M-am decis sa relatez povestea relației mele deoarece am nevoie de (încă) o părere.
Sunt la prima relație. Prima relație adevărată deoarece efemera “relație” ce am avut-o la distanta în adolescenta nu o pot considera o relație. Aceasta prima relație adevărată are are deja peste un an vechime. Învăț multe. Este mult de lucru.
Relația e adevărată în sensul ca eu și cu iubitul meu ducem o viata de cuplu . Locuim împreună, facem totul împreună, avem planuri de viitor.
Am ajuns la stadiul în care trebuie sa ma descurc cu infidelitatea.Infidelitate din partea iubitului. Infidelitate constanta. Inca nu am discutat despre asta. Situația e mai complicata. Sunt mai confuz decât sunt trădat. De aceea caut o logica.
Fiind la prima relație , nu știu ce sa cred. Simțul meu moral e oarecum afectat și nu pot judeca chiar obiectiv situația. De aceea și nevoia altor păreri. Inca am nevoie și de alte păreri deoarece …părerile sunt împărțite. Ar trebui sa ma revolt contra faptului ca iubitul meu îmi este infidel sau nu prea?
Privind obiectiv, răspunsul e cam clar. Dar pentru a da un răspuns cât mai relevant e bine sa te pui în situația despre care vrei sa-ti dai cu părerea.
Cineva mi-a spus ca ar trebui sa privesc infidelitatea ca o normalitate, sa separ partea sexuala de cea emoțională. O normalitate mai ales in rândul cuplurilor gay. Sa privesc ca un dar faptul ca iubitul meu a ales sa aibă cu mine și nu cu alții o viata de cuplu.
Cat de normala/ frecventa e infidelitatea in cupluri? Schimba frecventa infidelității modul ei de abordare?
Poți separa partea emoțională de cea sexuala?
Sunt egoist ca-l doresc doar pentru mine, deși nu pot sa-i ofer tot ce vrea?
As dori păreri personale. Strict ce simțiți, ce ați face.
Ipoteze de luat in calcul: 1. partenerul nu v-a dat motive sa va facă sa credeți ca nu va mai iubește. 2. Nutriți sentimente pentru partener mai puternice decât cele de trădare.
Gândește-te foarte bine la ce înseamnă „infidelitate” pentru tine. Dacă ai crescut cu telenovelele mamei, probabil că indifelitate înseamnă pentru tine, în primul rând, să întreții raporturi sexuale cu alte persoane decât cea căreia îi pretinzi fidelitatea. Asta gândesc cei mai mulți tipi gay și de-asta se destramă aproape toate relațiile.
Dacă ai impresia că potențialul tău iubit n-o aibă vreun random encounter cât timp ești cu el, sau, mai mult, că n-o să-și dorească vreo partidă cu altcineva la un moment dat, te înșeli (pun intended) amarnic. Sau, în fine, șansele să te înșeli sunt undeva între 99 și 100%.
Treaba cu infidelitatea avea sau are mai mult sens la heterosexuali, care se pot trezi cu urmași nedoriți în urma infidelității, care se confruntă cu un stigmat mai puternic al înșelatului, etc.
Dacă fidelitate înseamnă pentru tine să fie alături de tine în marea parte a timpului său liber, să se întoarcă la tine după ce și-a satisfăcut vreo poftă vremelnică cu altcineva, să-și dorească un viitor împreună cu tine, să vă respectați reciproc, atunci ai șanse mai mari să poți trece neafectat peste unele lucruri care n-o să-ți placă și care apar în orice relație. Și nu trebuie să fie întotdeauna așa cum vrei tu să fie. Nu doar ceea ce vrei tu este important.
Părerea mea este că regretele sunt nașpa. Nu există un singur mod de a trăi, un singur mod de a avea o relație. Să spui că „într-o relație trebuie să fii x, y și z” este greșit. Fiecare relație e diferită.
Natura relației în cauză este foarte important să fie corect stabilită. Dacă ați decis să fiți mongami – iar pe parcurs acest status nu se schimbă de comun acord – îndată ce unul dintre voi încalcă barierele relației, încrederea este încălcată. Din nou, fiecare persoană trebuie să decidă cum reacționează în această situație, pentru că suntem cu toții diferiți.
Din punctul MEU de vedere, o persoană în care nu ai încredere trebuie îndepărtată. Pentru că altfel nu va învăța – nu are cum. Dacă în momentul în care ai încheiat relația cu el, vezi încercări reale din partea lui de a repara lucrurile, cred că mai încape loc de o șansă. Altfel, doar îți confirmă că de fapt nu însemnai nimic pentru el. Dacă e prea mândru ca să își ceară scuze, din nou îți semnalează ceva.
În comment-ul dinaintea mea scrie că nu doar ceea ce vrei tu este important. Eu propun să te gândești cât de importantă este fericirea TA pentru tine, și apoi să acționezi.
Dacă tu VREI o relație monogamă, LUPTĂ pentru asta. Găsește pe cineva care e cât mai compatibil cu tine. Compatibilitatea totală este extrem de rară sau imposibilă, dar trebuie să tinzi spre ea. Cât timp vor exista frustrări într-o relație, aceasta nu va fi sănătoasă.
Ca și o concluzie, stabilește-ți clar în minte ce înseamnă o relație pentru tine, iar apoi găsește-o. Fie că se află în persoana actuală, fie peste 10 ani după alte câteva relații în cineva total diferit, fericirea ta
E adevărat că iubirea nu poate fi redusă la absența infidelității, însă tot atât de adevărat este că apariția derapajelor carnale pune sub semnul întrebării existența unor sentimente autentice de dragoste. Una e să intri într-o relație cu un cuceritor de profesie și să-l câștigi încet-încet de partea ta pe cel de lângă tine și alta e să fii într-o relație în care escapadele extra-conjugale se înmulțesc pe zi ce trece și par a nu se mai sfârși…
Eu nu sunt de acord cu ideea că infidelitatea cântărește mai greu în cazul unui cuplu heterosexual, din pricină că acolo există riscul concepției nedorite. E adevărat totuși că într-un cuplu gay există șanse mai mari de a trece cu bine peste un episod de infidelitate, dar nu pentru că acesta ne-ar răni mai puțin, ci pentru că statutul social al unui cuplu gay nu este deloc bine definit și, prin urmare, nici încălcarea lui nu are consecințe prea serioase.
Privind problema infidelității dintr-o perspectivă generală, pur umană, putem spune că a fi înșelat din punct de vedere fizic este condiția necesară și suficientă pentru zdruncinarea încrederii în partener. Chiar presupunând că niciuna dintre escapadele amoroase extra-conjugale nu îți vor fi ascunse (cu toate că în astfel de condiții detaliile revelate ar fi oricum prea greu de suportat), tot vor rămâne destule motive de îngrijorare. Odată ce corpul fizic al partenerului e pus la dispoziția altcuiva, oricâte asigurări și dovezi de iubire ți-ar mai furniza acesta post factum, tot nu vei avea acces la intimitatea relației paralele nou-create.
Există o amprentă biologică de neșters a oricărei interacțiuni fizice dintre două corpuri vii, mai ales în cazul interacțiunii sexuale, care e prototipul interacțiunii totale, de maximă amplitudine și intensitate. Repercusiunile sunt în acest caz reciproce, cu viză asupra corpului ambilor parteneri, întrucât interacțiunea biologică strânsă e un fenomen complex: fizico-chimic, imunitar, infecțios etc., de unde și riscurile pentru sănătate.
Trebuie știut că nu toate bolile cu transmitere sexuală sunt oprite de prezervativ: simplul contact cu pielea, cu saliva, cu aerul respirat de altă persoană, sau chiar și numai cu mediul de viață al acesteia reprezintă un risc: infestare cu paraziți externi (ciuperci, acarieni, insecte), cu paraziți interni (protozoare sau viermi intestinali), contaminare cu virusuri sau microbi pe cale aeriană (între care bacilul tuberculozei e de temut, dar și virozele obișnuite), infectare pe calea pielii sau mucoaselor expuse cu virusuri extrem de contagioase și greu sau imposibil de tratat (virusul herpetic, virusul papiloma, virusurile hepatitice B, C si D), ca să nu mai vorbim de spectrul sifilisului și gonoreei, care sunt într-atât de contagioase că numai prin îmbrăcarea întregului corp în prezervativ le-ai putea ține la distanță…
Cu fiecare astfel de episod petrecut, partenerul îți devine tot mai străin. Cel mai dureros e, atunci, faptul că te regăsești pe zi ce trece tot mai… exclus din universul dorințelor lui, iar la secretele și nevoile sale nu mai ai acces. Ajungi astfel să-ți împarți viața cu un om pe care-l cunoști foarte bine, dar la care – paradoxal – nu mai poți ajunge oricât te-ai strădui.
Părerea mea e că dacă nu există fundamentul fizic (și, implicit, cel metafizic) al relației, tot eșafodajul rațional și emoțional creat între voi nu va avea stabilitatea necesară unui lung parcurs. Este extrem de frustrant să fii îndrăgostit de colegul de cameră, cu atât mai mult cu cât acesta îți devine și cel mai bun prieten. Iubirea implică o răsturnare a ierarhiilor – poți iubi pe cineva care ți se pune la dispoziție cu totul, chiar dacă nu-l înțelegi deloc; e însă imposibil să iubești o persoană a cărei viață îți e cunoscută în detaliu (chiar la nivel emoțional) dar la care nu poți ajunge niciodată suficient din cauză că fizic îți devine, pe zi ce trece, tot mai străină.
😎
Am trecut prin ceva similar si nu am putut trai cu gandul ca poate prefera pe altcineva in timp ce imi spunea ca ma iubeste. Dupa ce mi-am pierdut increderea in el, mi-am pierdut increderea in mine. A fost cumplit si mi-a luat mai bine de doi ani pana am reusit sa ma mai indragostesc de cineva.
Eu daca as fi in locul tau as renunta la el. E clar ca nu esti ceea ce cauta din moment ce cauta in alta parte. Mai devreme sau mai tarziu tot la suferinta ajungi.
@Grid: Sunt de acord cu tine că șansele de a trece peste infidelitate sunt mai mari în cazul cuplurilor de bărbați din cauza inexistenței unui statut social. Pe o parte este foarte dureros este să nu ai cu cine să vorbești despre nemulțumirile tale în viața de cuplu – majoritatea homosexualilor nu pot discuta asta cu părinții sau rudele apropiate, așa cum o fac heterosexualii – pe de altă parte o relație care este în umbră suferă mai puțin de pe urma normelor/cutumelor sociale, învechite sau nu. Spun „suferă mai puțin” în loc de „nu suferă” pentru că este aproape imposibil ca măcar unul dintre parteneri să nu aibă un bagaj cultural care să modeleze relația după niște forme fără fond. Eu, de exemplu, știu din mediul unde am crescut că infidelitate poate să însemne și faptul că un coleg de serviciu te apelează cu prenumele tău, nu cu „doamnă X”.
Sunt de acord cu conceptul de amprentă biologică pe care l-ai descris și mi se pare unul dintre motivele întemeiate pentru care cineva și-ar putea dori o relație strict monogamă. Nu sunt de acord, însă, cu paragrafele pe care le-ai scris apoi. Raporturile sexuale extra-conjugale nu rezultă neapărat într-o excludere a celuilalt din universul dorințelor tale. Nu susțin nici contrariul, spun doar că nu aș face astfel de generalizări. De altfel, nici lipsa raporturilor sexuale extra-conjugale nu poate garanta incluziunea partenerului în universul de care vorbeai, monotonia poate apărea – iar pe asta cum s-o mai vindeci fără ca cineva să sufere?
@Vlad: Spui că este clar că autorul articolului nu este ceea ce caută partenerul său din moment ce acesta caută [n.r. plăcere] în altă parte. Nu este exclus să ai dreptate. Însă ce caută partenerul lui Dorian într-o relație cu acesta? Mai devreme sau mai târziu o să sufere, într-adevăr, însă această suferință are mai multe forme:
Fie un ciclu de despărțiri, îndrăgostiri, despărțiri, ș.a.m.d., pentru că, să fim sinceri cu noi înșine, putem prezice că tot asta urmează – fie o perioadă dureroasă în care încearcă să-l înțeleagă pe partenerul lui în pofida propriilor idei despre o relație, urmată de o perioadă de incertitudine. Îmi pare rău, dar nu avem repede în această privință. Nu pot să spun că este posibil să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți pentru că nu avem precedente, iar asta nu este neapărat din cauza iubiților din epocile trecute, ci din cauza condițiilor viciate în care au trebuit să-și ducă existența.
Eu în toată povestea asta mă identific mai degrabă cu prietenul lui Dorian. Nu știu dacă el gândește la fel ca mine, dar eu aș recompensa un sacrificiu precum renunțarea la ideile personale despre monogamie ale partenerului prin loialitate, în felul meu non-monogam.
Nu știu dacă sentimentul de excludere din universul dorințelor partenerului e cauza sau consecința relațiilor pasagere petrecute în afara cuplului, dar în orice caz cred că aventurile extra-conjugale tind să agraveze lipsa de încredere dintre parteneri.
Nu contest faptul că și o relație plată, monotonă e greu de îndurat chiar în lipsa motivelor de neîncredere în cuplu, dar asta se datorează probabil unei nepotriviri între parteneri care oricum nu are remediu. Motivele din care doi oameni aleg să-și fie alături la bine și la greu sunt variate, iar uneori asta se întâmplă doar din pragmatism și nu din pasiune. Părerea mea, în același sens cu cea expusă anterior e că dacă nu există o atracție fizică inițială reciprocă și solidă (neîntâmplătoare, ca expresie a unui fundament metafizic comun), atunci sunt șanse mici ca o oarecare satisfacție sexuală să apară totuși mai apoi, pe parcursul relației.
Sunt, evident, multe variabile ce pot interveni, întrucât un act sexual în sine nu exprimă în mod necesar o atracție reală – există multe cazuri în care sexul e rezultatul unui calcul mental (în vederea unui rezultat anume) sau efectul unei proiecții inconștiente a dorinței asupra partenerului (caz în care atracția e doar simulată sau imaginată), după cum e la fel de posibil ca actul sexual să fie complet lipsit de semnificație erotică (o simplă descărcare de moment, în care partenerul are doar rol de obiect). Există pe de altă parte și situația sexului “altruist”, în care cineva își dorește să ofere partenerului satisfacție sexuală din motive independente de existența vreunei atracții reale – inclusiv cazuri în care însuși partenerul înșelat e cel care inițiază aventurile celuilalt, oferindu-i acestuia pe tavă ocazia unor partide de divertisment sexual în afara cuplului. Altruismul sexual e uneori urmat de regrete și suferință, dar alteori e dezinteresat și indiferent (funcție de motivație, de rezultat etc.).
Presupunând că știm exact ce înseamnă “cuplu” (respectiv, care ar fi momentul de la care putem începe să considerăm o relație ca fiind “stabilă”), putem clasifica raporturile sexuale întâmplătoare în două mari categorii: fie sunt un mod de condimentare a insatisfacției (nu neapărat sexuale!) resimțite în cuplu, fie sunt o cale (calculată) de a evita degradarea relației în timp și de a o construi după un tipar social modern, orientat în general spre succes personal și vizibilitate. Aceasta din urmă e o cale prost aleasă, după părerea mea, izvorând poate din rațiuni imaginate pe termen lung – teama de destrămare a relației în timp (sub amenințarea instalării monotoniei), ori frica de implicare emoțională prea intensă (cu păstrarea în consecință a unei libertăți relative a partenerilor, conferind însă un fals sentiment de siguranță).
Prin urmare sunt de acord că generalizările pe această temă nu își prea au locul, dat fiind spectrul imens al situațiilor particulare de viață, dar putem încerca o sistematizare a haosului doar cu titlu de orientare, fără a emite pretenții de adevăr. Fiecare își poate analiza propria experiență de cuplu și motivația reală ce îl animă să aleagă o cale sau alta, acceptând sau refuzând infidelitățile partenerului.
😎
Faza asta cu “te iubesc, dar vreau sa avem o relatie deschisa” e un bullshit. Am trecut prin asta, crede-ma o sa aduni atat de multe frustrari incat la un moment dat te vor coplesi.
E normal ca la 20 si ceva de ani sa vrei sa experimentezi, nu e nimic rau in asta atata vreme cat o faci cu cap. Dar daca vrei cu adevarat o relatie, trebuie sa va stabiliti niste limite. Eu sunt cu partenerul meu de mai bine de 3 ani, niciunul nu avem conturi pe grindr, romeo, scruff, etc.. si lucrurile merg bine. Nu sunt absurd, ma gandesc ca la un moment dat oricare dintre noi poate avea o experienta in afara relatiei. Dar nu facem din asta un scop in sine.