shadow

Azi am fost cel puţin trei oameni diferiţi. Bine, tot eu – dar, altcumva. Un fel de trinitate, gen Zâna Măseluţă (a se citi Mnezău). Ştiu că ăsta nu-i locu’ în care, în mod normal vii şi-ţi verşi mintea. Aşa că o să încerc să îi dau un înţeles textului care urmează.

De două luni de zile m-am mutat înapoi în oraşul natal, Timişoara. Asta după (aproape) doi ani de Bucureşti suprapuşi cu (aproape) doi ani de relaţie. Îmi cunoaşteţi, probabil, lamentările legate de oraşul din urmă. Ei bine, venit înapoi a trebuit să-mi intru iar într-un rol care încorporează multe personaje.

Primul, evident, a fost rolul de singuratic. Aceeaşi rutină: pierzi pe cineva (nu, n-a murit!), cauţi să umpli golul cu care ai rămas, cont pe Romică, dezgust implacabil dezvoltat într-o săptămână de activitate pe site, renunţat la idee şi împăcat cu singurătatea. Urmează continuarea formării ca om şi realizarea de lucruri, ca mai apoi să vină careva, să ia totul pe tavă şi apoi să renunţe la fel de uşor precum a luat în primă fază. Sau, în alte cazuri, să nu mai fiu eu dispus să ofer.

Urmează cel al omului social. Întâlnit persoane noi, format prietenii care ştiu că or să dureze o viaţă (da Pisi, la tine mă refer). Deschiderea urechilor înspre a auzi poveşti pe care mai apoi le-oi încorpora cumva în cărţile ce urmează să le scriu. Băutul şi fumatul încontinuu prin birturi obscure sau prin garsoniera în care locuiesc singur, la fel de obscură.

Vine rolul cu numărul trei: persoana responsabilă. Cel care încearcă pe cât posibil să-şi facă un renume în domeniu, să ajungă să câştige bani şi să-şi cumpere, cândva, cumva, o casă. O casă a lui din care nimeni nu-l poate scoate afară. Un loc în care, indiferent de ce şi cum, se poate întoarce oricând.

Şi cum împaci rolurile astea? Păi azi, spre exemplu, m-am trezit, am băut pe fugă o cafea ş-am pornit pe bicicletă să fac pe sociabilul. Mi-a ieşit – cred ca mi-am făcut încă un prieten (da Pinky, acu’ de tine vorbesc). Am mers apoi (după două cafele şi două sucuri), la o prietenă unde am făcut pe omul responsabil, care se grăbeşte acasă unde urma să se apuce de lucru. Ceea ce-am şi făcut. Abia spre seară am apucat, timp de câteva minute, să fiu eu însumi, când a venit Pisi în vizită. Rar dai de oameni ca el, pe bune. Învăţaţi să apreciaţi prietenii şi oamenii de calitate din jur – cu ei rămâi.

Ş-acum că se termină seara, începe noaptea şi rămân iar singur, iau în braţe berea, deschid documentul şi continui să lucrez la un roman care o fi ori n-o fi bun de ceva. Adoptarea rolului de singuratic, retragerea în sine şi evaluarea chestiunilor care mă fac să… fiu.

Voi câte roluri adoptaţi? Şi cât timp vă mai rămâne să fiţi voi înşivă?


Alte articole scrise de același autor (Roy Cohn):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Roy Cohn

So come, my friends, be not afraid - we are so lightly here. It is in love that we are made; in love we disappear.

Comments

  1. Adi    

    Pe baza titlului, puteam sa jur ca e vorba de Smog. Dupa ce am citit articolul, trebuie sa intreb: sigur nu e scris de Smog? :)
    Sunt foarte obosit acum sa mai raspund la intrebare, nemaisocotind sila ce mi-o provoaca autoanaliza, faptul ca trebuie sa jucam roluri in societate pentru a razbi si a nu atrage antipatiile unei majoritati mai mult sau mai putin fara viata personala.
    So… i won’t go there.

  2. Pisi    

    Dupa cum am mai vorbit noi, singuratatea nu-i o chestie de viata si de moarte. Omu’ poate duce foarte multe, singuratatea e sac cu pene.

    P.S. Cred ca daca o sa sterg vreodata categoria Una, Alta, o s-o fac numai ca sa nu-ti mai bagi tu articolele in ea. :)

  3. Decadent    

    Poate suntem noi insine in toate rolurile, indiferent de numarul lor. Eu azi am fost omul-invatacel, am aflat despre prioritizare si cuvant. Buna lectie.

  4. Martin    

    Tocmai am ajuns acasă după o zi la universitate în care mi-am zgâit ochii la proposal-uri și am le-am dezbătut până mi-a venit să vomit de la atâta politețe. Mai ales când am văzut că se face ora 23:00 și încă ne certăm pe o mizerie de paragraf, vroiam să îl iau pe onorabilul colaborator cu pumnii de guler și să îi bag paper-ul pe esofag. Daaar… tot ce îmi pot permite acolo este un simplu „This needs to be redone”. Maxim un zâmbet mai ironic, așa.

    Acum că am ajuns în sfârșit între cei patru pereți ai dormitorului propriu, îmi permit să stau în boxeri și maieu, să torn bere în mine și să înjur în gura mare cu prietenii pe Skype până mi-or trece dracii suficient ca să adorm și să o iau mâine de la capăt.

    Genul ăsta de „schizofrenie” pe care îl descrii… mă ține în viață!

  5. itsfriday    

    Ma simt singur?! I se poate intampla oricui. Sunt singuratic?! E un pic diferit.

    Eu cred ca orice om singuratic isi da seama foarte usor de incapacitatea sa de a se prezenta lumii in Varianta *Delluxe* – social/responsabil/prietenos  – dupa mine este aproape imposibil – te impiedici in cuvinte, gesturi, decizii … din fericire mai exista si oamenii care accepta si incearca sa-i inteleaga si pe ei – „singuraticii” :-)

  6. cristymaykei    

    Cand ai un Pisi pe langa tine mai poti simtii … singuratatea?

    Numai cand mi-l imaginez pe Pissi in bratele tale Roy ma apuca o criza isterica de ras.

    Ma frumosilor nu mi-o luati in nume de rau dar atat m-a amuzat cuvantul asta Pissi in contextul dat,  ca e pentru prima ora dupa destul de mult timp cand rad.

    Si…  la naiba, rad de unu singur, dar e bine ca sunt singur,  ca-i unu isteric de reglare a nervilor nervosi.

    hahahhahhahhahhhhahhhaaaaaaaaa, kiss Pisi, kiss Roy!

  7. grid    

    Om fi noi o țâră schizoizi din fabricație, da’ nu-i bai. Ba îndrăznesc chiar a zice că alcătuirea asta a noastră e un mecanism de adaptare care-i foarte folositor, atâta vreme cât încă funcționează. Numa’ atunci când fiecare din personalitățile astea de conjunctură începe să trăiască de capul ei, nevrând să mai știe nimic de toate cealalte, situația se complică și începe să devină o problemă. Dacă fiecare personagiu își știe locul pe hartă, e-n regulă. Avem mult de învățat de la cameleon, de pildă. Cum reușește o biată șopârlă să nimerească exact culoarea pe care trebuie s-o adopte, fără ca asta să-i provoace dureri de cap?

    Sigur, o anumită dificultate de integrare a tuturor vocilor prin care un individ se exprimă e de așteptat, pentru că adaptarea la mediu presupune un oarecare stres, dar punerea lor de acord cu vocea „regizorului” din off reprezintă, zic, un semn de sănătate. Faptul că încă există în noi un permanent loc de întoarcere, un acasă la care să revenim e un privilegiu pe care schizofrenicii adevărați nu-l au. Coerența lumii lor interioare (singura lume pe care o cunosc și căreia i se supun) e lipsită de consistența realității. Singurătatea lor este una în care ei nu se pot regăsi, deși o cunosc foarte bine.

    Poate că suntem fragili, excesiv de vulnerabili uneori, dar asta este esența vieții. Suflarea care ne poate oricând doborî este totodată cea care ne ține în viață. Totul e să știm să plutim și să nu ne zbatem ca și cum ne-am îneca. Dacă am învățat să ne asumăm până și identități virtuale, a căror lipsă de substanță e bine cunoscută, e pentru că oricum nu acordăm prea mult credit identităților din lumea reală. Vrem mereu să fim puțin mai altfel, să evadăm măcar o clipă din prizonieratul unei identități prea stricte. Așadar, mutatis mutandis , menirea noastră e să ne recunoaștem în fiecare din identitățile pe care, la un moment sau altul, ni le asumăm. Singurătatea în care ne regăsim nu este cea a unei identități anume, ci se află în spațiul liber dintre ele – teritoriu în care circulăm fără restricții și în care ne simțim cel mai bine.

    😎

  8. RobertG    

    @cristymaykei, si eu am ras. Pe bune. :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *