shadow

Trăim într-o lume pur axată pe un sistem binar. Adică cei șapte miliarde de oameni își trăiesc viața strict raportați la paradigma Sinele versus Celălalt (The Self v. The Other) și de aici pornesc toate problemele. Este cumva lesne de înțeles de ce atât de multă lume preferă să trăiască într-o dihotomie, până la urmă găsim putere enromă în numere, iar nevoia de asociere cu alții asemena nouă de cele mai multe ori primează. Deh, animale sociale.

Instituțiile pun foarte mult efort și energie în a cataloga (din nevoia de a înțelege) lumea înconjurătoare. Cauza? Lumea post-modernă suferă de o criză a identității. Identitatea a fost mereu o ideologie a paradigmei Sinelui. Altfel zis, de fiecare dată când un individ se identifică a fi „ceva”, individul devine automat parte dintr-o comunitate ce nu acceptă, apreciază, valorifică, sau înțelege „opusul acelui ceva”. Chiar dacă vorbim de un caz de auto-identificare, de cele mai multe ori aceasta este ori impusă asupra individului, ori transformată în identificare constient eronată (în alte cuvinte- individul se identifcă eronat din dorința de a scăpa de o posibilă ostricizare sau pedeapsă). Acest sistem binar poate fi privit din multe puncte de vedere- de la Creștinism la ideologii politice, însă, o societate suprasaturată de idei binar-normative nu este nimic altceva decât o societate utopică/distopică. Hiper-simplificând, în societatea binară Sinele este întruchiparea binelui, iar Celălalt reprezintă răul.

Vorbim atât de mult despre Sine, dar cine e Sinele ăsta până la urmă? Simplu, în societatea hetero-patriarhal-normativă (adică în toată lumea) Sinele este bărbatul alb, independent finaciar, heterosexual, creștin, iar oricine altcineva automat devine Celălalt, răul, sau partea mai puțin importantă. Să privim puțin scena politică globală, astfel putem observa că într-o propoție foarte mare Sinele conduce, crează legi, și le impune astfel încât tot lui să-i fie bine. Sigur, putem spune că în ultimul deceniu asistăm la o schimbare în această paradigmă (cea mai recentă fiind legalizarea federală a mariajului între persoane de același sex din Statele Unite), dar această schimbare presupune enorm de mulți nervi și emoții deoarece Sinele se vede brusc detronat.

Și aici apare criza identității- el, Sinele, observă cum încetul cu încetul, societatea hetero-patriarhal-normativă își schimbă principiile și devine mai tolerantă. Acum de câte ori n-ați văzut un tip (din ideologia Sinelui) fiind foarte frustrat în momentul în care și-a pierdut poziția de putere?

Care e problema cu hetero-normativitatea asta, poate te întrebi? Foarte simplu, în acepțiunea celor mai multe dicționare, conceptul de hetero-normativitate este definit ca fiind „ideea în relație cu vizunea globală ce promovează heterosexualitaea ca singura orientare normală și preferată”. Lacan, din perspectiva lui Saussure, zicea în legătura cu psihanaliza, că lumea se învârte in jurul cuvântului, astfel atribuind calitatea de REAL numai lucrurilor sau conceptelor ce au fost deja numite. În această manieră, trebuie înțeles faptul că slovele și definițiile  lor adună o enormă importanță întrucât ele sunt singurele mijloace prin care comunitățile de oameni pot revendica validarea lor ca ființe reale.

Realitate hetero-normativității este realitatea unei societăți cvasi-funcționale, în care oamenii sunt guvernați de un set strict și specific de reguli. Aceste reguli ajută sinele să se identifice și astfel să creeze comunități în care Sinele este suprem. Astfel că, normele sau normativitatea, nu doar oferă indicații (deoarece aceste lucru implică opționalitatea regulilor), ci mai mult, le impune ca fiind sine-qua-non. Simplu spus, Celălalt (adică eu, tu, noi- toți cei care nu fac parte din Sine) nu poate exista într-o societate ce supraimpune norme. În acest caz, normele intensifică procesul de ostracizare a Celuilalt, creând două comunități: comunitatea normativă, și comunitatea alienată.  Dacă normele sunt create pentru a proteja și cultiva imaginea Sinelui, atunci, orice altceva ce nu face parte din cultura Sinelui devine o amenințare directă aspura autorității acestuia.  Rezultatul? Sinele crează fobii ce ajută în cimentarea puterii acestuia și intensifică ura față de Celălalt.

Iar aici intervine criza, sau paradoxul situației. Conceptul de realitate – ceea ce poate fi observat, și analizat- a fost mereu filtrat prin perspectiva umană, ca apoi să fie exprimat prin limbaj. Dacă numirea rezultă în existență (cum a menționat Foucault – a numi înseamnă a crea) atunci tot ceea ce are un nume deja face parte din realitate, iar numita realitate este construita de norme, adică de Sine. Urmărind acest fir logic, putem argumenta că, dacă realitatea este solidificată de către Sine, și dacă Celălalt, sau deviantul, face parte din această realitate, atunci n-ar trebui să existe nicio problemă, intrucât nu ar exista nicio dihotomie între Sine  și Celălalt- cu toate astea, dihotomia există; astfel că avem de a face cu un paradox al realității- paradox creat de un constructivism social.

Spre final, subliniez din nou importanța comunității noastre și cât de benefic poate fi faptul că avem și noi un raport de indentificare. Chiar dacă și în paradigma noastră ne putem lovi de o dihotomie- the good gay and the devious gay- totuși, cred că apartenența ne poate face mai tari, mai buni, și cu precădere, mai pregătiți în lupta cu Sinele.


Alte articole scrise de același autor (Sam):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Sam

Iubesc viața, frumosul, tigările, cafeaua, carțile, arta și oamenii. Mă plimb mult, excesiv de mult, zâmbesc și fur priviri. Sunt un om cu mulți monștrii, dar, în cei 25 de ani ai mei, cred că m-am cam împrietenit cu toți.

Comments

  1. grid    

    Pentru a putea discuta fondul problemei, ar trebui mai întâi clarificate chestiunile terminologice (phihanalitice și/sau fenomenologice).

    Despre cine vorbim aici: despre Sine/Id, despre Eu/Ego, sau despre Supraeu? Sinele este înțeles în mod tradițional (psihanalitic) ca fiind aspectul inconștient al identității psihice, deci este relativ inutil să ne întrebăm cine este sau dacă poate fi influențat. Probabil că articolul se referă la Eu, ca reprezentare exterioară a Sinelui.

    Apoi, de asemenea, trebuie precizat dacă vorbim despre Altul sau despre Celălalt ca exponent al alterității. Alteritatea radicală este reprezentată de Altul, iar tentația de a-l reduce pe Altul la Celălalt e un obicei cu atât mai frecvent cu cât Celălalt este, de obicei, varianta mai… accesibilă a Altului.

    Un alt aspect care merită semnalat este că nu trebuie acordat prea mult credit ideii de sistem binar, dual, antagonic, pentru că trăim într-o eră în care opoziția extremelor nu mai înseamană nimic, ea funcționând doar de fațadă pentru a ascunde (precum o mască) faptul că totul e dublat și reversibil în esența sa, prin jocul simulării. În acest context flasc și nesigur, constatăm că supralicitarea oricărei extreme ne conduce, paradoxal, exact în cealaltă direcție. Binele devine Rău, Bărbatul – Femeie etc. și viceversa, situație aplicabilă oricăror forme sau situații contrastante. Binaritatea nu este decât codul lumii Integrale în care trăim, în care nu există nicio opoziție reală, orice act de frondă fiind contabilizat ca o reușită (și nicidecum ca o slăbiciune!) a sistemului.

    La fel stăm cu chestiunea identității. Identificarea este o chestiune pur tehnică, care nu are de-a nimic cu face cu realitatea în sens metafizic. Individul devine identic cu sine numai când moare, așa că orice proiect identitar este de la bun început funest. La fel, chestiunea comunității (a socialului) este revolută și ea, întrucât e derivată din identitate, care nu înseamnă nimic mai mult decât o convenție de selectare și ordonare a unor caracteristici. Comunitatea înseamnă acum doar Rețea și o sumă de coordonate de poziționare matriceală în cadrul Rețelei.

    În aceeași ordine de idei, reversul (opusul) identității, respectiv alienarea sau „înstrăinarea de sine”, concept atât de drag marxiștilor odinioară, nu mai are niciun sens din moment ce lipsa manifestă a alterității (a necunoscutului și incontrolabilului – Altul) din viețile noastre a fost tehnic rezolvată foarte elegant, în sensul producerii și re-producerii Altului în serie indefinită, după nevoi. Putem să spunem, fără teamă de a greși, că astăzi refuzăm să credem că nu știm despre noi tot ce nu știm. În general, Necunoscutul e ținut sub control – în orice caz, acesta este obiectivul societății moderne, rețelistice, specifică Lumii Integrale.

    În încheiere, câteva citate din Baudrillard, pentru condimentarea celor arătate mai sus:

    „Se vorbește de alienare. Dar cea mai rea alienare nu este de a fi deposedat de către altul, ci de a fi deposedat de [A]ltul, de a trebui să-l produci pe altul în absența altului și deci de a fi trimis fără încetare la sine însuși și la imaginea de sine. […] De fapt limita paradoxală a alienării constă în a se lua pe sine ca țintă, ca obiect de grijă, de dorință, de suferință și de comunicare. […] Chirurgia estetică devine universală. Cea a feței și a corpului nu este decât simptomul unei chirurgii mai radicale: cea a alterității și destinului.”
    (Jean Baudrillard, Chirurgia estetică a alterității, în: Jean Baudrillard, Marc Guillaume – Figuri ale alterității, trad. Ciprian Mihali, Ed. Paralela 45 Continent/Studii socio-umane/Topos, 2002 – p. 131)

    „Identitatea e o problemă insolubilă. Din fericire sau din păcate, ea este fantasma disperată a întregii întreprinderi tehnice, raționale. […] n-a mai rămas decât metastaza nesfîrșită a idenitității.”
    (Jean Baudrillard – Paroxistul indiferent, Cap. III – Marele joc, trad. Bogdan Ghiu, Ed. Idea Design & Print / Panoptikon, 2002 – pag. 42)

    😎

    P.S. ~ Ostracizare, nu ostricizare, Lacan, nu Lacant și Saussure nu Sausussure :)

  2. Sam    

    Lacan mi-a scapat, Saussure n-am nici cea mai vaga idee cum de l-am facut Sausussure, si cu ostricizarea imi pun cenusa-n cap.
    Acum, cand ziceam `Sine` nu vorbeam despre termenul psihanalitic, ci despre conceptul antropologic al sinelui- despre indetitea sociala a sinelui.

    Cat despre sistemele binare, nu sunt neaparat de acord. In orice era am trai, atat timp cat societatea intelege realitatea din perspeciva EU inpotriva celuilalt, vom avea numai raportari binare.

    Neata buna.
    p.s. romana chiar nu e prima mea limba, imi cer scuze pentru masacrarea ei.

  3. Schwul    

    Cine mai are un sine în ziua de azi?

  4. George    

    Deci, din nou, cuvintele tale ma uimesc. Te pricepi atat de bine in redactarea unui continut incat cred ca ar trebui sa lucrezi la o editura. Iar, mi-au trebuit vreo 15 minute de citit si recitit ca sa inteleg cumplet textul, esti pur si simplu genial!

  5. grid    

    Sam ~ (re: #2)

    Stai liniștit, nu te bănuiam că nu-i cunoști pe structuraliști! :) În schimb, n-aș fi ghicit niciodată care e relația ta cu limba română… și oricum nu cred că limba s-a simțit vreo clipă abuzată. :)

    Ostricizare” sună chiar drăguț (cute?!) :) , mai ales că aduce a „struțificare” (de la ostrich = struț în engleză). Așa că nu-ți reproșez că nu l-ai corectat decât în antepenultimul paragraf, nu și în cel de-al doilea, haha :) .

    Cât despre problema sinelui, înțelesesem fără îndoială referința ta, mai ales că Sinele (chiar în accepțiunea psihanalitică) este într-adevăr considerat ca sursa primordială a identității cuiva. Discutabilă mi se pare însă „criza identității” invocată de tine, pentru că în accepțiunea mea această criză, dacă ea există este provocată de obsesia identității, nu de neglijarea ei.

    De altfel am observat că și tu oscilezi – pe de o parte recunoști ideologia din spatele suprasaturării societății cu modele binare, iar pe de altă parte ții totuși la atașamentul identitar gay. Toate bune, numai că în final admiți iarăși, parcă mânat și tu de morbul reversibilității – de care am amintit în comentariul anterior – că este previzibilă o fragilizare și o segregare în continuare a acestei identități, deci confirmi și tu, până la urmă, instabilitatea și inutilitatea demersului identitar.

    E interesant însă că pentru varianta „rea” de gay ai ales (nu știu dacă intenționat) cuvântul „devious” și nu „deviant” – diferența fiind una semnificativă (cea dintre „înșelător/nesincer” și „deviant/anormal”). Asta revine de fapt la a spune că opusul gay-ului problematic (devious), respectiv varianta de „normalitate gay” nu e altceva decât conformism pur. Cu alte cuvinte, singura formă de respectabilitate gay înseamnă a fi un gay cinstit, transparent și pe față. Cu asta-s de acord, pentru că abia excesul de sinceritate aduce a minciună.

    😎

  6. Sam    

    Grid:
    Ostricizare – marcă auctoriala, chipurile.

  7. paul-adrian    

    O interesantă abordare. Felicitări. Aşadar… homofobia.
    1. E mai uşor să creezi o falsă dihotomie decât să începi să raţionezi. Continui să cred că omul e o fiinţă leneşă, că va căuta întotdeauna calea mai scurtă. În plus mai e şi argumentul numeric – greşit, ce e drept- al majorităţii versus minorităţilor. Dialectica presupune multă energie. De obicei, un individ care face parte din majoritate nu are nici o motivaţie să piardă energie de dragul minorităţilor.
    2. Ego, sine… Ne place al naibii de mult să jucăm rolul lui Procust.
    3. Sociologia e din fericire o disciplină în continuă schimbare. Postmodernismul propune noi perspective, demistificarea societăţii, luarea în considerare şi a minorităţilor, abordarea globalizării într-o manieră constructivă.
    4. Cred că românii, în majoritatea lor, sunt încă prea ataşaţi de tradiţie, sunt prea mioritici, inculţi, leneşi, bârfitori, comozi, creştini, ca să poată să accepte minoritatea de orice natură ar fi ea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *