Nu pot trece cu vederea acest lucru: simt cert că înnebunesc din nou. Totul a început zilele trecute, când, printre nisipurile calde ale țărmului și intoxicat de mirosul acvatic al mării, am simțit fericirea ofilindu-se în mine. Da, când toți din jurul meu sunt numai zâmbete, eu mă prăbușesc. Acest cuvânt caraghios – ‘fericire’, a fost mereu ținut departe de ochii mei; am o percepție neasemuită asupra acestui concept, îl consider a fi efemer, arareori mă surprind fiind fericit în prezent, iar de cele mai multe ori îmi găsesc fericirea în momente ale trecutului, nostalgizate și îmbrăcate într-o miere despre care nu pot spune că a existat sau nu. Dacă fericirea mi s-a arătat mereu ca un concept trecător, de care nu pot fi sigur, în schimb depresia, întunericul, umbrele din mintea mea, lucrurile acestea s-au întors mereu, într-un fel au altul. Mi-e greu, oamenii cărora am încercat să le explic nu au înțeles, au crezut că am o ‘pasă proastă’, că totul va trece dacă voi băga în mine ciocolată. Nici discuțiile avute stând în fotoliul îmbrăcat în catifea n-au ajutat; nici lucrurile prescrise de partenera mea de conversație. Nimic. N-au reușit decât să dilueze anumite trăiri, să le întârzie, dar nu le-au minimizat, nici pe departe.
Sunt făcut din aluatul acesta nemernic, menit să fiarbă veșnic în propriile (dez)iluzii, capricii, suferințe și nefericiri. Recent mi-am format o teorie cum că unii oameni au ceva întunecat în ei, ceva care atunci când e declanșat nu mai poate fi șters sau ascuns sub preș, ceva care se reactivează în valuri și te macină. Nu vorbesc despre o patologie propriu-zisă (dar nici nu spun că n-ar putea evolua spre așa ceva), ci vorbesc despre o predispoziție spre stări depresive, spre melancolie. Teoriile mele sunt destul de sumbre, cum că stările astea devin din ce în ce mai aprigi cu fiecare reapariție. Dar ăsta nu-i decât un dans cu umbrele prin întuneric, nu putem ști … fiecare funcționează într-un mod diferit, poate pentru unii există ‘salvare’. Mă uit la mine în perioadele de ‘nebunie’ și nu mă recunosc; parcă mă scufund din ce în ce mai tare spre fundul unui ocean pe care-l simt apăsând asupra mea, iar ocazional mai găsesc puterea de a ieși la suprafață pentru scurte momente de respiro.
În momentele ‘bune’ funcționez aproape ca orice alt om; adeseori cad în visare, dar totul e ok. A avea o viață interioară atât de bogată și de complexă atrage după sine, din păcate, perioadele de cădere. Dezamăgiri legate de disonanțele dintre lumea reală și cea din mintea mea, urmate de refugieri într-unul dintre castelele dărâmate pe care le-am creat în capul meu. Neputința de a vorbi, neputința de a mânca, de a face lucruri banale, neputința de a fi; da, acel banal ‘a fi’, devine absurd în acele clipe nefaste. Tinzi să crezi că nu ai fost și nu vei fi niciodată fericit, că cele mai cumplite dintre trăiri sunt ceea ce definesc viața. Îți vine să plângi pentru tine, dar nu ai lacrimi; așa că suferi în tăcere, devine greu și să mai respiri, pentru că aerul pe care-l bagi în plămâni aduce viață, iar viața e o suferință.
A trăi în suferință, ăsta nu-i un lucru pe care mi l-am dorit vreodată; nu cred cineva și-ar putea dori așa ceva. Nu pot alege să fiu optimist și să privesc pozitiv viitorul; am încercat, dar mereu și mereu, câteodată în cele mai tâmpite dintre situații, melancolia și suferința au revenit. Aș putea lua cina cu El la Paris, sub lumina turnului Eiffel, cu Patricia Kaas cântându-ne numai nouă … și tot ar exista probabilitatea ca ceva să se rupă în mine și să mă prăbușesc înăuntru. După cum spunea Cioran, am început să mă ‘plictisesc de propria suferință’, simt că mă sufocă. Dacă asta e tot ceea ce poate percepe mintea mea, dacă așa văd eu ‘realul’, atunci nu cred voi mai putea lupta prea mult. În ultima vreme depresia mea a căpătat manifestări clinice: încep să-mi tremure mâinile noaptea (în timp ce le caută pe ale Lui), mă simt catatonic, percep dureri, de-abia pot să scriu, fizicul meu e slăbit de suferința interioară. De-aș putea face ceva … aș face-o în secunda următoare. Idealul american, fericirea băgată cu lingura pe gât, optimismul forțat, NU au funcționat și nici nu vor funcționa în ceea ce mă privește. Din contră, idealurile astea mă fac să sufăr.
Aștept Salvarea, de oriunde s-ar putea arăta ea. Curând voi părăsi țara. Sper ca lucrul acesta să ajute. Poate mutarea într-un alt loc va desface toate nodurile din mine. Îmi pun toată spranța în asta.
Peste 4-5 ani vei privi inapoi catre momentele astea si or sa ti se para absolut penibile. La nivelul de ‘cringingly pathetic’, pentru ca e mai expresiv decat romanescul.
There’s nothing wrong with you. E un efect, cel mai probabil, ce-l resimt cei a caror minte le functioneaza in parametri normali si mai pun mana pe-o carte din cand in cand. E si varsta, tbh.
In curand, cel mai probabil, iti vei da seama ca oamenii-s niste animale imbecile care au doar capacitatea de a fi inteligenti. Pozitia in lantul trofic si facilitatile moderne care-i fac viata confortabila si (mai) lunga fac ca imbecilul sa creada ca *merita* ceva. Ca are un rol de jucat, nu o viata de trait. Ca are nevoie de sefi, de indrumare, de ordine (religion with cheap dictums like ‘Thou shall, thou shall not’). Si-si accepta pozitia metaforic aplecata (hint), alaturi de consecintele pozitiei (hint #2), pentru ca ‘se merita’.
Mai devreme sau mai tarziu, daca ai noroc sa fii nascut intr-un mediu prielnic si sa ai parte de ‘niste’ educatie, iti vei da seama ca in sfarsit se intampla ceva in jur. Ca generatiile post-decembriste incep sa se faca auzite. Nu conteaza ca-i mai rau ori mai bine – e irelevant, dat fiind ca e o treaba stabilita: suntem in prezent si cu prezentul avem de-a face. Conteaza ca se schimba ‘ceva’ in ‘altceva’. Si-n haosul de a fi nevoit sa te conturezi ca om in timpul unui razboi social care te influenteaza in mod direct cu principii schimbatoare, cu aberatii ce se vor a fi formatoare de opinie (vezi televizor) si zero reprezentare a normalului, a stabilului, a functionarii optime. Pentru ca doar extremele vand.
Ce vreau sa te intreb e raportat la cine sau la ce esti… trist? Si daca ai fi fericit, raportat la cine/ce ai fi… fericit? Cine dicteaza starile astea? Si nu, evident ca nu fac referire la stari patologice aici: depresie samd. There are meds for that.
Leacul, culmea, e destul de simplu, dar nu-i unul care se poate folosi, in sensul literal al cuvantului. In timp, gasesti ceva ce-ti place si alegi sa faci acel lucru, in baza inteligentei lucrate. Si poate fi orice, so you can’t really plan on it.
Îți propun un exercițiu de detașare… de sine. Preocuparea cu propria fericire e generatoare de nevroze, dezamăgiri și depresii. Încearcă să nu-ți mai pese atât de mult de felul cum te simți și să-ți canalizezi întreaga energie înspre observarea altora.
Nu spun neapărat să încerci să-i faci pe alții fericiți, deși ar putea fi și acesta un exercițiu util, ci doar să reușești să faci pur și simplu abstracție de tine, evitând să faci lucruri numai pentru finalitatea pe care astfel de acțiuni ți-o oferă. Încearcă să faci lucruri al căror rezultat nu-l cunoști. Lasă-te surprins – de tine și de cei din jurul tău. Dacă acționezi ca și cum nu te-ai cunoaște, îți poți permite să te scapi oarecum din mână și să ieși din tiparul mental pe care-l ai despre tine însuți.
De obicei rețetele pentru combaterea depresiei includ un fel de plan de luptă cu tine însuți, ceea ce nu cred că ajută în mod real pentru că în acest fel se conserva tot interesul pentru propria persoană, ori acest interes prost plasat e chiar sursa nemulțumirii și nefericirii.
Lasă-ți gândirea să zboare și mintea să cutreiere teritorii necunoscute. Lasă-te purtat de gânduri și regăsește-te în gândurile altora. Vei fi surprins să nu te recunoști uneori și vei renunța, vrând-nevrând la eul care ți-e atât de antipatic pentru că te subjugă…
😎
@Henderson
Te citesc pe tine și parcă mă văd pe mine. Aceeași plictiseală de propriile plictiseli. Eu am înnebunit total, m-am urât, până am fost ajutat puțin de scaunul de catifea al unor oameni care mă iubesc curat. Am început să ascult ce spun unii, alții, unii ca Krishnamurti sau Mooji și am început să îmi pun întrebări. Și eu sunt, vezi(?), un începător adormit. Deh, unii ar spune că e cam hippie, „gen”. E, unul, cred că a existat ceva care a pus piatra de temelie a începutului de dezrădăcinare din adâncurile înnămolite, către suprafață. Vroiam doar o gură de aer, nimic mai mult. Și am avut nesimțirea de a-mi căuta demonii după fiecare pietricică din adâncuri. Și pe tine te sfătuiesc la fel: caută-ți demonii sub orice pietricică de pe fundul mării tale. Recunoaște-ți fiecare tipar care a făcut să îți croiești viața așa cum ai făcut-o până acum. Eu mi-am dat seama că avem (noi, oamenii) cea mai mare putere: aceea de a-ți hotărî fiecare clipă. Cine ești tu? Ce te face fericit? Sau ce te face nefericit? Cred că te poți minuna de cercurile vicioase, tiparele și dogmele după care îți hotărăști viitorul într-un mod „nefericit”. Dacă poți privi nefericirea în ochi, așa cum o faci tu, cred că poți privi și moartea, și ciudățenia și orice cusur am avea, noi, ca oameni. Abia după ce epuizezi de vlagă fiecare demon, căruia îi zbieri „Te biciui, demone, dacă nu îmi spui cine ești, ca să te cunosc!”, abia după ce te vei înfiora, la auzul fiecărui nume, vei privi senin către soare, după ce a ieșit să izgonească o ploaie. Curaj, ești pe drumul cel bun!
Oamenii nu sunt animale (pentru că animalele sunt pure, făcute armonios, laolaltă, din bine și rău. Însă oamenilor le este teamă în general să-și privească demonii în ochi.
Ești un om curajos, Omule! Iar dacă ți-e ciudă că ceilalți zâmbesc, forțat sau nu, ei află că acei oameni nici măcar nu cred în demoni.
Cunoașterea este, deci, Henderson, păcatul primordial al Omului! Sau așa biciuia din amvon Biserica. Cunoașterea de sine este un pas spre fericire. În fond și la urma urmei nu există decât momentul ACUM. După acum nu există nimic, decât în mintea noastră. Trecutul e o carte plină cu învățăminte. Sinele este profesorul cel mai șiret. Te învață din experiențele trecutului.
Dar eu nu mă împac nici mort cu… „psiho…pupu”. Adică mă împac până la un punct, când mi se pune diagnostic și sunt disecat pe viu, poate poate găsim vreo boală care nu există și eventual și-un leac „psihopupesc”. Când boala și leacul sunt doar ideologice, să spunem. Nefericirea nu este depresie!
De ce ești Henderson așa nefericit? Sau mai bine zis: de ce CREZI că ești nefericit? Spune-mi motivele? Te simți singur, ciudat, extraterestru, într-o lume în care fiecare se simte fix în același fel? 🙂 E amuzant, nu? Poate că nimeni nu realizează, însă fiecare suntem în mintea lui. Dar oare în mintea celorlalți ce fel de Eu-uri sunt? Doar ne intersectăm unii cu alții pentru a ne hârjoni neuronii, simțurile sau inimioara, pentru a acumula experiență, pentru a ne bucura din ce în ce mai mult de o aventură atât de faină! O aventură nebună cu niște ițe precum un carusel nesfârșit.
Eu cred că mai ciudat (în sensul de „în lumea mea”) decât mine nu te-ai simțit niciodată 🙂 Asta a fost viața mea mereu. Sunt un lunatec. Mie îmi spune toată lumea asta și așa e! Visez cu ochii deschiși. Și ghici ce! Dar nu mă deranjează asta, decât rar, atunci când mă atașez de câte ceva… sau cineva… Atașamentele-astea, bată-le vina! Dar în fond și la urma urmei, aventura continuă cu ele sau fără ele, e interesant oricum! Visele-alea ale lunatecilor ca noi, că suntem mai mulți pe-aici, sunt forjele viitorului. Credințele înrădăcinate în mintea ta, de care acum nu îți amintești, pentru că mintea lucrează să acopere Necunoscutul (DE FRICĂ), sunt cele care îți dictează prin intermediul gândurilor de peste zi (pe care le ai pe timpul stării de veghe) ce să faci și cum să privești propriul viitor mai atent, ca nu cumva să ți se întâmple ceva rău. Din frica de întuneric ne cuprinde paranoia asta, nebunia asta totală care a cuprins lumea. Ne e frică unora de alții și de noi înșine, de singurătate. ORICUM SUNTEM SINGURI, în capul nostru. Dar mai sunt și alții ca noi, nu?
Nu te baza pe faptul că pleci din țară. Cel puțin la început îți va fi greu, dar te va clădi mai puternic decât ești acum. E o lume și mai ciudată decât ai văzut până acum, însă e o lume în care poți învăța și face ceea ce dorești, fără bătăi de cap prea mari, cum e în țară. Însă, mie, cel puțin mi-e cea mai dragă România și o iubesc din ce în ce mai mult, pe zi ce trece departe de ea.De ea și de tribul din care am plecat. Păcat că nu o coafează puțin (pe ea, România) animalele pe care le lăsăm să ne conducă. Dar mai bine hai să vorbim de prezent. Da, pleacă din țară, aerisește-te puțin!
În rest, ciudatule, ce să mai spun? „Weird is gooood!”. Succes la vânătoarea de vrăjitoare la care te-ai tot pus! Și să nu cumva să îți scape vreuna, că JAR mănânci! Ca s-o termin în „fire style” 🙂 Roy ți-a dat un sfat foarte bun: fă ceva care îți place. Iar Gridu a completat cu un ingredient esențial: necunoscutul.
Salu!
@RoyCohn
Te-ai gândit vreodată că ceea ce exprimăm, privind către exterior, există, într-o anumită cantitate, și în noi? Adică, altfel spus, nu cred că poți observa ceva ce nu există și în interiorul tău. De aceea, oamenii, când se adresează exteriorului, își oferă o oglindă gratuită către interiorul propriu. Fiecare om este UNIC și eu încerc să respect asta. Dintr-un mușuroi de termite, doar nu m-oi ridica eu, lupul moralist în picioare, să spun că eu nu mănânc furnici. 🙂
Că mănânc! Dar mi-e milă de ele!
Gridu! Nu umbla cu ciocoflendura! Sau cum în zice, cioara vopsită! Ai zis că propui UN exercițiu, nu mai multe! Gridu, mă bate gândul să umblu noaptea prin pădurea de pe-aici! Oare e un lucru sănătos? 🙂 Am văzut niște ruși buni… la suflet și faini tare. La o fermă. Trebuie să învăț puțină rusă 🙂 Data viitoare o să scriu un articol. Cu tot cu poze, mediatizat maxim. Chem și carul de filmare dacă trebuie. 🙂