Ciudată chestie și frumusețea… Pentru unii o binecuvântare, pentru alții un blestem, iar pentru ceilalți un țel pentru care și-ar vinde sufletele. Suntem bombardați cu imagini perfecte, piele pixelată și gene false atât de bine aplicate, încât ai jura că-s adevărate. Și iaca așa, frumusețea s-a transformat din cult în obsesie. Și ca orice treabă care întrece măsura, devine toxică și periculoasă.
Fete și băieți deopotrivă, mușcați de anorexie, goliți de bulimie. Unii mor, alții scapă și cei mai proști recidivează.
Suntem atât de mulți pe globul ăsta, deja prea mic pentru a caza și mai mulți, și-n ciuda acestui fapt, majoritatea se încăpățânează să se agațe de niște nonvalori prezentate in the limelight…
Îmi amintesc de mine. Prin adolescență visam să strălucesc pe covorul roșu, nu prea conta dacă în calitate de actor sau de model devenit ulterior actor. Făcusem o adevărată fixație, iar coperta de revistă devenise un Himalaya al meu.
Întoteauna mi s-a spus că sunt frumos, că fizic întrunesc calitățile necesare pentru a putea fi numit un tip frumos, însă nu neaparat și masculin. Așa că, sală, regim, sală, regim și taram tam-tam la cea mai tare agenție de modeling din țară. Pe-atunci cel mai de seamă “produs” al firmei cu pricina era Catrinel Menghia.
Nu prea știam eu cu ce se mănâncă coperta de revistă, dar nu eram chiar bătut în cap, fiind totuși capabil să discern subtilitățile din inflexiunile tonului celei care mi se adresa. Aia fiind presupusa viitoare agentă/șefă.
Pentru mine era foarte clar. Sunt binecuvântat cu un înveliș, care nu prea avea mare nevoie de PhotoShop, mă duc la machiaj, plimb boarfele lui eu-știu-cui de colo-colo, stau la hairstylist să-mi facă 10 freze într-o zi, în studio sau afară la pozat și totul e perfect. Mai aveam ceva vreme până la majorat, ce mai, eram cazul ideal de oh modelino plastelino.
Slăbește atât, tunde-te așa, nu, nu, ești prea gras, vrem mușchi, trebuie să te muți ca să fii la apel când te vrea clientul, hopa! Stop. Dacă asta-nseamnă să fii copertă de revistă, mulțumesc și la revedere.
Privind pe stradă, văd o fărâmă dintr-un eu de demult în mulți dintre cei care fug în colo și-n coace după nimic. Poate cazul meu a fost ceva mai nefericit decât al unora care au reușit să se remarce fără a fi la “apelul clientului”, dar cu siguranță a fost unul mult mai fericit decât al majorității. Eram copil și eram rezultatul bombardamentului media. Eu am avut suficientă minte cât să mă trezesc la timp, dar cu ăștia ce se întâmplă? Se irosesc și se alege praful de ei și nu pot să spun că mi-e milă de cei care persistă în greșeală în mod conștient.
Cunosc câțiva oameni înzestrați și ei, din punctul de vedere al frumuseții fizice. Sau, mă rog, erau odată frumoși. Piele plină, corp frumos conturat, păr des și așa mai departe. Acum, când îi văd, îmi vine să-i snopesc în bătaie. Mă opresc, pentru că probabil le-aș provoca fracturi multiple. Slabi, fețe trase, ten lăsat, piciorușe de lăcustă și musculatura, odată perfect dezvoltată și conturată, aduce a niște perne lipite alandala cu superglue pe un stâlp. Complimentele se împuținează mai ceva ca producția naturală de fibre de colagen, iar ei răspund prin înfometare, că poate sunt prea gras măi, de aia…
Hei, sună alarma! Ajunge. Te-ai pierdut cu totul. Oprește-te și caută-te, atâta vreme cât încă mai ai timp să te regăsești. Dacă o mai ții așa, vei ajunge la un moment dat să te privești în oglindă și să realizezi că ți-ai irosit viața. Și pentru ce? Dintr-o frumusețe te-ai transformat într-o epavă. Ce faci? Iei un pumn de alprazolam cu un pahar de whiskey și tai tai lume rea care nu știi să mă apreciezi și nu vrei să mă urci pe culmile gloriei?
Dacă mi-ar fi zis cineva acum 10 ani, că voi gândi astfel, aș fi râs cu lacrimi și-aș fi zis că-i dus cu pluta.
Nu zic că acum trebuie să fim cu toții obezi și hazlii, dar un colăcel pe burtă chiar nu mi se pare un obstacol în calea fericirii și a împlinirii personale. Fiecare dintre noi, ăștia binecuvântați cu neuroni funcționali și care fac sinapse excelează în ceva, poate nu într-atât încât să “satisfacem” standardele și să apărem zilnic în reviste, dar cu siguranță pentru a provoca cuiva un zâmbet.
Ce-i drept, şi eu avusesem momente când credeam că m-aş simţi genial de bine în faţa reflectoarelor, “all eyes on me” cum spunea Britney. Dar, după un timp, mi-a mai trecut din entuziasm când am ajuns la concluzia că majoritatea (dacă nu chiar toţi) manechinilor de care spuneai şi tu mai sus sunt mânaţi de superficialitate şi de o dorinţă constantă de perfecţiune.
Problema bulimiei este cu atât mai mare cu cât aceasta poate fi INDUSĂ de casele de modă şi de agenţiile de fotomodele care impun standarde de frumuseţe, dar mai ales de greutate in randul modelelor. Nu puţini au fost cei care au sfârşit la vârste foarte fragede datorită anorexiei şi bulimiei care au pus stăpânire pe ei, eclipsându-le ambiţia de a lupta şi învinge această problemă.