Pentru că am promis cuiva (pentru care nu pot rămâne indiferent) că voi aborda subiectul despre forma siglelor de la Renault, am să încerc să fac o scurtă sinteză a tot ceea ce îmi trece prin cămăruţa nu prea aglomerată de neuroni aflată în creştet, despre acest subiect.

Nu ştiu de ce, dar de când mă ştiu am simţit o mică aversiune faţă de reprezentantele Renault. Da, recunosc, aproape inconştient, respingeam orice contact mai intim cu ele, orice invitaţie în tufele din spatele blocului, pentru că am crescut într-o familie cu PREA mult bun simţ şi mersul cu fetele în spatele blocului era unul dintre subiectele tabu la masa rotundă. Nu am ştiut ce înseamnă Renault până târzior tare, moment în care am rămas uimit şi am scuturat de câteva ori din cap a nedumerire. Nu ştiam nici măcar cum se scrie. Ştiam numai cum se aude… şi stiam în sinea mea că nu îmi va plăcea niciodată, decât poate pentru a mă lăuda cu „maşina” mea cea nouă.

De ce nu îmi plac Renault-urile? Mi-am pus întrebarea asta de n ori. Mi-am dat o mie de răspunsuri, şi nici unul nu e pe deplin satisfăcător.

Mi-am adoptat o idee rasistă prin care spun că ele, Renault-urile nu sunt bune decât de f… şi de prăsilă. Asta ar fi varianta instinctivă şi barbară a expunerii a ceea ce simt cu privire la această marcă. Dar mai sunt şi excepţii… care, normal, întăresc regula. De-a lungul scurtei mele vieţuiri, am întâlnit foarte puţine femei care să mă impresioneze. Prin inteligenţă, caracter, personalitate, hotărâre, etc… Şi cele care m-au impresionat… erau aproape bărbaţi.

Sunt convins că femeia, ca imagine, a avut de suferit de la începutul timpului până azi. Probabil că bărbaţii, ca fiind majoritari în ţinerea frâielor lumii de la începuturile ei, au subjugat femeia într-atât încât chiar şi astăzi o egalitate perfectă între sexe este aproape imposibil de conceput, cel puţin pentru bărbaţi. Nu vorbesc ca specialist, e pur şi simplu părerea mea. Cred că într-atât a fost femeia de oropsită cu jugul naşterii, încât rolul ei primordial în lume, în accepţiunea bărbaţilor este acela de a procrea şi a creşte plozi. Nimic altceva. Femeile nu au voie să gândească, să conducă lumea, să creeze altceva decât copii, nu au voie să iasă seara din casă, pentru că trebuie să aibă grijă de copii, trebuie să gătească, într-un cuvânt, au datoria de a asigura perpetuarea speciei fără drept la replică. Aaa nuuuu , nu le iau apărarea. Doar desfăşor câteva realităţi din „Tora”. Dimpotrivă, şi eu le condamn. Ştiţi de ce? Pentru că se complac în situaţia lor. Se lasă subjugate de cireada de tauri. Sunt într-atât de supuse încât au început chiar să creadă ce spun bărbaţii. Să creadă că ele mai mult de atât nu sunt în stare. Au început să creadă că sunt, şi – ce e şi mai grav – chiar să fie proaste. DA. PROASTE. Sunt atâtea femei proaste în lumea asta încât am început să cred că e ceva genetic. Doamne fereşte, nu am spus că bărbaţii sunt prea deştepţi faţă de ele, dar cel puţin le domină. Şi nu e vorba de dominare fizică.

Vorbele „din bătrâni” … cum că „bărbatul are voie să umble cu alte femei, dar femeia trebuie să ţină de casă, altfel riscă să fie renegată de societate… sau „femeia îşi are locul la oală, nu la şcoală”… vorbele astea au pătruns adânc în conştiinţa colectivă, astfel încât orice abatere de la aceste concepţii apare ca o anormalitate.

Personal, nu ştiu ce am cu Renault-ul. Dar e clar că mă enervează mai repede decât cealaltă rasă. Poate nu am destulă răbdare. Poate am nevoie de oarecare dominare şi dependenţă şi nu o găsesc la ele. Poate mi-e frică de delicateţea lor. Poate nu am răbdare să ud florile. Poate e o cale prea simplă. Poate nu îmi place normalitatea. Poate am în sânge vreun microb care mă face imun la farmecul feminin. Poate mi-a furat vreuna în copilărie vreuna din rochiţele pentru păpuşi pe care le „cream” din ciorapii lui frate-miu. Nu ştiu de ce.

Cert e că în prezenţa unei femei nu am simţit niciodată interesul pe care îl manifest faţă de un băiat. Experienţele sexuale nu au fost niciodată „WOW”. Şi niciodată nu am putut fi EU.

Cu un băiat pot fi şi cel mai bun prieten, şi amant şi coleg şi… Cu o femeie nu poţi fi toate deodată. Dacă ai o iubită, trebuie să ieşi în oraş cu băieţii… sau să stai la muncă peste program, ca să poţi fuma fără să îţi facă capul baniţă acasă pentru că arzi banii familiei… dacă umbli de mână cu ea pe stradă, o să ai 3 ore de discuţii nocturne din cauză că te-ai uitat insistent la chelneriţa de la terasa din centru… etc etc etc

Familia a devenit o adevărată tradiţie la modă. dacă nu te însori nu eşti normal. Femeia a început să se muleze după preferinţele familiei în ceea ce priveşte gusturile la băieţi… şi invers… Chit că peste 2 ani îţi dai seama că nu suporţi să stai lângă „aleasă”. trebuie să te însori, că aşa cere datoria socială… aşa cere familia… şi până şi tu începi să crezi că însurătoarea e o datorie, o necesitate. Nu dom’le, nu e bine pentru mine.

Asta am eu cu Renault-urile.

Va urma…

Iulian

zbye


Alte articole scrise de același autor (FireMan):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

FireMan

Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Comments

  1. Petryk22    

    Si eu care confundam mereu Renault cu Relanty 😀

  2. vera    

    A fost un pic ciudat să citesc ultimele două postări una după cealaltă, scrise ambele de aceaşi persoană. Nu mai sunt foarete tânără şi mă aflu aproape de pragul deciziei: familie sau libertate. De fapt e o decizie uşoară, amân doar de dragul libertăţii, pentru ştiu un lucru foarte clar: vreau un (poate doi) copii, care să ma iubească, cum tu o iubeşti pe ea. Din momentul acela, nu mai contează ce altceva mai vreau eu. Nu sunt o femeie de lângă cratiţă şi nu sunt subjugată de nici un bărbat. Nu confund dragostea faţă de copii cu a mă lăsa subjugată sau de a oferi totul pe tavă, dar din momentul în care o să decid, că vreau o inimă să bată sub inima mea, ştiu că totul va fi diferit şi o să fiu fericită cu acele schimbări. Am o singură condiţie, să fie totul din dragoste şi nu din alegere raţională.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *