Julianne Moore

M-am gândit cât am gândit şi până la urmă am decis că mai bine fac recenzii la câteva filme cu tematică mai mult sau mai puţin gay într-un articol. Şi toate cu aceeaşi actriţă, Julianne Moore.

Far from Heaven (2002) este genul de film pe care îl poţi numi “felie de viaţă”. Nu sunt personaje pozitive sau negative, ci sunt persoane pe care le poţi vedea şi în viaţa reală: complexe, cu sentimente şi emoţii care se bat cap în cap (sau conflictuale). Actorii joacă superb, viaţa se desfăşoară în dificila perioadă a anilor 1950, când o familie se destramă din momentul în care soţia (jucată de Moore) descoperă că soţul ei joacă în altă tabără decât cea majoritară, când îl prinde sărutându-se cu un bărbat în biroul lui.

După aceea urmează conflicte interne şi externe, pentru că soţia se apropie din ce în ce mai mult de un bărbat negru, lucru rău-văzut în acele vremuri, şi pentru că bărbatul (ce tocmai şi-a descoperit homosexualitatea) nu mai doreşte să fie cu ea. Ca să fie totul mai autentic, întreg filmul e făcut în stilul acelei epoci, de la regizare la ultimul detaliu, inclusiv sunetele. Sfârşitul e chiar optimist, dar nu chiar happy, ceea ce e tocmai ok, e şi un pic deschis, tocmai ca în viaţa reală, când îţi dai seama că s-a încheiat un capitol din viaţa ta şi urmează altul. Mi-a plăcut.

Savage Grace (2007) este un titlu ca un joc de cuvinte. Actriţa în discuţie joacă personajul principal numit Grace (graţie), aşa că filmul se poate numi şi “Graţie sălbatică”, şi “Grace cea sălbatică”. Grace s-a căsătorit cu moştenitorul unei averi uriaşe, a născut un copil şi, după toate aparenţele, viaţa merge şnur. Însă pe măsură ce creşte copilul, creşte şi instabilitatea emoţională a mamei şi cea mentală a băiatului. Însă aceste schimbări sunt subtile şi pe termen lung, durata filmului acoperind decenii, lucru care îţi poate scăpa de-a lungul filmului (cum mi s-a întâmplat şi mie) şi abia la sfârşit vezi ce tragic este să nu-ţi dai seama din timp ce probleme pot avea cei care au nevoie de ajutor.

Băiatul se întâmplă să fie gay şi mama să fie tolerantă în această privinţă, luându-i partea când tatăl a decis că nu e demn să-i (mai) fie fiu, ceea ce înseamnă că a renunţat la câte ceva pentru a-l susţine. Problema cu mama aceea este că nu ştie ce înseamnă limitele spaţiului personal şi ajunge să facă lucruri care m-au făcut să mă uit urât la ea. Deja m-a făcut să mă simt prost numai fiindcă mă uit la aşa ceva, iar finalul de toată jena m-a făcut să-i dau notă mică filmului. E destul de bine făcut, ceea ce-l salvează cât de cât, dar aş fi preferat alt final. Oricum, povestea e inspirată (parţial, aş spune) dintr-o întâmplare reală, aşa că înţeleg că nu se putea altfel.

A Single Man (2009) pune pe primul plan povestea unui bărbat care îşi duce viaţa în virtutea inerţiei după moartea partenerului său, care i-a fost iubit şi cel mai bun prieten. Interesant este că tot filmul se derulează într-o zi, 30 noiembrie 1962, şi începe cu un vis ce are legătură cu viaţa personajului principal, George, interpretat de Colin Firth. Ah, culorile, veţi observa cum se schimbă nuanţele şi lumina în funcţie de dispoziţia emoţională a bărbatului, acest lucru mi-a arătat stil şi eleganţă; nici nu-i de mirare, doar e făcut de Tom Ford, un om foarte talentat, fost designer la Gucci şi Yves Saint Laurent, în prezent având o afacere proprie.

Revenind la film, Charley (Moore) este umărul pe care vădanul plânge, dar nu înţelege exact natura relaţiei dintre el şi cel decedat, lucru care duce la supărare, mai ales că ea îşi dorea o relaţie taman cu George. Mai departe, el descoperă că a trezit o oarecare pasiune nevinovată în persoana unui student de-al său, interpretat de super-dulcele Nicholas Hoult. De obicei, flashback-urile sunt enervante în filme, dar aici chiar au un rol esenţial în poveste, o completează într-un fel pe care cuvintele, singure, nu-l pot suplini. Toate ca toate, dar sfârşitul e cât se poate de neaşteptat şi e cumva simetric cu începutul… Mi-a plăcut.

Chloe (2009) nu e chiar atât de bun pe cât m-aş fi aşteptat şi e cel mai twisted film cu JM pe care l-am văzut. Intenţia este lesbiană, dar este cât se poate de obiectată de către diverşi factori precum diferenţele dintre Chloe (Amanda Seyfried) şi doctorul psiholog (Julianne Moore), cât şi de obiecţiile ambelor actriţe.

Deşi în film scrie că e bazat pe un roman, e destul de diferit de acesta. Mai întâi, chiar există o relaţie de lesbianism dintre cele două, apoi soţul psiholoagei era mai prezent în poveste; nu am citit cartea, dar am citit câte ceva despre film după ce l-am vizionat. Fata devine obsedată de femeie, îi amestecă în poveste atât pe fiul femeii, cât şi pe soţul acesteia, doar că îl seduce pe primul doar pentru a o şantaja emoţional pe femeie. Cu alte cuvinte, e clar că e o sociopată. Dar ceva nu se pupă în tabloul general al filmului, nu reuşeşte să-l facă credibil. Cineva (probabil regizorul) zice că e un thriller erotic, dar eu zic că e mai degrabă amuzant pe alocuri şi în multe părţi e plat, fără gust.  Alt film cu notă mică.

The Kids Are All Right (2010) este povestea unui cuplu de lesbiene (Annette Bening şi Julianne Moore) şi copiii lor (Mia Wasikowska şi Josh Hutcherson), care vor să-şi cunoască tatăl biologic. Cum acei copii au fost făcuţi prin inseminare artificială, lucrurile nu sunt chiar simple, iar povestea sparge destule tipare pentru a o face imprevizibilă, deşi personajele sunt calme şi paşnice de felul lor. În acelaşi timp, totul pare suficient de realist pentru a fi credibil. Mi se pare un pic curios cum Moore a obiectat în filmul anterior la scenele de lesbianism, dar aici n-a avut nimic împotrivă, probabil a fost mai bine plătită. A, şi personajul ei o face cu bărbatul respectiv… lucru care duce la confuzie şi complică totul.

Evident, nu e genul de film care poate fi uşor digerat de cei obişnuiţi cu anumite (pre)concepţii despre lesbiene (de exemplu, cine s-ar fi gândit că ele se uită la pornografie masculină gay pentru a-şi face preludiul?), dar cu siguranţă merită urmărit cel puţin o dată în viaţă, măcar pentru deschiderea unui orizont care nu este explorat de industria filmului: creşterea copiilor de către cupluri formate din parteneri de acelaşi sex. Deci filmul păşeşte cu graţie pe un teritoriu virgin şi, să recunoaştem, risca să fie o gafă imensă. Noroc că pentru film a fost pusă la lucru o regizoare şi nu un regizor, iar faptul că regizoarea e şi co-autoarea scenariului face ca filmul să se simtă ca un întreg şi nu ca fragmente puse laolaltă cu scotch şi lipici, cum am impresia în multe filme. În concluzie, mi-a plăcut.

Deci trei filme reuşite din cinci. Nu e rău. Oricum le-am prezentat şi pe cele pe care le-am considerat mai puţin reuşite, datorită faptului că am luat în calcul diversitatea gusturilor. Aşa că cele scrise nu doresc să fie considerate recomandări, ci mai degrabă constatări subiective. Recomandările sunt pentru cei cu aceleaşi gusturi. Prin urmare, vă rog să nu vă luaţi după gusturile mele şi vă apucaţi să vedeţi taman filmele pe care le consider mai bune ca altele. Vă recomand, în schimb, să fiţi deschişi şi curioşi, pentru ca vizionarea să nu fie afectată de cele scrise, ci doar să constataţi dacă gustul vostru se lipeşte de toate cele cinci sau doar de două din ele, nu contează. Puteţi să vă exprimaţi părerile după ce le-aţi văzut. Sper că veţi fi de acord cu mine, că Julianne Moore e o actriţă foarte tare. 🙂