shadow

Cu ani in urma aveam sa ma indragostesc nebuneste de cineva care aparuse din senin. Era undeva prin aprilie sau mai; nu asteptam nimic de la viata, eram asa… intr-un soi de „drifting” dar am fost impresionat cum simplitatea si inocenta ma cucerisera. Chiar si acum imi place sa cred ca ajunsesem amandoi la sentimentul acela ca orice este posibil, ca putem muta muntii din loc daca dorim cu adevarat. Am putut, si cu nostalgie imi aduc aminte de energia pe care o aveam pentru ca pe-atunci simteam ca am un scop in ceea ce faceam (ca si cuplu).

Poate ca suna a cliseu, un fragment desprins dintr-o telenovela sau basm, dar chiar ajunsesem sa il iubesc mai mult decat am putut vreodata sa ma iubesc pe mine insumi. Probabil ca este un sambure de adevar in faptul ca Binele sau Frumosul nu sunt niste zei nemuritori sau poate ca sunt dar i-am ucis noi, fara sa vrem, sau poate Timpul a fost criminalul.

Cert este ca povestea s-a terminat, am ramas apropiati, always there one for the other daca este cazul. Fiecare si-a urmat propria-i potecuta, asa cum era/este… normal.

Dupa toata instabilitatea (caci spre final despre asta fusese vorba) am realizat ca un om nu este un obiect si ca uneori, daca iubim cu adevarat, acceptam sa suferim pentru ca persoana iubita sa fie fericita. Am mai invatat ca o relatie, de orice natura, nu este o „inchisoare”. Se spune ca omul cat traieste invata… insa uneori ma indoiesc amarnic. :)

Totusi, teoria este una si… practica este altceva. Mi-am zis pe-atunci ca am tras invataturile necesare si ca „stiu ce vreau”. Asadar am ales ulterior cu… mintea. Cineva care sa-mi fie ceea ce am fost eu altcuiva. Asa mi-am zis ca e bine. Si am mai crezut ca in timp, cu siguranta, voi redeveni eu, voi „reinvia” si voi putea iubi cu aceeasi forta si voi avea aceeasi energie de altadata. Dar cum linia dintre iluzie si adevar este ca o umbra cu timpul am realizat ca nu sunt tocmai ceea ce speram ca voi fi, ca sunt mai putin, ca am devenit un „sistem de operare” care face lucrurile in maniera in care sa nu atinga sub nicio forma „eu”-ul spart asemeni unei bucati de sticla si bine adapostit in pesterile amintirilor. Insa, mi-am zis ca pana la urma totul e un compromis si ca e bine asa cum e. Trebuie sa gandim optimist, aye? :)

Asa ca… rad cand trebuie sa rad, ies cand trebuie sa ies, sunt chiar si dragastos cand trebuie sa fiu dragastos dar ma simt gol, ca un burete din care s-a stors si ultima picatura de lichid. Nu simt absolut nimic si aproape tot din ceea ce fac o fac pentru ca imi spun ca asa „trebuie” si pentru ca orice relatie ajunge intr-un punct stationar ca acesta. Dar probabil ca ma insel. Oricum, nu e corect nici fata de mine, nici fata de el insa momentam sa spunem ca stau intr-o gara si astept un tren. Nu stiu de unde, nu stiu destinatia, nu stiu nici macar daca ma voi sui in el.

Relativ curand, trenul a sosit: am cunoscut printr-o conjunctura deloc neobisnuita dar oarecum neasteptata o persoana care ma intrigase cumva si imi starnise inca de la inceput interesul pentru ca era „altfel” comparativ cu sablonul mult prea comun. Parea sa stie sa atinga anumite corzi mai sensibile intr-o maniera placuta, sa intuiasca lucruri fara sa spun si sa le sugereze sublim, sa fie suficient de indraznet dar si precaut in acelasi timp. Mi-am zis… ce se poate intampla daca ne vedem la o cafea? Bem o cafea si aia e… nothing more nothing less. Stiam pe undeva ca si „cafeaua” in sine era ceva ce nu trebuia sa fac pentru ca faceam exact ce am condamnat candva cu asprime. Dar, am facut-o. Nu am ascuns faptul ca sunt cu cineva tocmai pentru a nu se interpreta ceva in vreun mod gresit.

Apoi, cu o alta ocazie, am baut un vin si din acel moment lucrurile au luat o alta intorsatura. Stiam amandoi inca de pe atunci ca nu aveam sa ne oprim acolo. Puteam, si nu era prea tarziu, dar nu am facut-o.

Nu am facut-o pentru ca acest om a trezit in mine o latura latenta pe care voit am inlantuit-o pentru un scop „nobil” (credeam…) si in toata fragilitatea sa acest… alter-ego este infinit mai puternic decat omul de sub toate armurile pe care mi le creasem. Curios, nu? As putea sa stau o eternitate sa ii privesc ochii cum ma analizeaza si as putea sta o alta eternitate sa ii simt mainile cum vor sa imi sfasie pielea dar nu o fac pentru ca nu se poate. Adorm adeseori gandindu-ma la cum ar fi sa nu trebuiasca sa mai fim niste criminali.

Nu stiu ce imi rezerva viitorul. Am invatat ca nu e bine sa ai asteptari ci sa iei lucrurile asa cum iti sunt date. Poate ca unele lucruri se vor concretiza candva, insa la fel de probabil este sa nu se concretizeze nimic si atunci imi va fi dat sa traiesc cu gandul ca puteam mai mult si nu am facut niciun pas in acest sens, ca nici macar nu am incercat sa sar caci mi-am spus ca nu se poate. Imbratisez si ideea regretului, indiferent de nuanta pe care ar putea sa o ia lucrurile.

Oscilez intre sentimentul de vinovatie, afectiune, uneori ma simt rupt in doua si sunt in doua locuri deodata dar de fapt nu sunt nicaieri, alteori imi este rusine de ce am devenit, alteori imi dau frau liber instinctelor.

Nu vreau sa ranesc si totusi o fac. Mi-ar placea ca „iubitul meu” sa imi spuna ca nu ma mai iubeste si ca ar trebui sa o incheiem si totusi… cer ceva ce eu nu sunt suficient de puternic sa fac. Nu stiu, e ciudat, mereu in povestiri de genul imi era foarte usor sa imi spun parerea, sa spun ce trebuie facut, ce e moral si ce nu e. Insa acum, imi este aproape imposibil sa imi analizez propriile actiuni, sa trasez linia dintre egoism si sentiment. Efectiv, nu ma pot autoevalua pentru ca pe de-oparte stiu cum si ce simt iar pe de alta parte stiu si cum ar trebui sa procedez daca ar fi sa imi ascult doar latura rationala.

In acelasi timp sunt si furios, invidios ca nu pot fi „normal in anormalitate”… in sensul in care firesc ar fi sa nu ma intereseze nimic si sa ma las purtat de val, sa imi traiesc viata ca doar una avem… sa merg pe un drum care nu stiu unde duce si tot asa. Probabil ca aceasta ar fi cea mai sanatosa abordare dar totusi, nu as fi eu si parca daca asta ar fi valabila fiecare din noi ar trai ca atare. Totusi, nu pot sa ignor gustul, imaginea, sunetul si ce pot genera toate astea inlauntrul meu. Sunt mult prea reale ca sa fie iluzii si tot atat de reale ca sa fie ceva ce as putea avea pentru ca nu sunt obisnuit cu „usorul”.

In fine, toata povestea asta e doar o alta poveste minuscula, insignifianta. Nu are un scop anume. Tot ce stiu momentan este ca noi, oamenii, nu suntem masinarii asa cum mi-am impus cu ani in urma. Degeaba ne propunem, ne facem planuri despre viitorul nostru, despre ce credem ca ar fi mai bine, despre ce cred altii ca ar fi bine pentru noi. Neasteptatul, o clipa, o decizie, un murmur ne poate schimba cursul inchipuit al vietii. Negarea acestui fapt inseamna in fapt un fel de suicid emotional, acceptarea faptului ca nu suntem nimic altceva decat niste animale cu ceva neuroni in plus comparativ cu ce consideram noi ca sunt animale.

E ciudat, e ciudat ca e de-ajuns o farama, o sclipire a unui ciob de sticla pentru a penetra tesatura fina asternuta cu grija sa ne protejeze tocmai de efectul lor. Ceea ce inseamna ca suntem mai vulnerabili decat ne place noua sa credem. Dar… e de bine.

Melsinn.

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Melsinn

Comments

  1. Rialoos    

    Presupun ca orice relatie are o evolutie aparte, dar toate se bazeaza pe un sablon care poate fi comparat cu escaladarea unui munte: te cateri, ajungi in varf iar apoi cobori. Orice relatie atinge la un moment dat un platou (care la randul lui corespunde cu coborarea de pe munte) dar raspunsul la orice dubiu in legatura cu urmatorul pas il gasesti in interiorul tau. Iti doresti sa escaladezi aceelasi munte? Consideri ca mai exista ceva acolo care sa te surprinda? Mai poate fi drumul spre varf la fel de fascinant? (daca vorbim de Everest, cel mai probabil fiecare urcus, indiferent al catelea e, aduce ceva nou).

    Nu pot decat sa iti dau dreptate cand spui ca teoria e una si practica e alta. Daca privim totul din punct de vedere etic, probabil am fi doar niste algoritme de calcul tepetitive care scot rezultate in functie de variabilele introduse… si totusi prefer sa cred ca avem acel „ceva” ce ne diferentiaza de orice tip de automatism.

    Calea corecta e calea pe care o alegi singur. Nu poti sa astepti ca cineva sa vina sa iti spuna „nu te mai iubesc” sau „te iubesc ca in prima zi” iar acela sa fie raspunsul la toate intrebarile tale. Absolut, intr-o relatie avem de a face cu doua variabile la fel de importante dar una fara alta nu au nici un efect in algoritmul nostru. Degeaba unul din variabile functioneaza corect daca celalat are un defect la codare… rezultatul va fi „error”.

    Probabil un esantion de oameni iti vor spune „vindeca-ti problemele din relatie, si fa-o sa functioneze din nou” dar la fel de bine un alt esantion iti va spune „daca nu a functionat, treci peste”.

    Cheia este la tine, tu esti singurul care stie daca inca ai uneltele necesare sa repari un lucru defect sau nu.

    Viitorul e ambiguu, si pentru binele fericirii noastre asa si trebuie sa ramana. La urma urmei cele mai frumoase poze sunt cele neasteptate la fel cum si cele mai frumoase calatorii sunt cele care deviaza de la traseul predefinit.

    Si cu toate astea… oamenii nu fac parte dintr-un algoritm de calcul.

    Rialoos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *