shadow

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la serviciu. S-a trezit la 6, nefericitul… şi totuşi şi-a găsit timp, între spălatul pe ochi şi micul dejun servit pe fugă, de unul singur, să îmi pregătească o cafea. Ştie că îmi place rece…

Unde am rămas? Ah da… sorb cu nesaţ din cafea… Îl sun:

„Ai ajuns ok la job? Da? Mulţumesc de cafea, e bună, e exact aşa cum îmi place…Şi mie mi-ar fi plăcut să fii lângă mine când sorb prima picătură…”.

Închid telefonul: suntem de 8 ani şi ceva împreună. Cu o pauză de vreo juma’ de an, anul trecut (da, d-aia n-am mai scris). Suntem şi nu suntem împreună. Suntem înainte de toate prieteni, chiar dacă există motive care ne apropie şi motive care ne despart. Trăim un fel de compromis, încercăm să ne reînnodăm destinele de vreo juma’ de an (câteodată reuşim, câteodată nu). Singurul lucru care ne e clar, dincolo de orice dubiu, este că fiecare este acolo pentru celălalt la nevoie.

Zac fără chef la birou, cu computerul deschis. Sorb cu nesaţ din cafea, încercând să găsesc în aroma ei ceva din gustul buzelor partenerului meu. „Cutărescu is now în a relationship with Cutărică”. Laaaaaaaic. Mă „săuşălmediatizez” ca să mai treacă timpul. Poate se mai dezmorţeşte poate un neuron p-acolo…

Am de lucru în ziua asta de vineri. Trebuie să stau ţintuit de computer, să redactez o documentaţie. Pfoai…e deja 10. Şi la 14:00 trebuie să fie predat documentul. Mda, mai am ceva timp de pierdut.

Mă las pe spate, relaxat, şi privesc câteva poze încărcate cu noi pe feisbuc pentru acei prieteni care ne cunosc îndeaproape, şi mă gândesc la ce este între noi. Sună telefonul: e T.: oops….nu poate fi de bine…

 

STOP. Cine e T.? Cine sunt de fapt personajele din poveste?

Eu sunt R. Ca orice om normal, am avut o mamă (M), un tată (I) şi un frate (D). De fapt mai am încă unul, pe C., dar aia e altă poveste: e frate doar de tată, şi a ales să fugă din ţară acum mulţi ani. Suntem prieteni pe feisbuc, dar nu a fost niciodată o figură importantă în viaţa mea. Apărea în faţa tatei doar când cunoştea câte o pizdă futabilă pe care voia să o ia de nevastă. Mda, e la a cincea nevastă… Tata i-a asigurat primele 3 nunţi, după care a considerat că nu are sens să mai investească.

Tata a murit de mult. În 2000 mai precis. Înainte ca eu să îmi asum oareşce orientare. Nu a ştiut nimic despre mine, despre cine sunt, despre ce sunt capabil. A murit din cauza unui medic incapabil să recunoască şi trateze corect boala de care suferea.

D, frate-meu bun, s-a prăpădit în 2007. Nici el nu ştia prea multe despre mine. La data respectivă, singurul suflet din familia mea care ştia că sunt „d-ăla, ghei sau cum se zice” era mama mea.

Pentru că, la data respectivă, locuiam împreună cu partenerul meu şi cu mama. Care de fiecare dată când povestea despre noi, despre mine şi partenerul meu, povestea cu o lumină caldă în ochi despre „băieţii ei”. Când s-a prăpădit D., eram un cuplu deja de 3 ani…

Da, mama a ştiut că sunt ghei. Şi a fost o soacră caldă şi iubitoare pentru partenerul meu – fapt care uneori îmi stârnea gelozia… Asta, până după moartea lui D., moment care a precipitat o depresie a mamei rapid metamorfozată într-un splendid Alzheimer, declanşat precoce şi cu o evoluţie rapidă. De ani buni, mama nu mă recunoaşte. De ani buni, mama nu ne recunoaşte. De ani buni, mama este redusă la stadiul unei legume care abia seamănă a făptura care mi-a vegheat primii ani de viaţă.

T. este fratele vitreg al mamei. Are vreo 70 de ani. Şi este căsătorit cu L. S-au căsătorit în acelaşi an cu ai mei, în ’76. Spre deosebire de ai mei, însă, T. şi L. nu au putut avea copii. Şi toată dragostea pe care ar fi investit-o, la vremea respectivă, în copiii lor, au investit-o în mine şi frate-meu. Au existat şi ceva momente tensionate între ai mei şi T. şi L. (dramolete ieftine…moşteniri de împărţit, etc), dar eu am fost întotdeauna nepotul preferat. Pentru mine, T. şi L. au fost o a doua pereche de părinţi, aflaţi undeva la vreo 80 de km de Bucureşti.

 

Unde am rămas? Da…Vineri. Ploaie. Cafea. Lene. Sună telefonul: e T. Nu poate fi de bine. Răspund, cu inima cât un purice. „Nepoate, e L. … Sunt cu ea la spital, nu e bine. Încearcă doctoriţa să vorbească cu mine şi nu înţeleg despre ce e vorba… Ajută-mă!

Să ne înţelegem, sunt medic. Şi, fiind întrucâtva crescut (şi) de ei, sunt probabil singurul medic în care au încredere. Vorbesc la telefon cu doctoriţa: „infarct anterior extins… stare stabilă… necesită coronarografie… nu avem cum efectua, nu avem dotări…”.

Explic doctoriţei că se rezolvă, să iniţieze pregătirile necesare, şi cer înapoi pe unchiu-meu la telefon: „T., semnează orice iţi bagă sub nas doctoriţa: o aducem la Bucureşti, ai încredere că va fi bine!”. Săracul, tace şi semnează…

Bun, la capătul celălalt, rezolv în dulcele stil mioritic: câteva telefoane, e aşteptată cu braţele deschise. Se iniţiază pregătirea preoperatorie, se expediază L. cu ambulanţa către spital, urmând să fiu la spital să o aştept.

La ceva vreme după intervenţie, la ieşirea din blocul operator, stau de vorbă cu L.: uşor confuză, dar veselă şi cu acelaşi zâmbet de bănăţeancă ştrengară pe care ridurile nu au reuşit nicicând să-l estompeze, mă întreabă de T.

Stai liniştită, am vorbit de câteva ori cu el la telefon, e ajuns în Bucureşti, mă duc acum să îl iau de la gară şi venim să te vadă”, zic eu.
Ai grijă de el, săracul! L-am speriat tare!” îmi zice L. cu o lacrimă la colţul ochilor…

Plec, ajung la gară, sunt pe T.: este confuz, plânge în telefon, îmi zice că nu ştie unde este. Nu a mai călcat în capitală de când a fost înmormântarea lui frate-meu, din 2007. Şi înainte de asta, din 2000, de la înmormântarea lui tată-meu… Nu îi place capitala, e prea mult zgomot… Vorbesc cu el şi îl liniştesc… Îmi povesteşte ce vede în faţa ochilor până când îl găsesc într-un colţ, stingher, rătăcit, pierdut. Îi spun că sunt în spatele lui, se întoarce şi ne îmbrăţişăm: plânge.

Anii care au trecut peste el (bărbat falnic, înalt, mândru cândva) l-au făcut acum cumva mai scund, mai gârbovit. Îşi sprijină capul pe umărul meu şi plânge ca un copil: „Ce face L.? E bine? O să fie bine?” Îi povestesc că ce a fost mai greu, a trecut. Îl asigur că L. e bine, şi că mergem să o vedem. Se bucură ca un copil, şi apoi deodată se întristează: „Nepoate, să nu mă minţi… Nu te juca cu inima mea!”.

Îi explic că încă nu a trecut primejdia, că încă nu pot spune cu mâna pe inimă că va fi bine, dar că avem motive serioase să sperăm la o recuperare rapidă şi bună. Veselia lui e în continuare umbrită de un fior de neîncredere: „dacă…?

Am mers şi am vizitat împreună pe L.: e veselă, e bine. Nu are dureri. Totul merge bine, mă asigură colegii. L. mă prinde de mână: „Nu-l scăpa din ochi pe T., mi-e teamă pentru el. A avut o zi grea, săracul…

Plecăm spre casă. T. lăcrimează de fericire, ca un copil. „Nepoate, credeam că rămân singur. Nu te-am crezut că e bine până când nu am văzut cu ochii mei!”..Rămâne peste noapte la noi. Toată seara se învârte prin casă şi nu îşi găseşte locul.

A doua zi, iar vizită la spital. L. este ok, recuperarea este nesperat de bună. L. îmi spune că a rugat pe T. să ii aducă câte ceva de acasă şi mă roagă să merg eu cu el cu maşina, că se teme pentru el să nu păţească ceva: „Răzvănelu’, eu sunt bine, au grijă colegii tăi de mine. Mergi cu el, că e săracul singur… Chiar dacă se întâmplă ceva cu mine, să ai tu grijă de el te rog…

Acum, e duminică dimineaţă. Am venit împreună cu partenerul meu la T. şi la L. acasă, ca să luăm cele de trebuinţă pentru L.

L. este ok. Am vorbit cu ea la telefon de dimineaţă: „Ce face T.? E bine?

T. pregăteşte acum ceva de mâncare. Ştiţi obiceiul, la spital duci ceva de mâncare. Mă întreabă la fiecare pas: „are voie dacă îi duc cutare? Dar o bucată de cutare? Ştii, tu eşti doctor, nepoate, şi ştii mai bine… Eu mă gândeam doar că îi place…”

Mă fascinează dragostea mută, legătura strânsă dintre ei. Îi cunosc de 30 de ani şi până acum am băgat de seamă doar mărunţişurile de la care, ca orice doi oameni care convieţuiesc, se iau la harţă.

 

De ce vă împovărez pe voi cu toate astea? Simplu… După ce v-am împovărat cu dramoletele mele existenţiale, vreau să vă pun o singură întrebare: vă credeţi capabili să iubiţi pe cineva astfel? Să tremure inima din voi pentru celălalt, când sunteţi la un pas de moarte?


Alte articole scrise de același autor (Rzv):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Rzv

Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Comments

  1. Luckyme    

    O filă de jurnal, sinceră, cu meritul de a înfăţişa instantanee deamatice fruste, lipsite de figuri romanţioase şi elemente bucolice. Nu, nu poate fi prea mult să vrei să vorbeşti sensibilului omenesc prin filele vieţii, oarecum dramatice prin temă, însă în limitele nedramatizante şi fără dramoletele, pe care cu abilitate le-ai evitat.

    Împărtăşesc admiraţia şi poate chiar invidia ta nerăutăcioasă, faţă de iuirea, ataşamentul şi abnegaţia de sine, în momentul încercării grele, de care dau dovadă soţii unul faţă de altul. Se petrece acelaşi lucru şi în cazul cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex? Da, nu am nicio pregetare să afirm această posibilitate. Însă atunci când chiar prietenii sau familia, nu pot vedea altceva decât fie poftă carnală şi depravată, fie o relaţie nelegiuită şi ruşinoasă – înţeleg din ceea ce scri că mama ta l-a cunoscut pe partenerul tău şi l-a îndrăgit, un lucru minunat, în ciuda mâhnirii provocate de situaţia actuală – chiar dacă este vorba de o relaţie promiţătoare, înfloritoare, sau chiar de lungă durată, atunci chiar cei mai maturi parteneri pot să trăiască precum nişte proscrişi, în mod nemeritat. Nu exclud, desigur nici situaţia când uşurătatea lor poate să compromită orice speranţă.

    Răspund la întrebare printr-o poziţie mai tradiţionalistă: familiei îi este dat să simtă plenar încercările conviţuirii. Asta nu pentru că iubirea ar cere intrinsec forme sociale exterioare, ci pentru că noi suntem membri ai societăţii,iar noi toţi ne cerem unii altora să le respectăm. Într-o situaţie similară, partenerul homosexual nu există şi nu are voie nici măcar să îl ţină de mână, pe un pat de spital. Iubirea poate să fie arzătoare la fel de bine cu sau fără reglementări, însă în cazul acesta, trebuie să fie discretă, tainică, şi cel mai groaznic – la distanţă, în momentele supreme.

  2. Mending    

    Razvan, imi trezesti mereu sentimente frumoase. Nu e o frumusete pe care sa o traiesti tu, ci una de observat. Acele mici gesturi, acele mici farame de sentimente puternice acoperite de prea multa lupta, prea putin curaj si de oboseala.
    Pot sa spun ca sunt capabil sa iubesc in orice situatie. Fie ca acea persoana isi bate joc de tine, ca esti pe patul de spital sau ca esti in Bahamas sub un palmier cu ea.
    Eu vad iubirea ca pe o flacara, care odata aprinsa nu se mai stinge. Se poate diminua, te poate arde, uneori poate nu o vezi, dar ea e tot acolo.
    Sa iti pese de celelalt fie ca esti inclus, fie ca nu e un sentiment de o noblete profunda.

  3. Rzv    

    Luckyme,
    Am vorbit de iubire. Nu de recunoașterea ei sociala.
    Este irelevanta orientarea sexuala a celor doua cupluri.
    Întrebarea mea este dacă, fiind la un pas de moarte, poti iubi în așa fel încât să te gândești la celălalt înaintea ta.

    Mending,
    :-*

  4. Luckyme    

    Oare ai putea vorbi de iubire, numai ca despre o mostră distinctă şi izolată? Oare poţi ajunge la o vârstă patriarhală şi la o relaţie sudată, fără a pune pas după pas? Iubirea are nevoie de „hrană” şi timp, pentru a se dezvolta, deci trebuie să fie ocrotită, în niciun caz suprimată din faşă. Aşa cum nu-i poţi cere unui copil să facă treaba unui adult, tot aşa nu poţi cere ca în numele iubirii fragede să se sacrifice un june fante. Dar uneori nici adultul nu este suficient de matur, pentru ca să se achite de sfânta datorie. Atunci când acest lucru este din vina lumii, avem un deficit (cel puţin,ca să mă exprim cu moderaţie; vreu să spun că un cuplu homosexual, nu este încurajat „să crească”, abia deacă este tolerat. Astfel văd eu lucrurile.

  5. Trevor    

    Frumos. Am experienta evenimentelor de genul asta, mai mult din postura de medic decat cea de apartinator. Sa ne intelegem, nu apartinator al partenerului.
    Desi am vazut de multe ori cum unii se duc dintre noi, iar cei pe care-i lasa in urma sunt sfasiati. Nu vreau sa imi imaginez cum ar fi sa fiu in locul lor. Nu prea ma impresioneaza chestiile astea, cel putin la nivel declarativ. De multe ori, insa, stam acolo si suntem aparati doar de halat…

  6. SoulEaterTm    

    Frumos si trist in acelasi timp. Si dovada o ai deja ca Da, se poate 😀

  7. CM    

    Mi-a amintit de ” Din dragoste cu cele mai bune intenţii” dar e mai frumos pentru că este adevărat. Eu cred că fiecare dintre noi poate iubi aşa, dar n-avem de unde să ştim decât atunci când vine momentul. Unii avem norocul să găsim omul, alţii caută, mai mult sau mai puţin conştient, toată viaţa.
    Le doresc multă putere mătuşii şi unchiului tău şi îi invidiez puţin pentru că te au alături, au deci pe cine iubi şi cine să le răspundă cu aceeaşi monedă.
    Mulţumesc pentru poveste!

  8. Rzv    

    CM, multumesc de apreciere si gandurile bune :)

  9. itsfriday    

    Am avut ocazia sa cunosc mai mult din personalitatea oamenilor in halate albe si … experienta proprie m-a dus la concluzia ca – Da, moartea (care face parte din viata lor de zi cu zi) schimba foarte mult din perceptia lor. Uneori, de voie de nevoie, devin imuni la ea, iar in consecinta devin imuni la mai multe lucruri dureroase. Am fost un pic fascinat de asta: vazand ca devin robotici emotional si totusi intr-un scop cat se poate de uman/altruist (exista si multe exceptii aici). Faina relatare, insa cu prea multe initiale pentru memoria mea 😉

    Sanatate! 😀

  10. Rzv    

    Itsfriday,… You missed the point :-))
    Povestirea era despre altceva :-)

  11. Trevor    

    @itsfriday – cum ar fi sa planga doctorul ca-i moare pacientul? si pana sa-i moara, cum ar fi sa lase afectivul sa-l impacienteze?
    Pacientul aflat in stare foarte grava nu trebuie privit ca si parte integranta a unei societati – nu e fiul, tatal, sotul nimanui. Ca daca privim asa lucrurile, le aprindem lumanarea si ne punem pe plans.

  12. troll    

    Da frumos.
    din plin, tot ce se intimpla,in veata , zi de zi,zimbete si lacrimi,in flux continu,sanatos.
    a fost o placere sa citesc acest aticol.
    multumesc.

  13. Rzv    

    Trevor, depistez in tonul tau acele invataturi deprinse din facultate care nu sunt ok …
    Medicii sunt si ei oameni, si nu e normala dezumanizarea prin auto-privarea de afectiv, prin lipsa compasiunii.
    Pe de alta parte, invatatura buna este ca trebuie sa fii capabil sa te detasezi de afectiv, sa poti sa fii subiectiv. Dar, si este un mare *dar*, nu scrie nicaieri ca nu trebuie sa existe afectivul.

    troll,
    multumesc!

  14. Trevor    

    Rzv, cand mi-a murit primul om in maini, am fost destul de distrus. Nu m-a invatat nimeni cum sa fiu puternic, detasat. Am invatat singur.
    Un an mai tarziu, cand un copil (al nimanui) a avut aceeasi soarta, m-a durut foarte tare. Ziceam deja ca-s mai puternic, ca nu ma mai afecteaza asta, vazusem destui oameni care n-au prins zorii zilei de maine. M-a durut pentru ca acel copil nu era plans de nimeni, nu-i lipsea nimanui…
    Ne detasam de afectiv ca sa putem fi obiectivi, nu subiectivi. Compasiunea se manifesta dupa ce rezolvam cazul si iesim sa vorbim cu familia („apartinatori” suna urat). „E in stare grava, dar stabil” sau „ne pare rau, a decedat”. N-am reusit sa ajung pana-ntr-acolo, sa fiu total detasat cand vorbesc cu familia.

  15. Maribad    

    Mulţumesc pentru poveste!

  16. Rzv    

    Din păcate, câteva zile nu voi putea răspunde.
    Finalul poveștii nu este fericit.
    :-(

  17. adi    

    Ce frumos e sa iubesti si sa fii iubit de persoana care te iubeste.Micile lucruri pe care numai voi le stiti unul despre celalalt fac totul, asta e iubirea.Eu am cunoscut o persoana acum 2 luni care mi-a bulit mintile complet, de fiecare data daca aud de el sau il vad mi-o ia inima razna dar nah……nu e reciproc.Sincer, mi-au dat lacrimile adica acum plang si mi-au dat si mucii :))…..Foarte draguta povestea ta!

  18. adi    

    Nu am vazut ultimul comment…….mi-era teama ca nu e un final fericit :(

  19. Steff    

    Adi, de acord, e frumos sa iubesti si sa fi iubit… Insa am impresia ca uneori persoanele pe care le iubim cu adevarat ne ignora… Eu nu mai am curajul sa imi arat sentimentele, imi este teama, prefer sa le pastrez in mine, oricum totul este imposibil!

  20. Marius    

    Superba povestea ta multa gingasie sensibilitate delicatete si finete se vede ca esti un om deosebit si cred ca esti un medic extraordinar pt ca ai multa bunatate si mai ales esti un om cald curaj nu te lasa doborat cel de sus sa te aibe in paza simnt ca mai multe de daruit o calda imbratisare si un pupic dulce

  21. Si vis amari ama    

    Da, suntem in stare de aceste sentimente. Cel putin eu. Cum reactioneaza celalalt, nu stiu. Dar eu am sarit intotdeauna pentru el sau mama lui,aflata intr-o situatie tragica similara(cancer pulmonar). Am crezut ca disperatul in tratamentele naturiste, ma dedicasem acestui tratament dar l-a refuzat. Asteptam deznodamantul.
    Condoleante, se pare ca finalul celor doi nu a fost prea departe.
    Daca poti sa iubesti in relatie la fel, dedica-te acesteia in locul cautarii unora futile.

  22. pederanger    

    Clar nu; cum spune titlul, astea sunt balarii, confundarea continua cu ajutoarul propagandei consumeriste şi presiunilor sociale a emotiilor si senzatiilor cu sentimentele.

  23. S.    

    Toată lumea îşi dă cu părerea, însă puţini cunosc şi mai puţini îşi mai revin din şoc. O asemenea pierdere este de nedescris în cuvinte şi nicio vorbă umană, oricât de sinceră ar fi, nu va putea umple golul. Rămâne amintirea, dorul şi durerea. Nimic altceva.

  24. Alex a lu Cristi    

    Se poate RZV, categoric se poate.
    Cred că poți și tu.
    Mi-e și frică să întreb de mama ta și de partenerul tău cel răsfățat de mama ta, care-l răsfăța pt că te iubea și-și dorea pt tine un suflet care să te iubească și să fie alături de tine.

  25. Shy    

    imi pare rau RZV….totusi fii tare cum a zis cineva mai sus „moartea face parte din viata noastra”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *