corect.

    Nu, vreu a mă crede Pruteanu reîncarnat; mă deranjează însă, pe mine unul, genul de pseudo-cultură de mess/mirc care abundă în “k” şi “y” şi abrevieri şi (apostroafe sau puncte pe post de cratime) şi care, de obiceiu, se ascunde spre spatele acelora care îşi înfloresc astfel exprimarea.

    Iar dacă în postul de mai sus este evidentă folosirea intenţionată a unor arhaisme (apropo, ar fi fost mai corect vroiesc sau pohtesc – cam ăstea ereau în spiritul vremii) şi “se pupă” cu ortografia veche, îmi rezerv ca autor dreptul de a edita răspunsurile la posturile mele, strict din punct de vedere ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, după cum consider că este cazul.

    Şi, nu în ultimul rând, supun atenţiei celor ce vor a ridica din sprânceană când vor ceti cele de mai sus, o chestiune pe care eu unul o consider de importanţă vitală în accepţiunea acestei pledoarii.

    spr k u n’ay inteles gresyt mesaju meu & ramanem bff, k? r fy pkt sa ne certam dyntr’atyt, nu?
    care s-ar traduce, dupe tărtăcuţa celor la care făceam referire, prin:
    Sper că nu ai înţeles greşit mesajul meu şi rămânem prieteni, da? Ar fi păcat să ne certăm dintr-atât, nu?

    😆

    • Putem VA ROG sa folosim liniuta acolo unde ii e locul si apostroful idem. Iese altminteri o vraiste care nu e utila nimanui. Ca acu ni ma enervez si nu mai pupa luna plina nici o soapta. 😉

      Merci.

  7. de ce sa fie vraiste?! 😀
    io zic ca ne intelegem merveioz. nu fiti rai. lasati copilului jucaria. 😉

  8. Rzv mi-ai deschis cufărul amintirilor. Cred că îți voi urma exemplul, atunci când timpul îmi va permite și îmi voi așterne amintirile pe… hârtia digitală. Din păcate, mi-am distrus jurnalele (vreo 2) din nevoia de a uita… sau din teama de a nu mi le descoperi părinții sau prietenii apropiați, dar îmi aduc aminte momentele în care scriam. Țin minte că ultimul jurnal a fost făcut bucăți, eram nervos pe ultimul om care mi-l îmbogățise. L-am făcut franjuri, franjuri care s-au reflectat (și frământat) însă până de curând în mintea mea bântuită de fantomele trecutului.

    Este plăcut când te regăsești în cele scrise de voi ceilalți.

  9. FireMan, cu scuzele de rigoare pentru întârzierea cu care îmi mişc posteriorul să răspund (ziua de azi a fost dedicată… fiscului! Bleah!) te provoc la… un pahar de vin la munte, ca să se dezlege limbile (şi amintirile)… după care, te asigur că nu va mai conta câte caiete ai distrus…

    Poate ţi se pare pueril, dar eu unul cred în puterea cuvintelor: odată scrise, odată alese ele tind să rămână pe vecie… Aşadar, te provoc să le regăseşti în tine însuţi 🙂

    Spuneam şi în alte părţi: nu cred că totuşi uitarea e soluţia… Pentru că tot ce ne-a făcut să suferim ne-a şlefuit în ceea ce suntem azi, acum. Şi nu aş vrea să reiau aceleaşi poveşti, aceleaşi greşeli, aceleaşi schimbări din nou, acum.

    Cât despre temerile de a nu fi găsite / citite de ceilalţi… mă minunez şi-acum cât de mult m-am chinuit să fie atât de criptice, atât de ascunse ideile şi simţirile mele, deşi … la ce parolă kilometrică proteja jurnalul meu electronic… cred că şi azi ar fi dificil de spart!

    Şi iaca, tocmai pentru a face în ciudă acelei fobii de atunci, am hotărât zilele astea, cu mâna mea, să le fac publice 🙂

Comments are closed.

Vezi si...

Now…

Well now I feel good. In fact I feel marvelous! Why? ‘Cause I’m flying. I fly. Now I have new wings. Once the man thought he broke my wings. Maybe he was right then. Although… anyway, the fact is that now I have golden wings. Now they carry us...

Articole din aceeasi categorie