Codex Vitae II: Destiny

Codex Vitae I: The Need to Feel

La 4:22 cineva mă bate pe umăr.
Să mă întorc sau să fug?
Era Stephen.
Ah, de parcă nu am fost umilit destul.
– How about that dance? întreabă el.
Orgoliul zice nu, hormonii zic da.
Zâmbesc și mă aproprii de el să dansăm.
Am dansat o melodie.
De ce nu pot să mă uit în ochii lui?
Oare simte cum tremur? Este frică sau emoție?
Privirile ni se unesc și zâmbesc.
Cheesy, right?
Oare când e timpul să pun the question?
– Do you want to get out of here? întreabă el.
Cred că ăla a fost momentul și zâmbesc și mai mult.
Atâția oameni o fac mereu. Nu o să fiu primul nici ultimul!
Hai, Paul! Nu mai fi plictisitor!
– Of course!

Era încă foarte de dimineață, dar era lumină afară.
Găsim un taxi și intrăm.
E prea târziu acum orice aș face!
Pot să deshid ușa și să sar din mașină?
Poate când oprește la vreun semafor?
A fost super drăguț, îmi explica când treceam pe lângă ceva de vizitat.
În 15 minute ajungem. Nu a fost niciun semafor.

Ajung la el în casă.
Nu am putut să văd nimic. Mintea îmi era inundată de gânduri.
Oare face asta în fiecare noapte?
Unde e ușa?
Dacă nu sunt bun?
UȘA?!
Și mă sărută…

Mă trezesc…
El doarme.
Să îl trezesc?
Îi zic mulțumesc?
Unde e ușa aia?
Mă uit la telefon.
Este 8 și ceva.
Niciun apel de la prieteni. Da, mai sunt în viață. Mulțumesc că ai întrebat.
M-am uitat iar la el. Dormea.
Să-l sărut?
Mă îmbrac. Mă uit la el, zâmbesc și îl sărut pe frunte.
Farewell, stranger!
Ies din clădire.
Acum?! Genial, plan! Mergi înainte.
După 15 minute în ger, aproape că voiam să mă duc înapoi la el.
Găsesc un taxi.
Încerc să pronunț numele hostelului.
Zâmbește…
Sper că a înțeles!

Intru în camera de hostel pe la 9 fără ceva dimineța.
– Ce e cu zâmbetul ăsta pe față? întreabă un prieten.
Chiar ai vrea să știi, nu?
Nu am putut să scot niciun sunet, m-am trântit în pat.

La 4:22 am plecat.
Cred că cel mai frică îmi era să nu vină prietenii în club.
Hei, măcar am încercat nu?
Mai arunc o privire prin bar.
Poate mi se vor întâlni privirile cu the one!
Cheesy, right?
Decid să plec.
Cobor scările.
Erau trei persoane afară, fumau.
Ziceți ceva. Orice. Da, la orice ar fi!
Realizez acum cât de multă lumină este pe stradă. Și oameni.
Mi-ar plăcea să trăiesc aici, dar îmi aduc aminte că cealaltă jumătate de an e beznă.
Oare ce fac prietenii mei? Sigur ei se distrează sau au găsit pe cineva.
Mă uit să văd dacă vreun magazin e deschis.
Știi doar, kepab ceva?
Voiam să stau să reflectez, dar era prea frig și nici nu puteam să mă concentrez.

Mă intrept spre hostel.
Mirat că știu drumul, sunt groaznic cu sensul direcției.
Și acum ce?
Inventez o poveste cu ce s-a întâmplat de am dispărut.
În linii mari: întâlnesc o tipă și mă duc la ea acasă.
Off topic: nu m-au întrebat nimic.

Intru, căldură.
Tipul de la recepție se uită la mine.
Dau din cap.
Ce e?
Nu e walk of shame!
Aș fi vrut, dar nu e!
Nu mă judeca.

Etajul 2, dreapta, dreapta, 208 sau 213 scot cartela.
Beznă, încerc să văd cine e.
Un prieten este în pat, complet sub plapumă.
Tipul și tipa nu sunt aici.
Super, au găsit pe cineva cu care să aibă threesome.
Ei pot și eu nu. Boring Paul.
Off topic: nu au găsit pe nimeni. Yey!
Altcineva din cameră era treaz. Mă salută.
Încerc să caut ceva să mă duc în duș.

Nu am nimic cu homosexualli, nu am putut să văd niciodată diferențele de care oamenii zic.
Sau să văd diferit rasa, culoarea. Oamenii sunt oameni.
Totuși, parcă nu pot să accept că sunt gay. Cred că o parte din mine vrea, speră să fiu bisexual.
Un defect al meu e că mă interesează prea mult părerea altora.
Când toți sunt interesați de ei, de ce m-ar interesa pe mine de alții și nu de mine?

It is not death that a man should fear, but he should fear never beginning to live. aۥ Marcus Aurelius, Meditations
Oare când o să încep să trăiesc?
A fost ăsta primul pas?
Oare aș avea curaj să fac asta în România?

Zâmbesc.
Hei, am fost curajos.
Mai puțin plictisitor.

Este sâmbătă dimineața.
Realizez că mai avem o noapte până să plecăm.
Oare o să mai am șansa (sau curajul) să mă mai duc în bar încă o dată?