No menu items!

Suicide= Depression mismanagement

Acelasi autor

Atracţia, între intelectuali şi sportivi

Tensionată atmosferă pe aici, nici nu ştiu cu ce să o compar: cu tunete şi trăsnete, sau cu Primul Război Mondial DarkQ, că tot...

Mândrie sau ruşine – falsa dihotomie

În logică, unele argumente ne frapează prin îngustimea câmpului de alegere pe care îl oferă, şi ne trezim puşi în faţa unei alegeri clare:...
AAndrei
AAndrei
Citesc cat pot, ce pot. Vorbesc rar, dar mult despre temele care "ma baga in priza", dupa cum sper ca se va vedea in articole. Nu ma astept la primire cu flori, ci la critica constructiva.

De când au apărut ştirile de la ora 5, şi diverse site-uri şi studii am observat că numărul de oameni suficient de nefericiţi încât să îşi ia viaţa e îngrijorător. Dacă mai adăugăm presiunea la care se simt supuşi cei ce de-abia au realizat că sunt gay şi ne uităm pe statistici avem tot dreptul să o luăm razna.

Cu toţii am văzut probabil cel puţin o scenă cu o adolescentă disperată după o despărţire care începe să se gândească la Doamna cu Coasa ori, dacă filmul se vrea o comedie, se comportă ca o gaură neagră pentru îngheţată, iar cei din jurul ei mai-mai că o încurajează să continue.

Unul dintre cele mai evidente simptome ale depresiei este neîncrederea, în sine cât şi în restul existenţei, în general, iar răspunsul unui depresiv la multe întrebări este “Nu ştiu!”. Sentimentul de pierdere a căii de urmat, a propriei identităţi, poate fi atât de puternic încât depersonalizarea nu este surprinzătoare, ea uşurând luarea deciziei de suicid.

Depresivul se poate dovedi remarcabil de obtuz vis-a-vis de ce îi spun cunoscuţii/ prietenii/ familia, dar surprinzător de receptiv faţă de un străin. Ei bine, nu putem asemăna această stare cu starea de neştiinţă şi inocenţă a unui copil? Înseamnă că această situaţie te pune în postura de a absorbi cât mai multă cunoaştere astfel încât să (re)înveţi cum funcţionezi ca persoană  şi cum funcţionează restul lumii.

Şi atunci de ce nu auzim mai des povestiri despre cum X a înfrânt depresia  în loc de sinucidere?

Neîncrederea stăpânită este spirit critic. Nesiguranţa aduce fărâmiţarea sensurilor convenţionale ale fostei existenţe. În astfel de condiţii te poţi trezi în faţa unei singure fraze căreia îi poţi găsi tot mai multe sensuri, când poate înainte nici n-ai fi observat-o. Nu este necesar să devii cinic şi să răpeşti setea de viaţă a celorlalţi, dar o urmă de scepticism te poate scuti de alte drame şi te învaţă să judeci de mai multe ori, de fiecare dată din alt punct de vedere.

Dispoziţia este perfectă pentru cărţi dintre cele mai grele de psihologie şi filosofie, când cauţi orice pare că are capacitatea să ordoneze haosul. Depresia e perioada în care gândeşti cel mai mult, nu de la început bine, clar, dar chiar şi căutarea unui ţap ispăşitor, sau întrebările (retorice) ” De ce, Doamne?” arată predispoziţia spre analiză, spre lanţul cauză-efect, spre căutarea unui sens în toate lucrurile din jur, în opoziţie cu uşurinţa cu care altădată ai fi acceptat orice enormitate fără să o filtrezi puţin, pentru simplul fapt că îţi convenea. Fără să vrei formulezi teorii despre “cum” şi “de ce”, dar câte filme, ca să lucrăm în cadru concret, arată cum un depresiv îşi verifică ipotezele triviale sau existenţiale cu o carte la braţ?

Că e comod să “pupi” sticla până o goleşti sau să încremeneşti în prostraţie nu neagă nimeni. Dar de ce e un secret aşa de mare satisfacţia pe care o resimţi când vezi ideile tale ca într-o oglindă în cartea nu ştiu cărui filosof sau revelaţia când ideile lui potrivnice te conving? Cum să nu râzi după ce citeşti o carte de psihologie şi vezi cum functionează oamenii, înţelegând că nu e totul o mare conspiraţie împotriva ta? Să citeşti cum doi fraţi, deşi la distanţă, îşi trimit ajutoare materiale şi mai ales spirituale, uniţi de o istorie familială dură te face şi pe tine frate cu ei, chiar dacă  pe tine altceva te face să suferi. Ideea că nimeni nu te întelege, şi toţi sunt cretini pierde mult din valoare când citeşti teoriile asupra personalităţii şi te recunoşti într-o descriere detaliată a unui necunoscut, şi doar de curiozitate, observând alţi oameni, accepţi că sunt şi ei acolo, descrişi la fel de precis şi de normal, „cretinismul” lor fiind doar o altă viziune asupra lumii, nu o inferioritate.

Pentru artişti depresia e o stare fecundă, de creaţie şi profundă inspiraţie, pentru filosofi înseamnă regândirea sistemului după care trăiesc şi se ghidează, şi nu-ţi trebuie nicio diplomă să te vezi în locul lor, să pui mâna să scrii sau să compui sau să scoţi “Din bube, mucegaiuri şi noroi ” “frumuseţi şi preţuri noi” cum ne îndemna Arghezi. Că n-ai să scoţi Luceafărul v2.0 nu e o problemă, dar că preferi să-ţi manifeşti disperarea ca un uragan poate fi. Dacă ai senzaţia că Dumnezeu ţi-a dat pedepse nu te opreşte  nimic să le proiectezi asupra unui personaj, doar-doar prinzi drag de el şi te gândeşti cum să-l ajuţi, şi odată cu el şi pe tine.

E păcat că trebuie să vânezi biografii, scrisori şi alte forme de memorialistică ce arată punct cu punct cum se ridică efectiv oamenii, iar la TV mai uşor găseşti împlinirea slăbiciunii. Nu pretinde nimeni că există vreo reţetă universal valabilă, dar cu toată dezvoltarea umanităţii, marile drame şi reacţiile generate de ele au rămas cam aceleaşi, iar un punct de vedere diferit de al tău îţi poate oferi şi un contemporan şi unul ce nu mai trăieşte de ani buni. Iar sentimentul că te afli într-o situaţie fără scăpare se diminuează şi înveţi să respecţi pe cei care au făcut marele pas de a accepta că nici ei nici lumea nu sunt perfecţi, alegând să se reconstruiască personal şi lăsând altora comoditatea lamentării.

Declaraţiile bombastice vin la pachet cu depresia şi senzaţia că niciun om de pe faţa pământului nu suferă cum suferi tu nu e nouă. Oamenii funcţionează după comparaţii: nu te mai multumeşte telefonul când vezi vecinul cu S3, dar te simţi superior când vezi pe unul cu vreo „cărămidă”. Şi suferinţa e la fel, sunt unii care nu au ce mânca, unii ce s-au născut într-o ţară în război şi exemple curg gârlă, ochi să fie să le vadă. De cele mai multe ori suferinţa e de jur-împrejur dar nu o vezi decât când faci parte din ea. De câte ori te plângi pentru ce nu ai şi de câte ori zâmbeşti pentru ce ai? Un exemplu de rău general a fost comunismul, de unii simţit, de alţii nici măcar citit, iar ce la noi pretindem că e istorie, în Coreea de Nord e realitatea cotidiană. Simţul proporţiilor trebuie recalibrat, nu zice nimeni că nu suferi, dar ce pentru tine poate fi trecător, pentru alţii e permanent.

Depresia ta mai merită multe lacrimi? Sau meriţi tu să te ridici, să o foloseşti şi să mergi mai departe?

 

2 COMMENTS

  1. Ohoo, depresie, comming out, suicid, pentru asemenea pradă ai nevoie de artilierea grea…
    Depresia , despre care tratezi, atâta vreme cât nu este patologică, e o încercare, pe care omul trebuie să o depășească, iar pentru un tânăr în mod special, să se și maturizeze.
    Dacă este adevărat că depresia, fie și acompaniată de introspecție este relativ obișnuită, nu înseamnă că este altceva decât suferință, o stare de angoasă, de neliniște. Ce se poate naște de aici, este altceva.
    Oare numai prin literatură, prin lecturi psihologice și filozofice poți afla răspunsurile salutare? Gândește-te în ce fel ar putea un om obișnuit, mediocru, să aibă acces la acestea, adică să le înțeleagă. Eu cred că un grup de suport, care vorbește pe limba omului, are șanse de reușită mai mari. Și eu am căutat acest lucru, inclusiv aici; încă mai caut.
    ”Și, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în muguri și-n icoane”. Iată că într-un singur moment de inspirație nu poți să creezi nimic, el trebuie îndelung ”prelucrat”. Mai este nevoie apoi de o serie întreagă de condiții, interioare și exterioare. Mă gândesc apoi la Ceaikovski și nefericirea pe care o trăiește în urma căsătoriei cu A. Miliukova, episod care cateogoric nu l-a ajutat în cariera sa. Și apoi nu este dat chiar orșicui emulația artistică, pentru că ”nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii”.

  2. Interesant. Știu că ăsta nu e chiar un atribut folosit de obicei ca pozitiv, mai degrabă ca neutru, însă reprezintă exact ce gândesc eu.
    Acum, de ce spun asta? E altă mâncare de pește. Nu există nicio modalitate ca eu să îmi expun toate ideile fără să par arogant, și poate chiar aș fi, în condițiile în care sunt mult prea necalificat să vorbesc despre subiecte filosofice, psihologice, psihanalitice, de formare personala și dezvoltare a personalității, de evoluție și reconsiderare, iar lista nu se oprește aici.
    Voi spune totuși câte ceva.
    Într-adevăr, depresia ca formă de pierdere a oricărui scop, a oricărei traiectorii posibile sau preferabile, poate pune în perspectivă totul: sinele, grupul, societatea, lumea, religia. Totul.
    Aș spune chiar că depresia distruge întreg fundamentul existenței cuiva, asta dacă nu cumva ea este urmarea distrugerii acestui fundament. Indiferent de catalizatorul inițial, cele doua, odată pornite, evoluează continuu, aprofundându-se reciproc.
    Cât despre modalități de depășire… sunt altele pentru fiecare. Unii găsesc confortul și împăcarea în psihologie, filosofie, însă, acestea necesită o predispoziție pentru înțelegerea subordonărilor cauzale, dar și o deschidere spre nou, o cultură de bază. Sunt apoi cei care găsesc confortul în religie, cei care reușesc to trick themselves out of a depression, cei care chiar reușesc să depășească acea cauză principală a depresiei ș.a.m.d.
    Doar pentru că motivele pentru care ești în depresie nu par la fel de serioase ca alea altora, asta nu face depresia ta mai puțin serioasă. Totul e subiectiv; așa a fost mereu și, cu siguranță, așa va fi în continuare cât timp omul va exista.
    Să spui cuiva că depresia lui nu e suficient de întemeiată poate fi chiar nepoliticos pentru că, din punctul lui de vedere, nu este deloc adevărat. Da, se poate și mai rău, dar asta nu îl afectează cu nimic.
    Și ținând cont că noi încă nu avem un Trevor Project, ceea ce spune multe, așa că deal with it, în orice mod ți se potrivește ție.(Am folosit persoana a doua ca interlocutor universal. Nu mă adresez nimănui în mod special.)
    Sper că nu am trecut vreo linie. Cam asta ar fi(pe scurt).

Comments are closed.

Vezi si...

Am fost batut de niște țigani din România, ce să fac?

Va cer o parere, eu sunt intr-o tara departe de Romania, in orasul care locuiesc exista un club de gay. De fiecare data cand ma duc acolo intanlesc 6-7 tigani romani, care ori stau in strada aproape de usa clubului ori sunt inauntru. Ei stiu de mine ca sant...

Articole din aceeasi categorie