Another one of those “It Gets Better” stories

A.S.: I’m back, bitches! Noul şi îmbunătăţitul [ 😐  sau maturizatul, zic] Eu a fost lansat pe piaţă. Încă nu ştiu ce format vor avea viitoarele mele lucrări, dar până să-mi dau seama ce o să mai scriu, fac acest text intermediar, menit să re-penetreze cu speranţă oamenii ce au pierdut-o.

Îhh…cât de mult îmi displace expresia asta! „It gets better.” „Va fi mai bine.” Dacă îmi zicea cineva chestia asta acum nu prea mult timp, îi dădeam cu o tigaie Dry Cooker în cap. Pe bune! Dar acum…acum chiar îmi e mai bine.

Imediat după ce i-am spus mamei că sunt bisexual, asta prin ianuarie, m-am simţit…pierdut, singur, de parcă nimeni nu mă iubeşte, abandonat într-o pădure norvegiană. Şi totuşi, cred că ştiam undeva în interior că acest lucru va fi urmat să se întâmple. Toată nebuloasa asta care se formase în sufletul meu… Oh, dar mie îmi plăcea sentimentul. Sunt o persoană destul de masochistă când n-am ce face! Toate sentimentele alea inutile de păsare, [poate] vină, singurătate…îmi cam plăcea să le am. Mi se părea foarte dramatic să te simţi în felul ăla. Foarte artistic. Mă credeam un om a cărui poveste merită să fie transformată într-o carte, sau într-un film. Cu timpul s-a agravat starea mea depresivă. Am ajuns prin mai să mă gândesc în fiecare zi la cum ar fi dacă m-aş sinucide. Nu ştiu de ce mă tot gândeam la asta. Poate din cauză că undeva în subconştient eu încă nu îmi acceptasem pe deplin acea parte „nefirească” din mine, deşi eu îmi tot repetam în minte versuri din „Born this way” sau „Beautiful”; cică mă făceau să mă simt mai bine cu propria-mi persoană. Ori poate că mă simţeam mult prea singur din cauză că nu mai cunoşteam pe nimeni la fel de special ca mine; nimeni cu care să vorbesc, nimeni care să-mi dea sfaturi, nimeni care să ştie prin ce trec. Sau poate pentru că ştiam sau credeam că fiind diferit, nu voi găsi niciodată pe acel cineva special care să-mi umple gaura [I made a pun…yay!] din suflet. Şi totodată eram şi curios să ştiu cum vor reacţiona oamenii când vor afla că nu mai sunt. Îmi tot imaginam cum săream de pe bloc. Sau îmi zburam creierii cu un Mini Revolver 22LR1 1/8. Ori îmi puneam arsenic în mâncare. Mi se părea fascinant! Bineînţeles că nu plănuiam chiar să o fac, dar gândul că pot controla ce sa întâmpla cu viaţa mea mă făcea să mă simt bine, puternic, in control.

Toate aceste gânduri infame erau doar în capul meu. Văd asta acum. Nu eram deloc singur, îi aveam pe prietenii mei lângă mine; şi nici neiubit nu eram, întrucât multa lume ţinea [şi încă ţine] la mine. Cât despre mama, a trecut cam în doua-trei luni peste acele cinci trepte ale durerii. Şi apoi a venit şi primul sărut, cu un băiat pe care chiar îl iubesc. Urăsc să spun asta… but it does get better!

Dacă te confrunţi şi tu, cititorule, cu depresia sau singurătatea, ştiu cum e, crede-mă! You are not alone! Sau dacă te lupţi cu greutatea, felul în care araţi, sexualitatea sau orice altceva, să ştii, şi eu am fost pe drumul ăla şi m-am simţit de parcă nimeni nu va putea să mă iubească vreodată. Dar tot timpul am avut în mine o scânteie de speranţă aproape stinsă, care m-a ajutat să rezist, să nu fac nimic prostesc.

Evident că am avut şi perioade când am fost batjocorit la şcoală, de elevi, dar şi de profesori, din diverse motive cum ar fi felul în care arăt, sau faptul că îmi mişc mâinile ca o fată. Am avut şi zile în care am fost atât de copleşit de răutăţile colegilor, încât după ce ajungeam acasă după ore, mă băgam în pat, sub o pătură, în întuneric, plângându-mi de mila şi visând la o lume perfectă în care mi-ar plăcea să exist. Oamenii, şi în special adolescenţii, pot fi enervant de răutăcioşi. Sunt ca nişte demoni flămânzi care vor să-ţi sfâşie sadic carnea de pe tine într-o manieră îngrozitor de josnică. Demoni care se hrănesc cu lacrimile şi suferinţele tale. Am trecut şi eu prin asta, şi sigur o să mai urmeze încă trei ani lungi şi grei în care o să trec chiar prin mai multe. Dar ştii ce fac? Am două metode de a-i „confrunta” pe bătăuşi: îi ignor [în timp ce ei fac remarci nesimţite asupra mea, eu îmi găsesc de lucru pe telefon sau într-un caiet, ignorându-i] sau mă bag în discuţie cu ei, nebăgând în seamă tot ce spun, şi făcându-le complimente, pe care încerc să le spun cât mai sincer cu putinţa. A doua metodă mă ajuta pe mine să conştientizez că nu sunt la fel ca acele persoane, ca nu sunt un om rău [contrar credinţelor tradiţionale ale majorităţii populaţiei române], şi că întotdeauna caut să fiu bun cu oamenii, să-i sprijin şi să le fiu alături.

Eu am avut incredibilul noroc că viaţa mea [de fapt perspectiva din care o privesc] s-a schimbat în mult mai bine, destul de repede, în doar câteva luni. Dacă vrei să renunţi, aşteaptă! Nu o face încă! Viaţa ta încurcată se va despleti singură. Poate nu mâine, sau peste o lună, sau un an. Dar ţi se va îmbunătăţi. „It’s always darkest before the dawn.” Nu renunţa niciodată la speranţă! Asta poate fi steaua ta pe care o vezi strălucind slab, în depărtare, noaptea, când tu eşti pierdut în abisul minţii tale. Gândeşte pozitiv! Ignore the haters! În fiecare zi gândeşte-te la ce ai putea face ca să evoluezi din toate punctele de vedere, la cum să fii tu o persoană mai bună. Dacă nu-ţi poţi manipula [ador cuvântul ăsta] demonii care îţi apăsa pe circumvoluţiuni, fă-ţi un jurnal, în care să scrii, spre exemplu, toate lucrurile bune care ţi s-au întâmplat într-o zi [e.g. „m-am trezit dimineaţa”, „duduia de la magazin mi-a zâmbit”, „am dat 50 de bani cerşetorului de la colţ” etc.]. Acesta este un „exerciţiu” de restructurare cognitivă. Îţi modifica felul în care priveşti viaţa. Îţi sprijină gândirea pozitivă. Sau de asemenea iţi poţi scrie în jurnal toate fricile tale, ca mai apoi, tot timpul când răsfoieşti jurnalul, să le vezi şi să te confrunţi cu ele, ca într-un final, tot văzându-le şi revăzându-le, să nu mai fie frici, ci mici impedimente ce stau în faţa atingerii păcii interioare. Fac sens? Realizez cât de zen şi chiar fantasmagoric sun, dar chiar ajută. Sau cel puţin funcţionează la mine.

De asemenea, chiar dacă eşti sau nu batjocorit, ori chiar dacă te confrunţi cu anumite probleme sau nu, fii întotdeauna cineva care educă, şi dacă ştii pe cineva care poate nu are mulţi prieteni, fii tu persoana care uneori stă pe lângă acel cineva, şi fă-l să se simtă iubit; fii tu ăla mai mare, mai matur.

Şi motivul pentru care am zis să fac şi eu o poveste cu „It gets better” e că îmi doresc să inspir oamenii. Vreau ca într-o zi cineva să vină la mine şi să-mi zică „Din cauza ta nu am renunţat!”.

P.S. „I believe we do not stay dead long. Find me beneath the Corsican stars where we first kissed. Yours eternally, YouKnowMe”