shadow

În dezbaterile sale contra fenomenului religios, Christopher Hitchens foloseşte un argument bun, dar greu de digerat, împotriva creaţionismului: omul e o creatură „defectă”. Drept suport pentru acest argument aduce nişte fapte, cunoscute bine de biologi, medici şi geneticieni: avem o dentiţie foarte prost pusă la punct, fapt care a dus la nenumărate morţi la începutul rasei umane (o infecţie la nivel dentar poate duce la nenumărate complicaţii); glandele suprarenale sunt prea mari iar, alături de organe genitale prost „gândite”, duc la diverse neplăceri (dezechilibru hormonal, etc.); şi nu în ultimul rând, un cortex prefrontal care e prea mic – lucru care indică faptul că procesul gândirii ne e destul de limitat (asta drept rezultat al adaptării în savană unde abilitățile locomotorii şi gratificarea de moment au avut prioritate).

Mergând mai departe, n-am să insist pe nicicare dintre aceste aspecte. În schimb, am să pun accentul pe un altul care nu e discutat încă la acest nivel – obişnuinţa. Unul dintre puţinele atribute pozitive ale fiinţei umane a fost, este şi va fi singurul care ne-a ţinut în viaţă până în ziua de azi – adaptarea la noi medii, la noi circumstanţe. Dar şi adaptarea are două tăişuri – partea proastă fiind că suntem construiţi să ne obişnuim cu circumstanţele date şi, mai apoi, să ne formăm tipare din care ne e greu (dacă nu imposibil) să ieşim.

Acum, ca să nu mai bat apa-n piuă, am să mă adresez unei părţi specifice a acestui adevăr – relaţiile interumane. Întâlnim pe cineva, începem să simţim ceva şi apoi plecăm la drum împreună. Pe drum ne obişnuim unul cu celălalt – la nivel fizic şi emoţional. Începem să luăm de bun faptul că e acolo când ne trezim, când ne punem seara în pat, când ne întoarcem spre dreapta ori stânga, dorind să-i spunem ceva. Şi apoi, dintr-un motiv ori altul, dispare şi intervine drama adaptării la noi circumstanţe. Iar drama e direct proporţională cu timpul petrecut împreună. Ori, mai rău – nu dispare şi începem să realizăm că nu e persoana cu care dorim să continuăm pe acelaşi drum, dar ne e greu fiindcă ne e frică de consecinţe, de necunoscut, de singurătate.

Ei bine – aici se bifurcă drumurile şi se creează două tipologii: cei care pot trece peste şi cei care nu. Prima tipologie e stabilă, indiferent de circumstanţe se poate adapta, foloseşte procese de gândire şi punere în perspectivă pentru a putea trece peste şi e capabilă de adaptare relativ rapidă. Dramele vor exista şi-n acest caz, fără îndoială. Dar această primă categorie de oameni nu-şi vor folosi această „perioadă de doliu” pentru a se întoarce într-un cadru care, deşi nu le face bine din mai multe motive, e un cadru cu care s-au obişnuit. Şi cu asta am ajuns la a doua tipologie – a celor care stagnează, a celor care n-au iniţiativă şi care se mulţumesc cu puţinul care le aduce un oarecare confort. Tipologia femeii care stă cu bărbatul ce-o bate, doar pentru că ea „ştie” că o iubeşte. A bărbatului ce stă cu cineva (femeie ori bărbat) într-un context mediocru, doar fiindcă alternativa ar fi o perioadă de singurătate; ori perceperea inabilităţii de a o lua de la capăt cu altcineva.

Nu-s bătut în cap şi ştiu prea bine că lucrurile niciodată nu sunt albe ori negre. Tot timpul ne aflăm cumva între. Dar ce pot spune sunt următoarele: puterea de a schimba ceva stă în noi. Puterea de a face o diferenţă, de a nivela terenul de joacă, de a aduce schimbarea înăuntrul şi în jurul nostru. Mie cel puţin, acest adevăr îmi aduce o oarecare siguranţă şi încredere de sine. Ştiu că de mine depind multe lucruri care mă interesează, că doar eu pot face ordine acolo unde simt că e dezordine. Câteodată nu e nevoie de mai mult decât schimbarea felului în care priveşti lucrurile. Alteori, ai nevoie de puterea de a pune piciorul în prag şi a spune „Gata” ori „Hai”.

Într-un final, am să ajung la motivul pentru care am postat astă cugetare. Sunt curios cum vedeţi voi lucrurile – de ce omul se complace în situaţii care, până şi el ştie că-i sunt clar nocive?

Înainte să închei, totuşi, câteva cuvinte: Nu vă fie frică de nimic. Universul în care trăim e unul al şansei – iar toţi avem şanse de 50% în a reuşi ori nu ceva. Luarea unei decizii de a schimba ceva cade şi ea sub aceeaşi regulă. Frumuseţea faptului e că, indiferent de ce şi cum, putem încerca din nou. Poate că pe moment credem că nu ne vom găsi resursele – dar sunt acolo, staţi liniştiţi. Suntem cu toţii frumoşi, fiecare în felul nostru şi o viaţă avem – de ce ne-am pierde timpul cu jumătăţi de măsură? De ce nu am lupta pentru fericirea proprie? Dacă noi nu facem paşii necesari înspre asta, n-o s-o facă nimeni în locul nostru.

 

Din Angels in America:

Martin Heller: (talking to Joe Pitt) It’s the fear of what comes after the doing that makes the doing hard to do.

Roy Cohn: Amen.

Martin Heller: But you can almost always live with the consequences.

 

Şi o altă scenă în care Prior refuză invitaţia îngerilor de a li se alătura în rai:

Prior Walter: But still. Still bless me anyway. I want more life. I can’t help myself. I do. I’ve lived through such terrible times and there are people who live through much worse. But you see them living anyway. When they’re more spirit than body, more sores than skin, when they’re burned and in agony, when flies lay eggs in the corners of the eyes of their children – they live. Death usually has to take life away. I don’t know if that’s just the animal. I don’t know if it’s not braver to die, but I recognize the habit; the addiction to being alive. So we live past hope. If I can find hope anywhere, that’s it, that’s the best I can do. It’s so much not enough. It’s so inadequate. But still bless me anyway. I want more life.


Alte articole scrise de același autor (Roy Cohn):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Roy Cohn

So come, my friends, be not afraid - we are so lightly here. It is in love that we are made; in love we disappear.

Comments

  1. Si vis amari, ama    

    Intamplator sau nu, asta noapte, la ora 3 am vizionat Angels in America…:)
    Puterea de a schimba lucrurile sta in noi, suntem inzestrati cu posibilitatea de a ne adapta diverselor conditii de ambient/cultura. Chiar daca nu ma impac deloc cu teoria darwinista iar motivele lui Christopher Hitchens sunt foarte, foarte subtiri, pentru ca nicio finta din Universul asta nu e perfecta (lucru interesant ca nu a pus la categoria „minusuri” si faptul ca omul in loc de „os” are doar un corp cavernos care ii procura placere si ii asigura procrearea! :) ) dar nici nu sustin teoria generalizata de biserici, a Dumnezeului cu barba, care ne judeca, ne pedepseste sau ne indruma dupa cum are chef.
    Eu as ridica acea cota de sanse la 100%. Nimic nu ne poate sta in cale pentru a face ceva sa ne schimbam. Doar obisnuinta. Dar si aceasta obisnuinta apare datorita spiritului sociabil al omului, de a ramane atasat de un grup. Putini au curajul de a fi singuri si de a lupta pana la capat, indiferent ce ar presupune acest capat.
    Se adreseaza mesajul tau celor care nu au curajul de a spune STOP joc si se scalda in ape tulburi. Joe, oricat de mult a luptat cu tendintele lui, casatorindu-se inca de tanar, ajunge in final sa recunoasca mamei sale, intr-o dimineata, sub influenta alcoolului, faptul ca este gay. Filmul este excelent, pune pe tapet modul in care reactioneaza oamenii in anumite conjuncturi, chiar daca abandonarea iubitului in suferinta nu este de laudat(Louis prefera sa-si abandoneze iubitul bolnav, Prior, pentru a incerca o alta iubire…).
    Nu stiu care ar fi optiunea ta in aceste circumstante, ti-ai abandona iubitul aflat pe ultima suta de metri inaintea mortii? O consideri o complacere situatia de a-i fi la capatai, pana la ultima suflare? Sau o forma de altruism, aspect de care e capabil si omul, pe langa alte mamifere( se pare ca si elefantii sunt capabili de acest gest, nu parasesc membrul bolnav al familiei decat dupa moartea acestuia)
    Complacere e atunci cand accepti o situatie doar din obisnuinta, doar de teama de schimbare. Omul evita singuratatea, se sperie de ea, nu suporta gandul de a fi DOAR EL cu sinele lui prea mult timp.
    Ne complacem pentru a mai beneficia putin de „starile placute” pe care celalalt poate sa le ofere. Sau, de ce nu, sa ne intoarcem la patriahatul initial, cand exista un sef si restul…asta pentru cei care prefera o viata sexuala in grup si nu in parteneriat.
    Schimbarea poate fi in noi, dar e posibil sa ne fie teama de consecinte.
    E important insa ca noi sa ne dorim schimbarea! Daca nu exista aceasta dorinta la fel de puternica ca necesitatea de a respira, nu se intampla nimic, ramanem in aceasi stare initiala.
    E evident ca inca nu am vazut situatia in care o persoana sa ramana in conjuncturi care ii sunt total nocive. Cu un ultim efort, instinctul de supravietuire determina schimbarea.
    Raspunsul la intrebare ar fi: frica de schimbare, placerea simtita alaturi de partener – obisnuinta sexuala, teama de violenta fizica s.a.
    Toate aceste aspecte completeaza inadaptarea omului la noile conditii de viata (evolutia tehnica a fost rapida in ultima suta de ani iar omul nu s-a adaptat prea repede sa treaca de la regimul de vanator-culegator la regimul de birocrat sedentar), volumul cerebral e mai mare decat la antici, iar jungla metropolelor creaza noul om, adaptat oricaror perversiuni sociale. Faptul ca infractorii exceleaza in noi abordari tehnice, dovedeste ca inteligenta nu sta pe loc ci evolueaza.Ca si stiinta. Doar social mai suntem inca ancorati in trecut dar si aici gasim modificari radicale uneori. Vom vedea evolutia sociala in timp, daca umanitatea va fi inteligenta si nu vom deveni doar subiect de film, ca in Planeta maimutelor.

  2. Decadent    

    Hell, I’m havin’ what you’re havin’!! :)) De ce ne complacem? Simplu: pentru ca majoritatea functionam ASA :)) Si majoritatea preferam un rau mai mic ca intensitate dar intins pe o perioada mai mare versus un rau puternic dar scurt :)

  3. john    

    e-o obisnuinta a firii proaste a omului (acel defect) sa termine cu indoielile si neputintele fata de-un Celalalt din motive care ecraneaza, de fapt, lasitatea de-a fi, de-a confrunta, etc. Obisnuit in pielea ta e un bun eufemism pentru nesimtire.

    Apropos de aceasta obisnuita, redau un fragment din Adaptation (2002):

    John Laroche: You know why I like plants?
    Susan Orlean: Nuh uh.
    John Laroche: Because they’re so mutable. Adaptation is a profound process. Means you figure out how to thrive in the world.
    Susan Orlean: [pause] Yeah but it’s easier for plants. I mean they have no memory. They just move on to whatever’s next. With a person though, adapting almost shameful. It’s like running away.

  4. itsfriday    

    Desi nu am nicio treaba cu „doamne-doamne”, mi s-a parut foarte interesant ceea ce am auzit saptamana trecuta la un prof. Cica stiinta de astazi vorbeste foarte mult despre selectia naturala si importanta ei … insa … inainte de a veni pe lume … cum anume se face aceasta selectie; cine decide? etc etc. Evident, o intrebare aberanta, dar care reuseste sa te intrige un pic.

    Foarte faine replicile citate.

     

     

  5. andrei    

    Cum adica cine face acea selectie? Selectia. Aia naturala. Proful tau e doar un creationist smecher. Vrea sa vada scop acolo unde el nu exista si mai ii si abureste pe altii.

  6. grid    

    N-aș putea spune dacă obișnuința ne-a creat – am devenit prea obișnuiți pentru a ne mai putea da seama – dar în mod sigur obișnuința ne-a sfârșit. Am sfârșit prin a deveni obișnuiți – cu alte cuvinte, am devenit cunoscuți. Paradoxal este că pe când eram singuri și goi încă nu ne cunoșteam. Dar am visat la gustul perfecțiunii și am tânjit după atingerea lui Dumnezeu. Ei bine, atingerea a venit negreșit, odată cu actul cunoașterii. Abia devenind conștienți de noi înșine ne-am rușinat și, temându-ne pentru prima dată, am îmbrăcat haina obișnuinței.

    Dacă n-ar exista aroganța cunoașterii de a respinge avansurile venite din partea necunoscutului, dacă n-ar exista tactici bine puse la punct de împresurare a necunoscutului și de izolare mormântală față de tot ceea ce ne înconjoară și nu putem cunoaște atunci poate că n-am avea de-a face cu păcatul obișnuinței, care este de fapt umbra, dacă nu rădăcina tuturor păcatelor omenești.

    Privind păcatul ca pe-o slăbiciune a omului în fața naturii sale mai înalte, pe care n-o poate în niciun chip cuprinde, putem înțelege de unde vine atracția noastră fatală pentru acel lung șir de dependențe cu care ne lustruim viața. Obișnuința e, întotdeauna, prima alegere, e calea cea mai ușoară. De aceea, e în firea lucrurilor ca ea să existe și chiar să ne stăpânească. Dar luxul e întotdeauna ieftin. Proximitatea satisfacției (spre deosebire de lipsa de scop a satisfacerii în sine) ne pune fie în postura unui copil (rugător și cu mâna întinsă spre mirajul din fața lui), fie în ipostaza unui refuz ascetic (poate la adăpost de posibilitatea sevrajului, dar cu nimic mai puternici și la fel de vulnerabili în fața dorinței).

    Suntem, încă de mici, mai preocupați cu dorința de a fi mari și cu descoperirea căilor prin care putem accede acolo, sus, decât suntem dispuși să creștem în mod natural până acolo unde ne este cel mai bine. Prin aceasta, obișnuința este un scurt-circuit și, ca orice scurt-circuit ea generează o pierdere de intensitate a trăirii și o cădere de tensiune la nivelul ființei.

    Oameni neobișnuiți nu mai există. Întâlnim, în schimb o sumedenie de purtători de costum, agenți ai Rețelei, mai vigilenți decât mașinile cu toate că sunt lipsiți de darul privirii. Ascunși după lentila fumurie a scopului proxim, oamenii zilei de azi nu riscă nici măcar a se întâlni vreodată unii cu alții, față în față. Obișnuința i-a învățat că păstrarea distanței înseamnă putere și că realitatea nu-i altceva decât o sumă de fotografii, aranjate și ordonate după plac.

    Am putea crede că acești oameni fără față, oamenii obișnuiți sunt mai fericiți. La urma urmei, a trăi fără o identitate anume pare un lux, un artificiu al libertății. Însă realitatea e că propria lor identitate nu le mai aparține; ei sunt cei care-și asumă, fiecare în parte, identitatea grupului. Au în comun faptul că trăiesc fără chipuri și fără privire, locuind în fotografia propriei lor vieți. Obișnuința nu e altceva decât fotografia posibilității astfel încremenite în proiect. Un instantaneu perpetuu, purtat ca stindard, devine imaginea timpului mort – omorât, paradoxal, tocmai pentru a câștiga timp.

    Ce câștigăm prin obișnuință? Probabil doar un loc mai bun în mormânt…
    😎

  7. cristymaykei    

    Creatorul asta era beat cand ne-a creat?
    Ca daca nu era, atunci devine o mare problema.
    Cum sa ne creeze cu defecte?
    Iar daca noi oamenii creatia lui avem defecte, e posibil sa aiba si el defecte?
    E greu de digerat sa ne creeze cu defect de fabricatie treaz fiind, asa ca singura concluzie, este ca bause putin mai mult si ne-a creeat la betie.
    Rezulta ca si Creatorul consuma alcol si probabil se amuza cand dupa betie vede ce-a creeat.
    Poate asa se distreaza El, cine stie, Nu o avea alte distractii pe acolo pe unde este El.
    Dar daca este asa … ma bucur ca sunt om si traiesc pe pamant ca slava Domnlui aici avem destule distractiiiii, cat sa ne bucuram o viata intreaga de ele, zvac in sange sa ai, ca distractia nu se termina niciodata.

    Acum am gasit o noua ipoteza la intrebarea de ce exista gay.
    Sa multumim lui Roy ca a scris acest articol si in subsidiar a gasit o noua ipoteaza a existentei gay-lor pe pamant.

    Dumnezeu a creat omul … defect
    …………………………………………………………………………… si ca sa-si ascunda defectiunea, a mai defectat, inca un pic o parte din oameni si i-a facut gay, ca aia defectii sa nu vada decat defectul gay si sa nu afle niciodata ca si ei sunt defecti.

    Acum na ca s-a aflat, sa vedem pe unde-si mai scoate creatia.

    Cred ca ma mut la evolutionism, cel putin ei nu ma scot defect.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *