Scris la Sunday, April 27, 2008 – 6:58 pm | de grid |
N-aş putea spune exact de ce sărbătorile de Paşti mi s-au părut întotdeauna foarte triste… Poate pentru că, spre deosebire de Crăciun, când lumea aşteaptă cu sufletul la gură Naşterea celui ce va să fie The One (Alesul, Mântuitorul) sărbătoarea Învierii este lipsită de lumina unei naşteri adevărate şi pure. Fiecare înviere poartă, înainte de orice altceva, marca unei răstigniri prealabile, spectrul unei morţi anunţate.
Învierea nu te aduce la viaţă, aşa cum se întâmplă prin naştere, ci te împiedică să mori, ceea ce mi se pare un lucru destul de trist având în vedere că nu există viaţă adevărată decât atâta vreme cât putem privi în depărtare, undeva la orizont, spre un semn al sfârşitului. Intensitatea trăirii vieţii e dată tocmai de frica de a nu ne trezi cumva din vis… Căci, la capăt de drum, împlinirea oricărui vis înseamnă totodată moartea acestuia.
Crăciunul e o poartă deschisă spre viaţă, visare şi speranţă. Paştile prevestesc, în schimb, intrarea într-o lume vinovată, a tăcerii depline şi a bucuriilor mute, o lume în care mântuiţi fiind de păcate am fost absolviţi şi de bucuria de a trăi. Lumea “ce va să vie” nu e una paradisiacă în sensul în care am fost obişnuiţi să gândim Paradisul; dimpotrivă, e o lume post-apocaliptică, în care preţul fericirii e oricum prea mare pentru a putea fi vreodată plătit. Lumea de apoi e o lume în care viaţa e trăită pe credit.
Citeste acest articol in intregime »
Introdu adresa ta de e-mail: 
