shadow

11017683_843460039042258_3187507003719285304_n

„Dificultatea vieții (sociale) nu constă în conviețuirea cu cei din jur, ci în înțelegerea acestora.” Așa sună cea mai la îndemână idee care mi-a rămas în minte după parcurgerea unuia dintre eseurile semnate de portughezul José Saramago – un om de geniu, cu o luciditate ieșită din comun și o capacitate de înțelegere a mecanismelor sociale de-a dreptul cutremurătoare. Fiind cunoscut pentru îndrăzneala și duritatea cu care încerca să facă lumină în problematica individului în raport cu societatea și inter-relaționările dintre oameni în diverse circumstanțe, Saramago mi-a aprins fitilul prin cuvintele așternute pe hârtie. El mărturisea lumii, indirect, prin scrierile sale, că adevărata înțelegere a omului ca ființă socială nu poate fi atinsă pe deplin în condiții „normale”, acea latură ținută sub lacăte de majoritatea dintre noi ieșind la suprafață doar în situații excepționale; poate de-asta a ales să-și chinuie atât de tare personajele, fiind conștient că doar moartea (sau lipsa ei), orbirea, amplele conflicte sociale îl pot ajuta să ajungă la un nivel de înțelegere profundă a felului în care funcționăm unii față de alții și unii cu alții. Pentru el dezumanizarea însemna adevărata cunoaștere.

Noi, cei mai puțin atinși de genialitate, oamenii de rând, indivizii care (probabil) nu ne vom dedica viețile construirii castelelor de nisip în mințile noastre de dragul cunoașterii firii umane, noi cei de toate zilele, cred că putem învăța câte ceva de la Saramago. Sper să nu întâlnim calamități care să ne facă să descoperim forțat natura umană, însă un pic de meditație și încercare de descurcare a ațelor în care ne aruncăm zi de zi este de ajutor. Trăim într-o perioadă în care viața se desfășoară preponderent în ritmurile tehnologiei și științei, prinși într-un vârtej al timpului care se scurge parcă prea repede. Nu mai avem timp să-i cunoaștem și să-i înțelegem pe deplin pe cei care ne înconjoară; nu mai avem nici răbdare. (Poate aceasta să fie și una dintre cauzele homofobiei și intoleranței.) Nu vom trăi într-una dintre lumile fără de moarte sau luciditate ale lui Saramago, dar cred că fiecare dintre noi își poate rezerva seara, înainte de culcare, cinci-zece minute de meditație asupra întâmplărilor din ziua care tocmai a trecut; o scurtă trecere în revistă ajută. Pe încercate! Lucrurile bine înțelese și procesate sunt bune.

preto_branco_foto_jose_saramago_4Binecunoscutul Oscar Wilde scria, în scrisoarea-eseu dedicată iubitului său, Lord Alfred Douglas, cel care l-a adus la sapă de lemn, astfel: „Superficialitatea este viciul suprem. Ceea ce este înțeles e bun.” Același Wilde, referindu-se la inter-relaționarea umană, considera părăsirea Eului – în sensul de pierdere a propriei viziuni despre sine, în favoarea conformării la nivelul cerințelor societății, ca fiind unul dintre cele mai grotești lucruri dintre câte se pot întâmpla individului, în plan social, desigur. Așadar, dacă Saramago condamnă superficialitatea manifestată spre exterior, Wilde abordează aplicarea acesteia în modelarea interiorului, însă ideile celor două minți de geniu mi se par a fi într-o continuitate reciprocă. Amândoi militau pentru adevărata înțelegere și expresie/cunoaștere a sinelui, lucru care mi se pare a fi din ce în ce mai greu de dus la capăt în contextul actual.

Noi, persoanele de orientare sexuală diferită, alta decât cea hetero, dar și ceilalți, cei care refuză să se conformeze „normalității” în orice alt fel, suntem probabil cei mai încercați atunci când vine vorba de găsirea acestui echilibru între cunoașterea exteriorului și interiorului. Acceptarea și cunoașterea sinelui e problematică pentru majoritatea dintre noi, chinuitoare și dătătoare de insomnii; poate că e și un avantaj pentru noi, de care ne-am putea folosi. Ne cunoaștem mai bine (sau ar trebui) decât o fac ceilalți; să fim sinceri, real talk, nu cred că omul „normal” (știți la ce mă refer) și-a pus sute de întrebări filosofice, toate începând cu „De ce eu nu … ? De ce mi se întâmplă tocmai mie să … ?” Amintiți-vă: „Superficialitatea este viciul suprem!” Începem să ne trăim viețile prin ferestre electronice, arătându-le celorlalți numai ceea ce vrem să fie știut despre noi și primind la schimb același lucru. Cunoștințele tehnologice ne-au lărgit orizonturile, ne-au oferit acces la informație, dar ne-au făcut mai flegmatici, mai închiși într-o proprie cochilie „perfectă” pe care ne-o construim în jur și prin care arareori îi lăsăm pe ceilalți să ne privească cu adevărat. Viața în 2015 ne face să ne mințim pe noi așa încât atunci când ne e pusă câte o oglindă în față, mai că ne speriem de propria persoană. Riscăm să nu ne recunoaștem, atât de hidoși devenim unii dintre noi atunci când ne scufundăm în superficialitate.

Orbirea și superficialitatea sunt groaznice, de evitat, nu aduc lucruri bune pe termen lung. Cunoașterea sinelui și a celor cu care alegem să ne înconjurăm, în schimb, aduce beneficii din plin.


Alte articole scrise de același autor (Henderson):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Henderson

22, student. Fantezist. Golden heart & rotten soul. My head is an animal.

Comments

  1. FireMan    

    Sunt de părere că cea mai mare dramă a omenirii, la ora actuală, nu este minciuna, ci teama de a privi cu onestitate către noi înșine. Minciuna nu este decât o altă fațetă a adevărului. În fapt, nici nu cred că există decât adevărul, sub fel de fel de măști. Însă lipsa curajului (frica) de a privi către ele, acela aduce cu sine și superficialitatea și separația, excluderea sinelui din ecuația totului.
    Odată ce individul privește către exterior fără conștientizarea sinelui, separându-se astfel, de cel apropiat, de grup sau de societate, devine critic violent al urâțeniilor pe care ceilalți i le oglindesc, căci nu poți recunoaște demonii pe care nu îi cunoști deja.
    Nici orbirea nu este atât de periculoasă, pentru că orbul dezvoltă simțurile complementare în nevoia sa de a cunoaște.
    Din păcate, „evoluția” tehnologică și ideologică a societății este parcă îndreptată, aș spune înadins, exact către accentuarea separării, a individualității, a excluderii și împărțirii în celule cât mai mici a întregului (care poate fi astfel mult mai vulnerabil în fața controlului).
    Oglinzile umane reproduc mult mai fidel imaginea privitorului, pe când mediul virtual adaugă un filtru murdar între comunicanți, ce voalează brutal imaginea pe ambele părți.
    Un om care nu se recunoaște în criticile sale este atras constant de ținta acestora, ca și cum Adevărul l-ar ține prizonier până la aflarea curajului. Iar lipsa curajului este frică – frici pe care le acceptăm dinspre surse exterioare, în mod inconștient, automat, fără să le putem diseca rațional, pe parcursul dezvoltării intelectului (frici arhetipale?). Ura este doar iubirea mascată de frică. Homofobia este o frică, o spune chiar etimologia – frica (de iubire față) de persoane de același sex.
    Consider că societatea nu va putea evolua decât atunci când se va privi ca pe un tot indivizibil.
    Mi-aș dori să scrii mai des.

  2. grid    

    Înțelegerea Celuilalt e întotdeauna o aventură. Pericolul cel mai mare, cred eu, e să ajungi să crezi că l-ai înțeles. Asta nu înseamnă să nu încerci să înțelegi, sau să nu ai măcar deschiderea spre o înțelegere reală a Celuilalt, ci revine la a spune că încrederea este limita la care trebuie să se oprească înțelegerea.

    În ultimă instanță, Celălalt este întotdeauna de necuprins. Dacă există bunăvoință, ne putem apropia oricât de mult de el, dar niciodată suficient pentru a-l înțelege pe de-a-ntregul. Există o limită a ființei peste care nu se poate trece și căreia trebuie să-i plătim un tribut de încredere.

    De aceea, probabil, trădarea este meteahna umană cea mai detestată dintre toate câte există, pentru că e o investiție făcută în Celălalt care nu numai că nu aduce niciun beneficiu în privința apropierii, dar se întoarce împotriva celui care s-a încrezut în aproapele său, renunțând la privilegiul de a-l mai înțelege.

    Trăim într-o eră în care rolul lui Toma Necredinciosul ne prinde pe fiecare dintre noi. Avem nevoie de dovezi palpabile, sau măcar de o justificare rațională a celor ce ni se întâmplă. Am trecut de la credința oarbă a religiei secolelor trecute la neîncredere ca profesiune de credință. E o formă de orbire programată, cerută aproape ca o garanție de onestitate. A fi încrezător e azi un risc prea mare pentru a mai putea fi asumat și, paradoxal poate, cine nu se poate încrede în Celălalt devine el însuși un… încrezut.

    Există însă și o limită a încrederii în oameni. Încrederea oarbă e o prostie și o nesăbuință, mai nesănătoasă chiar decât neîncrederea, motivul fiind interesul care determină această predare cu arme și bagaje în mâinile Celuilalt. Atunci când vrem ceva anume, tindem să și închidem ochii la consecințe.

    Alternativa unei încrederi reciproce autentice (aceasta putând servi și drept o definiție ad-hoc a iubirii) se constituie într-o formă de înțelegere empatică mai mult decât o înțelegere rațională, întrucât empatia exclude calculul și interesul din ecuația unei relații interumane.

    Cred că orbirea modernă nu e lipsită de fundament, căci există din ce în ce mai multe lucruri orbitoare în jurul nostru, lucruri după care tânjim, care ne iau ochii și mințile și după care suntem în stare să mărșăluim orbește. Aceasta este însă o formă de orbire selectivă, căci închidem ochii numai atunci când ceea ce vedem ne încurcă sau ne sporește socotelile.

    Vederea nu e doar un avantaj, ci și o limitare, pentru că orice senzație foarte puternică tinde să devină autosuficientă. A-ți crede simțurilor e sănătos, dar a te încrede în ele e deja prea mult. Aici intervine Celălalt, care începe exact acolo unde percepția mea despre El se sfârșește. Abia având încredere în semeni începem să înțelegem adâncimea relației pe care fiecare din noi o are cu el însuși, anume că nimeni nu își este sieși suficient. Oricât ar fi de tentant să credem asta, omul nu este propria-și creație, iar Ființa trece dincolo de granița ființării.

    😎

  3. cristymaykei    

    Henderson, frumos subiect și cu adânci trimiteri către înțelegerea omului luat individual, dar în același timp și ca om parte a societății, poate de aceea au lăsat comentarii doi din greii DarkQ-ului. Sunt sigur că cei doi au găsit postul foarte interesant și pe potriva capacităților lor intelectuale, pentru că este un subiect ce se poate analiza și dezbate mult dincolo de superficialitatea și aparențele de care uzează fiecare om în viața de zi cu zi.

    Aș putea discuta pe acest subiect, mult, este și pe placul meu, este un subiect care stimulează orgasmul intelectual, orgasm intelectual care nu a mai fost prezent de mult timp aici pe DarkQ, dar nu mai am disponibilitatea sufletească de-a diseca subiectul și mă voi rezuma doar la ceea ce consider eu că este cauza schimbărilor de comportament al omului actual modern concomitent cu cea a societății în care trăim.

    – Omul a înlocuit sacrul cu tehnologia!

  4. Henderson    

    Mă bucur pentru feed-back-ul pozitiv și, mai presus, pentru schimbul de idei asupra acestei teme; voi reveni cu articole asemănătoare atunci când voi considera că am ceva de spus, ceva care să merite atenția comunității.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *